ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5831/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

29 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte din cadrul Ministerul Administrației și Internelor a chemat în

judecată pe pârâtul C.C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat

din Franța la data de 17 august 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de

România cu această țară, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

105/C/2007 a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă, prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că din interpretarea art. 52 din Legea nr.

248/2005 rezultă că măsura instituită în condițiile art. 38 putea fi dispusă

până la data aderării României la Uniunea Europeană.

După aderare, restrângerea

libertății de circulație a cetățenilor români, deveniți conform art. 17 din

Tratatul Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene, nu se poate face

decât cu respectarea reglementărilor comunitare și anume a Directivei nr.

38/2004 și a Regulamentului 1612/1968, pentru motive ce țin de ordinea publică,

siguranța publică sau sănătatea publică.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte.

În motivarea cererii de recurs, este

reiterată situația de fapt, returnarea pârâtului din Franța în baza acordului

de readmisie încheiat cu acest stat, se arată că art. 38 lit. a) din Lege nr.

248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53

din Constituție astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr.

901 din 5 decembrie 2006, că dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci

este supus unor limitări legale stabilite prin Legea nr. 248/2005 în

concordanță cu documentele internaționale la care România este parte, art. 2

alin. (4) din Protocolul nr. 4 la CEDO; art. 29 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului. Se mai susține că art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005

nu are o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act

normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicate

începând cu 1 ianuarie 2007.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și deciziei instanței de apel, la care reclamanta precizează a fi

dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța,

România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în

drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul

de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și

beneficiari ai dreptului la liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți

cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli

comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă, contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. 2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la

teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 17 august

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 septembrie 2007.