ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6295/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17

noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului

pârâtului T.D.D. la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o

perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din

Franța la data de 4 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994, fiind astfel

aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

81/c din 23 ianuarie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de Direcția Generală de Pașapoarte,

potrivit deciziei nr. 152A din 25 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că, odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană, au încetat efectele tratatelor pe care România le încheiase cu state

membre ale Uniunii Europene, că în prezent, în materia liberei circulații a

persoanelor având cetățenia română, este aplicabil art. 48 din Tratatul CEE

precum și art. 4 din Directiva 2004/38/CE, nefiind în cauză îndeplinite

condițiile pentru ca instanța să ia măsura extremă a restrângerii dreptului la

circulație a cetățeanului român.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- Conform art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate,

este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră

are încheiat acord de readmisie.

- Dreptul la liberă circulație nu

este absolut (art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ci supus

îngrădirilor stabilite prin Legea nr. 248/2005, act normativ cu privire la care

Curtea Constituțională (Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006) a statuat că

este conform cu prevederile constituționale, cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

- Întrucât, la data returnării

pârâtului, România nu aderase la Uniunea Europeană, prevederile Directivei

2004/38/CE nu sunt obligatorii, legea aplicabilă fiecărui caz în parte fiind

determinată în funcție de momentul apariției situației juridice analizate. O

situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în

vigoare la data producerii ei.

- Prin alin. (9) al anexei VII la

Legea nr. 157/2005 s-a suspendat pe o perioadă de doi ani, de la data aderării

României la Uniunea Europeană, aplicativitatea Directivei nr. 2004/38/CE, în

privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al anexei VII la

Legea nr. 157/2005, situație în care sunt întrunite condițiile art. 38-39 din

Legea nr. 248/2005.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea

de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII a

Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în

cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut și

demonstrat că motivul expulzării pârâtului din Franța l-a constituit

desfășurarea de către acesta a unor activități lucrative „ilegale” pe

teritoriul acestui stat iar, pe de altă p arte, eventualele restricții sau

limitări ale accesului românilor la piața muncii în alte state ale Uniunii

Europene în perioada de tranziție prevăzută în Anexa VII la Protocolul de

aderare a României la Uniunea Europeană, nu justifică interzicerea dreptului la

liberă circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate

fi exercitat și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități

economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 152 /A din 25 aprilie 2007 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2007.