ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2180/2006

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Petiționara K.A. s-a adresat cu

plângere penală Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru a se

efectua cercetări față de numiții L.Șt. și J.G., deoarece în dosarul civil nr. 3452/2001,

al Judecătoriei Lugoj, a depus mai multe înscrisuri autentificate de notarul

public S.G. pe care le consideră false, întrucât nu au fost semnate de către

ea.

S-au efectuat acte premergătoare și

la data de 19 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

în dosarul nr. 97/P/2002, a adoptat rezoluția prin care a dispus neînceperea

urmăririi penale cu privire la S.G. și J.G., sub aspectul infracțiunii

prevăzute de art. 289 C. pen.

Prin aceeași rezoluție s-a dispus

disjungerea cauzei pentru a se efectua cercetări separate sub supravegherea

procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj față de L.Șt.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 290 și 291 C. pen.,

precum și față de K.A. și L.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute

de art. 259 C. pen.

În adoptarea acestei soluții, s-a

arătat că potrivit actelor premergătoare, s-a stabilit pe baza unei expertize

grafoscopice privind înscrisurile autentice originale depuse în dosarul civil

că numai semnătura de la rubrica „declarant” de pe declarația autentificată

prin încheierea nr. 149 din 22 noiembrie 1995 a fost executată de L.A.

Referitor la autentificarea actului

menționat s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale față de

notarul public S.G., cum și față de procuratorul J.G. privind infracțiunea prevăzută

de art. 289 C. pen., termenul de prescripție împlinindu-se în luna noiembrie

2000.

De asemenea, s-a mai arătat în

considerentele rezoluției că nu se impune efectuarea de cercetări pentru

identificarea persoanei care a semnat la rubrica „declarant” de pe acel

înscris, precum și cu privire la autenticitatea semnăturilor de pe înscrisurile

numerele 4840 din 18 mai 1993 și nr. 12992 din 23 octombrie 2005, întrucât a

intervenit prescripția, însă aceste cercetări vor continua sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., prin folosirea

acestor înscrisuri în cauza civilă de la Judecătoria Lugoj.

S-a mai arătat în legătură cu aceste

înscrisuri că acțiunea penală s-a stins potrivit prescripției răspunderii penale,

însă instanța civilă în conformitate cu art. 184 C. proc. civ., poate să stabilească

prin orice mijloace de probă autenticitatea semnăturilor de pe ele.

În legătură cu contractul de credit nr.

260901 este necesar să se facă o cercetare separată a autenticității semnăturii

de pe el, fapt pentru care se impune disjungerea cauzei și continuarea

cercetărilor de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj, față de

presupusul autor L.Șt., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 290 și

291 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții

petiționara a formulat plângere la Procurorul General, potrivit art. 278 C.

proc. pen., care verificând actele premergătoare începerii urmăririi penale în

dosarul nr. 97/P/2004, în raport de conținutul acesteia, la data de 09 martie

2005, Procurorul General al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

prin rezoluția emisă în dosarul nr. 179/II/2/2005, a respins, ca neîntemeiată,

plângerea petiționarei, pe motiv că este neîntemeiată.

Potrivit art. 278

1

C.

proc. pen., împotriva rezoluției adoptată de către Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara cum și a Procurorului General, petiționarele K.A. și K.S. au

formulat plângere pe considerent că deși făptuitorii au comis infracțiunile de

fals și uz de fals, în mod nejustificat nu s-a început urmărirea penală,

stabilirea vinovăției acestora și trimiterea lor în judecată pentru

infracțiunile pe care le-au săvârșit, de fals și uz de fals.

Curtea de Apel Timișoara a examinat

plângerea petiționarelor în raport de actele premergătoare efectuate în cauză,

de adoptarea celor două rezoluții și prin sentința penală nr. 102/ PI din 24

noiembrie 2005 a respins plângerea, ca nefondată, în baza art. 278

1

pct.

8 lit. a) C. proc. pen., pe considerent că organul de urmărire penală a adoptat

în cauză soluțiile care se impuneau referitoare la faptul că în legătură cu

comiterea infracțiunilor a intervenit termenul de prescripție a răspunderii

penale privind pe cei doi făptuitori S.G. și J.G., iar în legătură cu folosirea

acestor înscrisuri în instanță urmează să se întreprindă cercetări.

În conformitate cu art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., împotriva hotărârii instanței de fond, petiționara a

declarat recurs astfel că prin motivele scrise arată că deși notarul public

S.G. a comis infracțiuni de fals împreună cu J.G., instanța nu a fost

preocupată să desființeze rezoluțiile adoptate de parchet și să dispună ca

acesta să înceapă urmărirea penală împotriva făptuitorilor, deoarece din cauza

lor a pierdut imobilul care a fost vândut la licitație.

Examinând recursul declarat, în

raport de motivele invocate, de actele premergătoare efectuate în cele două

dosare, de rezoluțiile adoptate, de soluția pronunțată în cauză, se constată că

recursul de față este nefondat și se va respinge pentru considerente ce vor fi

expuse mai jos.

Potrivit actelor premergătoare

efectuate de organul de urmărire penală și analizate de acesta și instanță, s-a

stabilit că declarația autentificată prin încheierea nr. 149/1995 a dosarului

succesoral 13/1995 al Biroului Notarului Public S.G. nu a fost executată de

recurenta petiționară K.A. Desigur că această constatare a fost făcută în urma

întocmirii raportului de expertiză criminalistică nr. 149 din 18 decembrie

2002.

Cum aceste acte l-au vizat în mod

nemijlocit pe notarul public și pe procuratorul J.G., că de la data când s-au

întocmit aceste acte și până în prezent a intervenit termenul de prescripție

încă din luna noiembrie 2000, în mod justificat s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de cei doi.

Având în vedere că, în cauză a

intervenit prescripția răspunderii penale față de persoanele care au comis

infracțiunea de fals prevăzută de art. 289 C. pen., instanței civile îi revine

sarcina ca potrivit art. 184 C. proc. pen., să stabilească prin orice mijloc de

probă autenticitatea acestor semnături.

De asemenea, corect s-a stabilit că

în legătură cu folosirea înscrisurilor 4840 din 18 mai 1993 și 12992 din 23

octombrie 2005, cum și contractul de credit nr. 260901/2001, Parchetul de pe

lângă Judecătoria Lugoj urmează să întreprindă cercetări, sens în care a și

decis prin disjungerea față de celelalte fapte pentru care nu a intervenit

prescripția răspunderii penale.

Așa fiind, se constată în mod

neîndoielnic că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, având în

vedere materialul probator de la dosar și nefiind indici în sensul celor

criticate, recursul declarat se va respinge, ca nefondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 189 și

urm. C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petenta K.A., împotriva sentinței penale nr. 102/ PI din 24

noiembrie 2005, a Curții de Apel Timișoara.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 04 aprilie 2006.