ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 53/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 53/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor la data de 8 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului S.C.

la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă cel mult 3

ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 22

septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994,

fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din Legea

nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

302/C din 8 martie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă, prin

respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 305/A din 14 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Pentru a adopta această soluție,

instanța anterioară a reținut, în esență, că după data de 1 ianuarie 2007,

odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, restrângerea libertății de circulație

a cetățenilor români, deveniți cetățeni ai Uniunii Europene , nu se mai poate

face decât cu respectarea reglementărilor comunitare în domeniu și anume a

Directivei nr. 38/2004 și a Regulamentului 1612/1968 și că, în speță, apare ca

nejustificată o asemenea măsură.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive :

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre

obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în

străinătate.

Măsura prevăzută de art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, ce nu poate fi cenzurată de autoritățile române în

condițiile în care expulzarea pârâtului s-a dispus de către autoritățile

franceze în baza acordului de readmisie menționat, se circumscrie situațiilor

expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în acord cu

documentele internaționale în domeniul protecției dreptului omului la care

România este parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin

decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

În anexa VII a Tratatului de

aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005 se specifică dreptul că pentru o perioadă

de doi ani de la data aderării la Uniunea Europeană, actualele state membre vor

putea aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acorduri

bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe piața forței

de muncă din fiecare din aceste state.

Recursul nu este fondat, în cauză nefiind

incident cazul de modificare invocat, pentru următoarele considerente care vor suplini

parțial motivarea deciziei atacate :

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene ,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea

normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de

natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul

aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor

acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României : „Dacă există neconcordanțe între pactele și taratele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile” .

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „ în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile”( cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978 ).

Articolul 10 din Tratatul de instituire

a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între

statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze ( cauza Van Grend en

Loos; cauza Becker ), Curtea Europeană de Justiție a statut că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 22 septembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII a

Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, este irelevantă în

cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut că

motivul returnării pârâtului din Franța l-a constituit desfășurarea vreunei

activități lucrative neautorizate pe teritoriul acestei țări, iar, pe de altă

parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața

forței de muncă în alte state ale Uniunii Europene , în perioada de tranziție

menționată, nu justifică interzicerea dreptului la liberă circulație și a

dreptului de ședere pe teritoriul altui stat membru, drepturi ce pot fi

exercitate independent de desfășurarea unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 305/A din 14 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 ianuarie 2008.