ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2007

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 318/C din

13 martie 2007, Tribunalul Bihor-Oradea a respins acțiunea formulată de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta C.L. și

cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, reținând că pârâta a fost returnată

din Franța la data de 18 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară. De la data de 1 ianuarie 2007, România

este membră a UE, parte a Convenției Europene a Drepturilor Omului, care, în

art. 2 pct. 1 și 2, reglementează libertatea de circulație, iar la pct. 3

prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor

restrângeri decât cele care privesc securitatea, siguranța și ordinea publică.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 169/A din 18 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, reținând că, față de faptul că România a aderat la

Uniunea Europeană, expulzarea dispusă de autoritățile franceze nu este prin ea

însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație

al cetățeanului român pe teritoriul Franței. Necesitatea restrângerii se

apreciază raportat la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei

eventuale măsuri, iar în această materie se aplică art. 48 din Tratatul C.E.E.,

precum și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

S-a reținut de instanța de apel, că

nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se putea lua măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație, deoarece norma comunitară prevede

doar trei situații care ar permite o astfel de măsură: afectarea ordinii

publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și

Internelor care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență, a arătat că

pârâta a fost returnată din Franța în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară.

Articolul 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 prevede că se poate restrânge exercitarea dreptului la liberă

circulație a cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie, iar prin formularea acțiunii s-au respectat

prevederile acestui text și ale art. 39 din lege.

S-a mai susținut că, prin decizia

nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a constatat că măsura

dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor

expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, iar, potrivit art.

147 alin. (4) din Constituția României, revizuită, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii.

Pentru aceste considerente, a fost

elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea prevederilor

constituționale, a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a

art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și

a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Acest act normativ se aplică și

ulterior datei de 1 ianuarie 2007, avându-se însă în vedere numai dispozițiile

art. 39 din lege, față de care restrângerea dreptului la liberă circulație

poate fi luată numai pentru statul din care s-a dispus returnarea.

Măsura returnării dispusă de

autoritățile franceze este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat

condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene și, fiind în culpă pentru

nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, aceasta trebuie să

suporte consecințele faptei sale, iar autoritățile române au luat act de măsura

autorităților franceze, fără să poată cenzura această măsură.

Față de prevederile art. 25 din

Constituție, libertatea circulației nu este absolută. Ea trebuie să se

desfășoare conform unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005. Articolul 5 din această lege stabilește limitativ obligațiile pe care

cetățenii români le au pe perioada șederii în străinătate, printre care cele

mai importante sunt acelea de a nu desfășura activități de natură să compromită

imaginea României sau să contravină obligațiilor asumate de țara noastră prin

documentele naționale și de a respecta legislația statului în care se află.

Articolul 29 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor și

libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite

de lege exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a

drepturilor și libertăților altora ...”, iar aceste „îngrădiri” sunt stabilite

de Legea nr. 248/2005.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura luată trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul celui în cauză.

Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere ilegală

dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține

recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior

aderării României la Uniunea Europeană, deoarece dispozițiile dreptului

comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză nu s-a dovedit că sunt

îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimata-pârâtă a fost returnată din

Franța pentru ședere ilegală. Aceasta nu a fost judecată și condamnată pentru

săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care

să justifice restrângerea exercitării dreptului său la liberă circulație.

Articolul 27 alin. (2) din Directivă

2004/38/CE prevede că măsura luată trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză,

iar măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al

intimatei-pârâte doar pe motiv de ședere ilegală în Franța, nu ar respecta

principiul proporționalității și nu s-ar baza exclusiv pe comportamentul

acesteia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 169 A din 18 aprilie 2007 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 octombrie 2007.