ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8248/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 404/C din 16 aprilie 2007, Tribunalul Bihor a

respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu cu pârâții C.G. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor,

reținând că pârâtul C.G. a fost returnat din Belgia în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu acest stat, însă la data de 1 ianuarie 2007

România a aderat la Uniunea Europeană și „multor persoane aflate pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii le-a fost acordat dreptul de intrare, ieșire etc”.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 341/A din 11 iulie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe.

Instanța de apel a reținut că, odată

cu aderarea la Uniunea Europeană, efectele tratatelor pe care România le

încheiase cu state membre ale Uniunii Europene au încetat, iar expulzarea

dispusă de autoritățile belgiene nu este prin ea însăși suficientă pentru ca

instanța română să interzică dreptul la liberă circulație al cetățeanului său

pe teritoriul Belgiei.

În materia liberei circulații a

cetățenilor români este aplicabil art. 48 din Tratatul CEE și art. 4 din

Directiva 2004/38/CE, iar în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile

pentru ca instanța să ia măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al

pârâtului C.G., pentru că norma comunitară prevede doar trei situații care

permit luarea acestei măsuri, și anume: afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat,

în esență, că pârâtul C.G. a fost returnat din Belgia, la data de 3 ianuarie

2007, în baza H.G. nr. 825/1995, iar autoritățile române au luat act de măsura

autorităților belgiene, fără să poată cenzura această măsură.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege.

De aceea, ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor condiții în care

cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 17 din Constituție

prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecție, dar,

în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce le revin, cu

excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53

din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

Legea nr. 248/2005, completată cu

O.G. nr. 5/2006, asigură implementarea prevederilor constituționale, a art. 13

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

În sensul celor arătate, s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006,

iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 2 alin. (1) din

Protocolul nr. 4 la Convenție trebuie interpretat în sensul că orice persoană care

se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula în mod

liber pe teritoriul acelui stat.

S-a mai susținut, că România a

negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157din 24 mai 2005,

o perioadă de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul

privind libera circulație a persoanelor. Unele state membre ale Uniunii pot

continua să aplice restricții pentru cetățenii statelor membre pe o perioadă de

doi ani după aderare, această posibilitate fiind prevăzută în mod explicit în

Anexa VII a Tratatului de Aderare.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă de circulație

pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul celui în

cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

În anexa VII la Legea nr. 157/2005

nu este prevăzut dreptul unor state membre de a putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor în alte condiții decât cele prevăzute de art. 27 din

Directivă, timp de 2 ani de la data aderării.

Prevederile anexei privesc anumite

dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din Directiva

68/360/CEE și care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CEE nr.

1612/1968, a căror aplicare este amânată în temeiul alineatelor 2-5, 7 și 8.

Directiva 68/360/CEE a Consiliului și Regulamentul Consiliului CEE nr.

1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea

lucrătorilor în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte

condiții de muncă și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul

Comunității, pentru a desfășura o activitate salarială.

Prin urmare, posibilitatea derogării

privește numai libertatea de a circula și locui în cadrul Comunității a

oricărui resortisant, asigurând accesul la încadrarea în muncă și egalitatea de

tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație.

De aceea, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar

prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația

comunitară.

În prezenta cauză, nu s-a dovedit că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directivă.

Potrivit înscrisurilor aflate la

filele 4-5 din dosarul primei instanțe, intimatul-pârât a fost returnat din

Belgia pentru ședere ilegală. Acesta nu a fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care

să justifice restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză,

măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului

pârât doar pentru ședere ilegală în Belgia nu ar respecta principiul

proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 341 A din 11 iulie 2007 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie

2007.