ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7713/2007

Deliberând, asupra recursului de față,

în condițiile art. 256 C. proc. civ.

, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 8 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor

reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea

exercitării

dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene,

pentru o perioadă de cel

mult 3 ani, pentru pârâtul L.A.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a), art.

39 și art.

52 din Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor

români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr.

5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de

21 septembrie 2006, în

baza Acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară și ratificat prin H.G. nr. 278/1994.

Tribunalul

Bihor prin sentința civilă nr. 236/C din 26 februarie 2007 a respins acțiunea

ca nefondată.

Instanța,

în motivarea hotărârii, a reținut în esență dispozițiile art.

38 din Lega nr. 248/2005

nu sunt imperative, motivele pentru care se

cere luarea acestei măsuri nefiind dovedite în cauză

în sensul că ar afecta sănătatea, siguranța sau securitatea publică.

Curtea

de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 295/A din 13 iunie 2007 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

In

considerentele deciziei s-a reținut că dreptul la liberă circulație este un

drept fundamental iar măsura expulzării nu atrage prin ea însăși

aplicarea restricției

care nu se impune în raport de dispozițiile art. 48

din Tratatul C.E.E. și art. 4

din Directiva 2004/38/CE.

Împotriva

acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul

prevăzut de lege, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile în fapt

s-au referit, în esență, la împrejurarea că

exercitarea

dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor

obligații impuse de lege. S-a mai susținut că

limitările aduse acestui

drept,

permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor

constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea

Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici

reglementările internaționale care

consacră

acest drept (art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 12 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile

și

Politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale

Omului).

S-a mai arătat că migrația ilegală, care presupune o deplasare a

persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai

îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat, este

o problemă de interes

public și

deci supusă limitărilor.

S-a mai

susținut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene

de la 1 ianuarie 2007, nu face inaplicabilă

Legea

nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite dispoziții să nu

se

mai aplice după această dată, a menționat-o în mod expres, cum a fost cazul

art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol

conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se

vor avea în vedere doar

dispozițiile

art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai

pentru statul

din care persoana a fost returnată și nu pentru toată Europa.

Recurenta

a mai subliniat faptul că măsura returnării nu poate fi

cenzurată de statul de cetățenie al persoanei în

cauză. Autoritățile

acestui din urmă stat

au competența de a lua act de măsura returnării și

de a pune în

executare prevederile corespunzătoare din legislația

națională care stabilește „îngrădirile" cărora cetățenii români,

rară

discriminare, trebuie să li se supună.

Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de Codul

de procedură civilă în art. 304 pct. 9.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a

constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit

- în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005

- tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri,

potrivit

art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea

exercitării dreptului intimatului la liberă

circulație în statele Uniunii

Europene.

Ca urmare,

această măsură, fiind dată în competența instanțelor

de judecată acestea sunt competente să aprecieze și să analizeze, în

funcție

de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.

Dreptul

la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept

absolut el se exercită

cu respectarea cerințelor legii materiale speciale

la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din

Constituție. Legea nr.

248/2005 nu

stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui

cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului

acestuia

la liberă circulație. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții

exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu

poate fi făcută.

În

legislația primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetățean al

Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul statelor

membre, sub rezerva limitărilor

și condițiilor prevăzute de Tratat și de

dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a

Parlamentului European

și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind

libera circulație și rezidența

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor

de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă

publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii

Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea

dreptului cetățenilor statelor membre la liberă

circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică,

securitate

publică sau sănătate publică.

Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului

Economic European,

aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat

în vigoare la data aderării României la Uniunea

Europeană, potrivit art.

35 al documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României

stabilește regula preeminenței normei internaționale (în speță, normei

comunitare), în raport de norma internă, în

caz de neconcordanță a

acestor din urmă

reglementări cu dispozițiile din pactele și tratatele

internaționale la

care România este parte.

În

cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din

cauzele de limitare

prevăzute de Directivă care să impună aplicarea

măsurii solicitate de reclamantă.

Cât privește

termenele negociate de România cu unele state

membre,

la diferite capitole, prin Tratatul de aderare, acestea se referă

la

măsurile luate de autoritățile altor state, pe teritoriul lor, față de

cetățenii români. Această reglementare privește

așadar situații situate în

afara ariei de competență a instanțelor

române.

Ca

urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă

atingere hotărârii de readmisie

luată de autoritățile străine cu privire la

intimat.

Aprecierea instanței române s-a limitat la oportunitatea

aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu

la decizia de returnare a

cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere

aceste considerente, se constată că nu sunt

întrunite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și,

ca urmare,

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei nr. 295 A din 13 iunie 2007

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.