ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8243/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 405/C din

16 aprilie 2007, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.Ș.

Din considerentele sentinței s-a

reținut că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Franței, stat membru al

Uniunii Europene.

Potrivit art. 52 din Legea nr.

248/2005, până la data aderării României la Uniunea Europeană, măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate instituită în

condițiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre

ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză

face dovada că are drept de intrare.

Întrucât la data de 1 ianuarie 2004,

România a aderat la Uniunea Europeană, restrângerea dreptului la libera

circulație a pârâtului ar însemna restrângerea dreptului la circulație pe chiar

teritoriul României.

Prin decizia civilă nr. 349/A din 11

iulie 2007, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat apelul civil formulat

de apelanta-reclamantă, reținând, în esență, următoarele:

În cauză se pune problema

interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui

drept fundamental al cetățeanului, respectiv a dreptului la libera circulație,

reglementat de art. 25 din Constituție, o componentă ce implică dreptul de a

părăsi teritoriul României, în scopul de a circula pe teritoriul altor state

membre ale Uniunii Europene.

Or, expulzarea dispusă de

autoritățile franceze nu este, prin ea însăși, suficientă pentru ca instanța

română să interzică la rândul ei, dreptul de circulație al cetățeanului său pe

teritoriul Franței, ci trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii unui

astfel de drept la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei

eventuale astfel de măsuri.

În prezent, în materia liberei

circulații a persoanelor având cetățenia română este aplicabil art. 48 din

Tratatul C.E.E., precum și art. 4 din Directiva 2004/38/C.E.

În prezenta cauză nu sunt

îndeplinite condițiile pentru ca instanța să ia măsura extremă a restrângerii

dreptului la circulație a cetățeanului român potrivit acestor norme, deoarece

norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații, care ar permite o

astfel de măsură și anume, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau

a sănătății publice.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte care, fără să invoce

vreun motiv de recurs, în esență, arată că intimatul a fost returnat din

Franța, la 26 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, iar autoritățile române nu pot cenzura măsura

referitoare la returnare.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat un acord de readmisie.

Art. 25 din Constituție prevede că

„legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu

este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de

a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora…”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005 și arată că, ține de opțiunea legiuitorului să instituie

anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate,

iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce

trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă int0eres atât pe plan intern, cât și extern. Se

precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în

acest sens și că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile

Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia

nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul

public.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar

autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranța națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează

că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior

aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece

dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

Așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este

disproporționată, în raport cu scopul urmărit și ar fi încălcat astfel dreptul

la liberă circulație.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

De aceea, față de art. 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar fi respectat principiul

proporționalității cu scopul legitim urmărit.

Pentru considerentele mai sus

expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 349 A din 11 iulie 2007 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 decembrie 2007.