ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6291/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1

noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului

pârâtei C.A. la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă

de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Franța la

data de 29 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România

cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispozițiile

art. 38 lit. a), și ale art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

189/c din 13 februarie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

nr. 106/A din 17 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, odată

cu aderarea României la Uniunea Europeană, limitarea libertății de circulație a

cetățenilor români se poate face numai cu respectarea reglementărilor

comunitare în materie, respectiv a Directivei nr. 38/2004 și a Regulamentului

nr. 1612/1968, iar potrivit art. 1 al Directivei dreptul la liberă circulație

și ședere pe teritoriul statelor membre poate fi restrâns doar pentru motive de

ordine publică, siguranță publică, sau sănătate publică, în cauză nefiind

întrunite cerințele menționate.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

formulând critici încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurenta reiterează situația de

fapt – returnarea pârâtei din Franța la data de 29 iunie 2006 în baza acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, arată că autoritățile române

nu pot cenzura măsura returnării, susține incidența în cauză a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care se circumscriu situațiilor

prevăzute de art. 53 din Constituție, astfel cum a reținut și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Se mai reține că, prin Tratatul de

Aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, România a negociat la capitolul

privind libera circulație a persoanelor o perioadă de tranziție (Anexa VII a

Tratatului) de doi ani după data aderării, în cadrul căreia poate continua să

aplice măsuri de restricție privind accesul resortisanților români pe piața

forței de muncă din statele membre ale Uniunii Europene.

Recursul este nefondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Franța „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII a

Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în

cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut și

demonstrat că motivul expulzării pârâtei din Franța l-a constituit desfășurarea

unor activități lucrative „ilegale” pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă

parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului românilor la piața

muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție prevăzută la

pct. 1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană

nu justifică interzicerea totală a dreptului de liberă circulație și de ședere

pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în alt scop

decât cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 106/A din 17 aprilie 2007 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2007.