ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 53/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 8 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului S.C. la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 22 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din Legea nr. 248/2005. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 302/C din 8 martie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 305/A din 14 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Pentru a adopta această soluție, instanța anterioară a reținut, în esență, că după data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, restrângerea libertății de circulație a cetățenilor români, deveniți cetățeni ai Uniunii Europene , nu se mai poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare în domeniu și anume a Directivei nr. 38/2004 și a Regulamentului 1612/1968 și că, în speță, apare ca nejustificată o asemenea măsură. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive : Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ce nu poate fi cenzurată de autoritățile române în condițiile în care expulzarea pârâtului s-a dispus de către autoritățile franceze în baza acordului de readmisie menționat, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în acord cu documentele internaționale în domeniul protecției dreptului omului la care România este parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006. În anexa VII a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005 se specifică dreptul că pentru o perioadă de doi ani de la data aderării la Uniunea Europeană, actualele state membre vor putea aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din fiecare din aceste state.

Recursul nu este fondat, în cauză nefiind incident cazul de modificare invocat, pentru următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea deciziei atacate : La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene , aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile. Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României : „Dacă există neconcordanțe între pactele și taratele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” . Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „ în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile”( cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978 ). Articolul 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze ( cauza Van Grend en Loos; cauza Becker ), Curtea Europeană de Justiție a statut că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 22 septembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut că motivul returnării pârâtului din Franța l-a constituit desfășurarea vreunei activități lucrative neautorizate pe teritoriul acestei țări, iar, pe de altă parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața forței de muncă în alte state ale Uniunii Europene , în perioada de tranziție menționată, nu justifică interzicerea dreptului la liberă circulație și a dreptului de ședere pe teritoriul altui stat membru, drepturi ce pot fi exercitate independent de desfășurarea unei activități economice. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 305/A din 14 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.