ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5924/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În urma nesoluționării potrivit art.

23 din Legea nr. 10/2001 a notificării formulate conform art. 21 din aceeași

lege, reclamanții B.A.M.A., B.D.I.V., M.O.M., S.M.F. și S.M.G. au chemat în

judecată pe pârâții SC E. SA și Statul Român, reprezentat de Primăria orașului

Eforie, solicitând:

- să se constate că imobilul situat

în Eforie Nord, compus din teren în suprafață de 318 mp și construcție cu 3

apartamente distincte, a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului Român

în baza Decretului nr. 92/1950;

- să se constate nulitatea absolută

a actelor de înstrăinare făcute de Statul Român;

- să se constate că B.A., R.V. și S.V.,

antecesori ai reclamanților, și-au păstrat calitatea de proprietari ai

imobilului;

- să se constate calitatea

reclamanților de moștenitori ai antecesorilor menționați și cotele indivize ale

reclamanților din dreptul de proprietate asupra imobilului de ⅓ în

beneficiul reclamanților B.A.M.A. și B.D.I.V.,

⅓

în beneficiul reclamantei M.O.M. și ⅓ în beneficiul

reclamanților S.M.F. și S.M.G.;

- să se dispună intabularea

drepturilor de proprietate de mai sus în cartea funciară;

- să fie obligați pârâții să predea

imobilul în deplina proprietate a reclamanților.

Pârâta SC E. SA a chemat în garanție

A.P.A.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca,

în cazul căderii sale în pretenții, să fie obligați la repararea prejudiciului

ce i s-ar cauza constând în valoarea de circulație a imobilului, precum și

instituirea dreptului de retenție asupra imobilului până la plata integrală a

despăgubirilor.

În cauză a intervenit în interes

propriu P.I.S. cerând să se constate că este proprietara unuia dintre

apartamente și a terenului aferent în suprafață de 106 mp, precum și nulitatea

actelor de înstrăinare intervenite între Primăria orașului Eforie și SC E. SA.

Cererea de intervenție a fost

respinsă în principiu prin încheierea din 11 decembrie 2002 dată de Tribunalul

Constanța, secția civilă.

Același tribunal a pronunțat

sentința civilă nr. 394 din 24 martie 2003, prin care a respins ca nefondate

acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Apelurile declarate de reclamanți și

de intervenientă au fost respinse prin decizia civilă nr. 143/c din 28

octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Cu referire la acțiunea

reclamanților instanța de apel a calificat-o ca fiind o revendicare imobiliară

aparținând dreptului comun și, verificând prin prisma prevederilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate pretins de aceștia, a statuat că

reclamanții nu au calitate procesuală activă deoarece nu au titlu de

proprietate pentru imobilul revendicat, dezvoltând în continuarea

considerentelor argumentele de fapt și de drept care au format convingerea de

mai sus.

Spre deosebire de instanța de apel,

tribunalul a soluționat acțiunea prin raportare la prevederile Legii nr.

10/2001.

În privința cererii de intervenție

tribunalul a dispus prin încheiere că este inadmisibilă ca urmare a faptului că

intervenienta s-a adresat justiției fără a parcurge procedura administrativă,

prealabilă, necontencioasă, dar obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, în

timp ce instanța de apel a hotărât că intervenienta a schimbat în apel obiectul

cererii de intervenție transformând-o în acțiune în revendicare de drept comun,

încălcând astfel dispozițiile art. 294 C. proc. civ., ceea ce face inadmisibilă

cererea sa.

Atât reclamanții cât și

intervenienta au declarat recurs.

Toți recurenții au formulat critici

vizând fondul litigiului, dar au invocat și motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. , în dezvoltarea căruia au criticat soluția dată în

apel, cerând casarea acesteia.

Prin prisma acestui caz de casare,

recursurile sunt întemeiate.

Așa cum s-a arătat în partea

introductivă a prezentei decizii, tribunalul a soluționat cauza în limitele

investirii sale, rezolvând în cadrul Legii nr. 10/2001 atât acțiunea

principală, cât și cererea de intervenție.

Într-adevăr, acțiunea a fost

introdusă de reclamanți ca urmare a faptului că pârâta SC E. SA, notificată în

temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu s-a pronunțat asupra cererii de

restituire în natură obiect al notificării în termenul și modalitățile impuse

obligatoriu prin art. 23 din lege.

Asemenea acțiune, deși nu este

expres reglementată prin Legea nr. 10/2001, este admisibilă întrucât

temporizarea sau refuzul soluționării notificării deschide accesul la

jurisdicția civilă a celui astfel vătămat în exercitarea dreptului său

subiectiv civil, iar soluționarea ei este supusă regulilor de drept material

conținute de Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter exhaustiv și exclusiv

în domeniul de reglementare al regimului juridic al unor imobile preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care face

inaplicabil în materie dreptul comun după data de 14 februarie 2001, când a

intrat în vigoare legea specială.

Ori, cu toate că reclamanții au

dedus judecății o cerere din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar în

primă instanță aceasta a fost rezolvată potrivit cu limitele investirii

tribunalului, instanța de apel a calificat greșit acțiunea reclamanților ca

fiind o cerere de revendicare imobiliară aparținând dreptului comun, consecința

acestei recalificări fiind examinarea și rezolvarea litigiului prin cercetarea

dreptului de proprietate pretins de reclamanți în afara reglementărilor Legii

nr. 10/2001, anume prin prevederile art. 480 C. civ . și ale art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Așadar, instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății sale, schimbând nejustificat

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii reclamanților, pe care au

transformat-o nepermis într-o acțiune civilă de drept comun din acțiunea

specifică legii speciale.

Ca urmare, este incident cazul de

casare prevăzut de art. 304 pct.8 C. proc. civ., pentru care și în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., recursul

reclamanților va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cu prilejul rejudecării apelului

declarat de reclamanți instanța de trimitere va cerceta ca susțineri de fond

criticile din recurs și va stabili mai întâi dacă imobilul a fost sau nu

preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în caz

negativ urmând a decide asupra incidenței legii speciale ca urmare a limitelor

sferei sale de aplicare, nicidecum în raport cu prevederile dreptului comun.

Aceeași soluție se cuvine și în privința

cererii de intervenție pe cale de consecință a modului de soluționare a

primului recurs, urmând ca instanța de trimitere să reverifice dacă sunt sau nu

incidente prevederile art. 294 C. proc. civ. având în vedere și susținerile din

recursul intervenientului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanții B.A.M.A., B.D.I.V., S.M.G., S.M.F. și M.O.M. (decedată ulterior și

înlocuită în proces de moștenitorul S.M.I.) și de intervenienta P.I.S. împotriva

deciziei civile nr. 143/C din 28 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2006.