ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7713/2007

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 8 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul L.A. Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr. 5/2006. În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 21 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin H.G.

nr. 278/1994. Tribunalul Bihor prin sentința civilă nr. 236/C din 26 februarie 2007 a respins acțiunea ca nefondată. Instanța, în motivarea hotărârii, a reținut în esență dispozițiile art. 38 din Lega nr. 248/2005 nu sunt imperative, motivele pentru care se cere luarea acestei măsuri nefiind dovedite în cauză în sensul că ar afecta sănătatea, siguranța sau securitatea publică. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 295/A din 13 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. In considerentele deciziei s-a reținut că dreptul la liberă circulație este un drept fundamental iar măsura expulzării nu atrage prin ea însăși aplicarea restricției care nu se impune în raport de dispozițiile art. 48 din Tratatul C.E.E.

și art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile în fapt s-au referit, în esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor obligații impuse de lege. S-a mai susținut că limitările aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaționale care consacră acest drept (art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului).

S-a mai arătat că migrația ilegală, care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat, este o problemă de interes public și deci supusă limitărilor. S-a mai susținut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, nu face inaplicabilă Legea nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite dispoziții să nu se mai aplice după această dată, a menționat-o în mod expres, cum a fost cazul art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se vor avea în vedere doar dispozițiile art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai pentru statul din care persoana a fost returnată și nu pentru toată Europa.

Recurenta a mai subliniat faptul că măsura returnării nu poate fi cenzurată de statul de cetățenie al persoanei în cauză. Autoritățile acestui din urmă stat au competența de a lua act de măsura returnării și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională care stabilește „îngrădirile" cărora cetățenii români, rară discriminare, trebuie să li se supună. Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de Codul de procedură civilă în art. 304 pct. 9. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Reclamanta a investit - în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 - tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene.

Ca urmare, această măsură, fiind dată în competența instanțelor de judecată acestea sunt competente să aprecieze și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate. Dreptul la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.

În legislația primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia. În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menționat. Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte. În cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.

Cât privește termenele negociate de România cu unele state membre, la diferite capitole, prin Tratatul de aderare, acestea se referă la măsurile luate de autoritățile altor state, pe teritoriul lor, față de cetățenii români. Această reglementare privește așadar situații situate în afara ariei de competență a instanțelor române. Ca urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere aceste considerente, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 295 A din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.