ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4880/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La 1 noiembrie 2006 Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului Bihor să dispună restrângerea

exercitării de către I.T.L.F. a dreptului la libera circulație în statele

Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.

Motivând cererea, reclamanta a

susținut că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 5 august 2006 în baza

acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu

care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu

privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până la data

aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care

persoana face dovada că are drept de intrare.

Cererea astfel motivată a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 113/C din 30 ianuarie 2007 pronunțată de

Tribunalul Bihor, secția civilă, iar apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 63/2006 A din 5 aprilie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Reclamanta a declarat recurs

solicitând casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii așa cum a

fost formulată.

Dezvoltând în fapt recursul,

reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea

legii, deoarece:

- pârâtul a fost returnat din Franța

în baza acordului de readmisie existent între România și acest stat, care, la

art. 1 pct. 1, prevede că „fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul

său, la cererea celeilalte părți și fără formalități, orice persoană care nu

îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele

pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante”;

- temeiul acțiunii reclamantei l-a

constituit măsura returnării pârâtului în baza acordului de readmisie, fiind

astfel aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea

nr. 248/2005;

- Legea nr. 248/2005 este în

concordanță cu prevederile art. 17 și art. 25 din Constituție, cu art. 29 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, fără a contraveni Directivei nr. 2004/38/CE.

În consecință, măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație are scop legitim, iar singura condiție necesară

pentru a fi dispusă este cea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu

care România are acord de readmisie, autoritățile române neavând competența de

a cerceta legalitatea și temeinicia actului de returnare, fiind obligate a lua

act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din

legislația națională, actul de returnare având natura de a face dovada că

persoana returnată nu a respectat condițiile de ședere în Uniunea Europeană.

Refuzând să dispună măsura cerută a

restrângerii dreptului pârâtului, instanța de apel a încălcat cele mai sus

afirmate, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Examinând recursul astfel motivat,

Înalta Curte constată cele ce succed.

Criticile din recurs sunt

încadrabile în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu sunt

întemeiate.

Art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

prevede că măsura restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate a

cetățenilor români poate (s.n) fi dispusă cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat.

Posibilitatea, iar nu

obligativitatea, stipulată prin lege obligă pe judecătorul sesizat, fără a

cenzura în vreun fel însăși măsura returnării, să stabilească faptele care au

determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu

aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel

comunitar și să examineze acele fapte și măsura cerută prin prisma raportului

de proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii

dedusă judecății lui, fie în sensul admiterii acesteia.

Tocmai în concordanță cu cele astfel

arătate a procedat instanța de apel, care a stabilit că între fapta imputată

pârâtului și măsura cerută în contra sa nu există raport de proporționalitate,

temei suficient pentru care instanța de apel a păstrat dispoziția de primă

instanță referitoare la respingerea cererii formulată de reclamantă.

Eventuala încălcare a legii de către

instanța de apel constând în greșeli de stabilire a raportului dintre faptă și

măsură nu poate fi cercetată pe calea prezentului recurs deoarece, față de

limitele motivării acestuia, străine de considerentele deciziei atacate, nu

face obiectul lui și nici nu poate fi examinată din oficiu pentru că nu

constituie motiv de ordine publică.

În raport cu cele astfel constatate,

recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 63/2006 A din 5 aprilie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 14 iunie 2007.