ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6297/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra prezentului recurs, constată următoarele:

Prin acțiunea întocmită la 20

februarie 2007 pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani pentru pârâtul

D.A.F.

Acțiunea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și

completată de O.G. nr. 5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâtul a fost

returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006 în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr.

173/1997.

Tribunalul Bihor prin sentința

civilă nr. 72/C/2007 din 22 ianuarie 2007, a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut că: acțiunea este

neîntemeiată, în raport de împrejurarea că la 1 ianuarie 2007 România a devenit

stat membru al Uniunii Europene. O restrângere a libertății de circulație în

temeiul art. 52 și art. 38 din Legea 248/2005 ar însemna practic o restrângere

a acestui drept și pe teritoriul României, în condițiile în care s-au ridicat

bariere de existență înainte de 1 ianuarie 2007, cât privește circulația

persoanelor.

Curtea de apel Oradea prin decizia

civilă nr. 72/2007 – A din 10 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă.

S-a reținut că începând cu 1

ianuarie 2007 o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, limitarea

libertății de circulație a cetățenilor români se poate face numai cu

respectarea reglementărilor comunitare în materie, respectiv a Directivei nr.

38/2004 și Regulamentului 1612/ 1968. Or, potrivit acestei directive, limitarea

nu se poate face decât pentru motive de ordine publică, siguranță sau sănătate

publică, motive nedovedite în cauză.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat în termen legal recurs.

Criticile în fapt s-au referit în

esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc

cu respectarea unei obligații impuse de lege și limitările aduse acestui drept

și permise de Legea 248/2005 nu contravin nici normelor constituționale (art.

53) și nici reglementărilor internaționale care consacră acest drept.

S-a arătat că migrația ilegală care

presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui

stat sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat este o

problemă de interes public și deci supusă limitărilor.

S-a mai susținut că, împrejurarea că

România a devenit stat membru al Uniunii Europene după 1 ianuarie 2007 nu

înlătură aplicarea dispozițiilor invocate, de vreme ce România a negociat o

perioadă de tranziție de 2-7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la

capitolul libera circulație a persoanelor și care permite ca unele state să ia

măsuri restrictive pentru cetățenii lor pe o perioadă de 2 ani și după momentul

aderării.

Criticile formulate se pot încadra

în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin.

(1) din Constituția României, care îl consacră.

Legea 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin

simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.

Dacă s-ar fi dorit o asemenea

consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 al

Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de locui liber pe teritoriul statelor membre sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor UE și

membrilor de familie a acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în

Jurnalul oficial al UE din Legea 158 din 30 aprilie 2004, solicită prin art. 27

că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate

fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

Împrejurarea că pentru unele țări,

printre care și România, s-a stabilit un termen de tranziție pentru

îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea

asimilării principiilor și normelor europene, cunoscute generic sub titulatura

„acquis communantadre” nu schimbă datele problemei cât privește regimul juridic

aplicabil exercitării libertății de circulație în spațiul european.

În această materie, normele

comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menționată

fiind transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene în spațiul Economic European (publicată în Monitorul Oficial la 21

decembrie 2005 și aprobată prin Legea 260/2005, cu modificările și completările

aduse de O.G. nr. 30/2006).

Ca urmare, normele de reglementare

comunitare se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern,

preeminență consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituția

României.

Instanțele au constatat un nivel

legal și temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada în condițiile art.

1169 C. civ. a existenței vreunei situații care să impună măsura restrângerii

acestei libertăți în ce privește pe pârâtă.

Văzând și dispozițiile art. 312 C.

proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei civile nr. 72/A

din 10 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 3 octombrie 2007.