ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5980/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 76 din 15 mai 2006, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenții O.A.M. și O.I. împotriva rezoluției nr. 3259/II/2 din 20 decembrie 2005, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a pronunța soluția de mai sus, prima instanță a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel București, petenții O.A.M. și O.I. au solicitat desființarea ordonanțelor nr. 308/P din 10 martie 2005 și nr. 3259/II/2 din 21 decembrie 2005, solicitând trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva notarului public F.N.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., 249 și 289 C. pen. În motivarea plângerii s-a arătat că soluțiile sunt nelegale, întrucât, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție generală, motivat de faptul că petenții au formulat plângeri împotriva notarului public F.N. și față de R.G., C.V., C.D., V.D. și G.G., nerezultând din plângeri că la data de 14 martie 2000, notarul public a procedat la autentificarea unui contract de vânzare cumpărare, în care persoane necunoscute și-au atribuit, în mod nereal, calitatea de proprietari ai imobilului situat în București, str. Antiaeriană, sector 5 și au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului numitului R.G. Acesta din urmă a vândut imobilul numiților C.V.

și C.D. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la același birou notarial. Din actele dosarului de urmărire penală a rezultat că în cauză s-au efectuat cercetări împotriva notarului public, iar pentru ceilalți s-a început urmărirea penală pentru falsificarea actelor notariale.

Astfel s-a întrerupt cursul prescripției, fiind aplicabile regulile prescripției speciale prevăzute de art. 123 alin. (3) C. pen., în cauză prescripția urmând să se împlinească la data de 14 septembrie 2007. Examinând plângerea în raport de actele dosarului instanța a reținut că prima critică vizând anularea actelor materiale nu poate fi primită în raport de decizia de îndrumare nr. XV din 21 noiembrie 2005 dată în Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza urmăririi penale, cum s-a procedat și în cauza de față, procurorul are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 245 alin. (1) C. proc.

pen., cauza de față nefiind circumscrisă textului de lege menționat. În fine, referitor la infracțiunile sesizate, instanța a constatat, în raport de probele administrate, că în cauză nu puteau fi incidente dispozițiile art. 51 alin. (3) C. pen., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen. Referitor la infracțiunile prevăzute de art. 289 și 246 C. pen., instanța a apreciat că, organul de cercetare a interpretat corect probele dosarului care nu au dovedit intenția notarului, sub aspect subiectiv, de a comite fapte de natură penală. În raport de totalitatea împrejurărilor examinate, evidențiate de probe, prima instanță a concluzionat că intervenția prescripției răspunderii penale pentru cele trei infracțiuni reclamate, face imposibilă admiterea plângerii și trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale, față de notar, pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen.

În termen legal, împotriva acestei soluții au declarat recurs petenții. Prin motivele orale aceștia au susținut că în cauză se impunea începerea urmăririi penale pentru faptele penale reclamate, existând cauze atât de întrerupere cât și de suspendare a prescripției răspunderii penale. În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 31 din Legea nr. 36/1995, care în opinia apărării, au constituit o cauză de suspendare a prescripției pe perioada cât acestea s-au aflat în vigoare. În susținerea criticii s-a depus și o decizie a instanței supreme care a statuat în același sens. Criticile formulate vor fi examinate în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen., constatându-se că hotărârea primei instanțe este conformă legii. Corectă este și constatarea instanței de fond, potrivit căreia, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 51 alin. (3) C. pen., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., dar începerea urmăririi penale este împiedicată de prescripția răspunderii penale la acest moment. În raport de împrejurările obiective în care s-au derulat faptele și cercetările în cauză, de probele existente, în speță nu funcționează cauze legale nici de întrerupere și nici de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale pentru cele trei infracțiuni reclamate de petenți. Potrivit art. 123 C. pen., constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului.

Se consideră acte comunicat învinuitului sau inculpatului actele procesuale efectuate față de acesta, respectiv, ascultare, confruntare, sau în prezența acestuia, cum ar fi percheziția sau cercetarea locului faptei. Pentru ca asemenea acte să întrerupă cursul prescripției este însă necesar, așa cum rezultă din termenii folosiți de lege, ca procesul penal să fi fost pornit și ca făptuitorul să aibă calitatea de învinuit sau inculpat. În cauză însă nu s-a dispus începerea urmăririi penale și prin aceasta începerea procesului penal, astfel încât, nu sunt realizate cerințele legii sus-amintite, iar actele premergătoare începerii urmăririi penale (desfășurate în speță) nu pot produce acest efect.

Recurenții nu se pot prevala nici de dispozițiile art. 123 alin. (3) C. pen., atâta timp cât, cercetările efectuate cu privire la alți participanți nu au legătură cu faptele de neglijență în serviciu, abuz în serviciu și fals intelectual ce se pretind a fi comise de notar. Este adevărat că în conformitate cu art. 128 C. pen., cursul prescripției poate fi suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Recurenții nu se pot însă prevala de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 36/1995 (text potrivit căruia notarii publici nu puteau fi cercetați fără avizul ministrului justiției, text în prezent abrogat) ca de o cauză ce ar suspenda cursul prescripției, aceste prevederi nefiind incidente în speță.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror împotriva notarului public nu a fost consecința unui refuz de acordare a avizului de cercetare de către ministru (ca în decizia nr. 6645 din 24 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în apărare) ci a fost motivată pe dispozițiile art. 51 alin. (3) C. pen., respectiv, faptele au fost comise în condițiile erorii de fapt. Desigur, în această situație, prevederile legale invocate (art. 31 din Legea nr. 36/1995) nu pot constitui, în sensul legii, o cauză de suspendare a prescripției, atâta timp cât, nu au avut incidență în cauză, și nu au împiedicat în nici un fel începerea urmăririi penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale.

Pentru toate aceste considerente, intervenția prescripției răspunderii penale face imposibilă o soluție de admitere a plângerii și de trimitere la procuror a cauzei în vederea începerii urmăririi penale pentru faptele ce se pretind a fi săvârșite de notar. Cât privește actul notarial ce se pretinde a fi încheiat cu încălcarea legii, petenții pot cere desființarea lui în condițiile legii civile, la instanța competentă. Drept urmare a considerațiunilor expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petiționari se va respinge, ca nefondat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarii O.I. și O.A.M. împotriva sentinței penale nr. 76 din 15 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții petiționari la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 60 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 octombrie 2006.