ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta C.N.A.S. a chemat în

judecată pe pârâta C.A.S. Iași solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 13506139000 lei, reprezentând

diferența la fondul de redistribuire aferent perioadei aprilie-mai 2000, precum

și a sumei de 5 762 753 000 lei, reprezentând majorări de întârziere de 0,3%

pentru neplata la termen a diferenței.

Rejudecând cauza în fond după

casarea cu trimitere, dispusă prin decizia civilă nr. 325 din 30 ianuarie 2003

Curții Supreme de Justiție, secția civilă, Tribunalul Iași a respins acțiunea

și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 20000000 lei cheltuieli

de judecată.

Prin decizia civilă nr. 762 din 25

mai 2004 Curtea de Apel Iași a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a pronunța aceste hotărâri,

instanțele au reținut următoarele:

Pe parcursul procesului, respectiv

la 26 ianuarie 2001, reclamanta, confirmând susținerile pârâtei din întâmpinare

referitoare la achitarea sumei de 13 506 139 000 lei înainte de promovarea

acțiunii, a precizat că înțelege să solicite doar majorările de întârziere, în

cuantum de 9 569 227 000 lei.

Din analiza înscrisurilor depuse la

dosar de părți și din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă

că pârâta nu datorează reclamantei suma solicitată cu titlul de majorări de

întârziere.

Aceasta deoarece nevirarea la timp a

fondului de redistribuire de către pârâtă s-a datorat atât dificultății cu care

s-au strâns fondurile de la contribuabili, cât și întârzierii achitării din

partea reclamantei C.N.A.S. a sumelor datorate C.A.S. Iași, precum și faptului

că prin fila de buget pe anul 2000 s-a planificat un deficit în valoare de 227

043 106 milioane lei.

În drept, instanțele au mai reținut

că Legea nr. 145/1997 modificată nu prevedea un termen scadent pentru

executarea obligației de a vira o cotă de 25% din veniturile încasate în luna

precedentă în contul C.N.A.S.

De asemenea, în ordinul nr. 71/1999

emis de președintele C.N.A.S. nu s-a indicat cuantumul majorărilor de

întârziere, prevăzându-se că se datorează „o majorare de întârziere potrivit

dispozițiilor legale în vigoare pentru neplata la termen a obligațiilor

bugetare”, or, raporturile juridice dintre casele de asigurări de sănătate și

C.N.A.S. nu sunt raporturi bugetare, casele având calitatea de administrator al

unui fond bugetar, și nu pe aceea de contribuabil, conform art. 6 pct. 1 din

Statutul C.N.A.S.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici, care se încadrează

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Este adevărat că în Legea nr.

145/1997 nu s-a prevăzut o dată limită pentru virarea fondului de

redistribuire, dar tot atât de adevărat este că acest fond trebuia virat.

Dispoziția art. 60 din lege

reprezintă o normă cu caracter general, care nu se putea pune în aplicare fără

norme complementare, metodologice; în acest scop s-a emis ordinul nr. 71/1999

al președintelui C.N.A.S.

În legătură cu acest ordin, greșit a

reținut instanța de apel că fondul de asigurări de sănătate este un fond

extrabugetar și că, prin urmare, nu i s-ar aplica dispozițiile H.G. nr.

354/1999 referitoare la majorările de întârziere, deoarece fondul de asigurări

de sănătate este un fond special, dar care este cuprins în bugetul consolidat

la statului.

Pe de altă parte, acest ordin este

un act administrativ pe care pârâta ar fi avut posibilitatea să-l conteste în

termenul legal prevăzut de art. 5 din Legea nr. 2971990, ceea ce nu s-a

întâmplat.

Recurenta formulează și o critică la

adresa unuia din considerentele pentru care prima instanță a respins acțiunea,

care însă nu a fost însușit de instanța de apel, astfel încât nu va fi

analizată deoarece obiectul recursului este decizia dată în apel.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și obligarea pârâtei la plata sumei de 9 565

227 000 lei, majorări de întârziere pentru neplata la termen a sumelor

reprezentând fondul de redistribuire aferent lunilor aprilie-mai 2000.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca

legală și temeinică a deciziei recurate, pentru motivele reținute de instanța

de apel.

Recursul este nefondat și va fi

respins, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 325 din 30

ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

declarat de pârâtă, a casat decizia nr. 51/2001 a Curții de Apel Iași și

sentința nr. 210/2001 a Tribunalului Iași și a trimis cauza spre rejudecare la

același tribunal.

În decizia de casare s-a reținut că,

pentru anul 2000, casele de asigurări de sănătate aveau obligația ca, din veniturile

încasate în luna precedentă, să vireze în primele trei zile lucrătoare ale

lunii curente, o cotă de 25% pentru fondul de redistribuire.

Totodată, a reținut că reclamanta

și-a întemeiat în principal acțiunea pe prevederile art. 998 și urm. C. civ.,

care reglementează răspunderea civilă delictuală și că, pentru ca pârâta să

poată fi obligată la plata majorărilor solicitate de reclamantă, trebuie să se

rețină în mod necesar o culpă în sarcina sa.

Curtea Supremă de Justiție a dispus

casarea cu trimitere pentru ca instanța să stabilească, pe bază de probe, dacă

s-au făcut încasările de la contribuabili și în ce cuantum, în ce termen

trebuiau încasate sumele respective, dacă pârâta avea, la rândul său, obligația

de a percepe majorări de întârziere de la contribuabili și, totodată, să

stabilească eventualul prejudiciu produs reclamantei în cazul în care pârâta a

încasat respectivele sume la termen și nu le-a virat C.N.A.S. în termenul

stabilit de aceasta.

În acest mod, instanța supremă a

reținut, implicit, că răspunderea pârâtei nu poate fi antrenată prin simpla

depășire a termenului prevăzut în ordinul nr. 71/1999 al președintelui C.N.A.S.

Conformându-se deciziei de casare,

tribunalul a administrat probe și, pe baza analizei acestora, a reținut că

pârâta nu a avut nici o culpă în nevirarea la timp a fondului de redistribuire

către reclamantă.

În atare condiții, tribunalul a

respins acțiunea, iar soluția a fost însușită de instanța de apel, ca fiind

temeinică și legală.

Recurenta critică decizia instanței

de apel numai sub aspectul neaplicării de către instanță a dispozițiilor

ordinului președintelui C.N.A.S. cu trimitere la H.G. nr. 354/1997, or, după

cum deja s-a reținut cu putere de lucru judecat, pentru antrenarea răspunderii

civile a pârâtei, era necesar să se rețină o atitudine culpabilă a acesteia în

nevirarea la timp a sumelor datorate pentru fondul de redistribuire.

Stabilind pârâta nu a avut nici o

culpă care să antreneze răspunderea față de reclamantă, instanța a aplicat

corect dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., astfel încât nu este incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă,

contrar celor statuate tot prin decizia de casare, instanța de apel a reținut

că legea nu prevedea un termen de virare a respectivelor sume către C.N.A.S.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta C.N.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 762 din 25 mai 2004

a Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2006.