ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4655/2007

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 125 din 5 martie 2003,

Tribunalul București, secția a

V

a civilă, a admis

excepția lipsei competenței materiale și a declinat în favoarea Judecătoriei

sectorului 5 București competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul

N.V.V. în contradictoriu cu Primarul municipiului București, prin care a

solicitat obligarea acestuia să

emită

dispoziție motivată în urma solicitării de restituire în natură a imobilului

situat în București.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă,

prin decizia nr. 1622 din 18 iunie 2003, a respins recursul declarat de

reclamant împotriva sentinței.

Judecătoria sectorului 5 București, prin

sentința civilă nr. 981 din 25 februarie 2004, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamant și a obligat pe pârât să răspundă la notificare, conform

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 883 din 2 septembrie

2004, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și litigii de muncă, a

respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 981 din 25

februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin decizia nr. 6405 din 6 septembrie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul

declarat de pârât, a casat decizia și sentința și a trimis cauza Tribunalului

București pentru soluționare în primă instanță.

Instanța supremă a reținut că art. 23 din

Legea nr. 10/2001 impune unității deținătoare o obligație de a face, iar

acțiunea prin care persoana îndreptățită solicită respectarea acestei obligații

revine în competența de soluționare a tribunalului, căruia legea specială i-a

conferit competențe în aplicarea Legii nr. 10/2001.

La rejudecare, prin sentința nr. 683 din 2

iunie 2006, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamant și a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată

pentru soluționarea notificării.

Tribunalul a reținut că, la data de 27

iulie 2001, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

adresată Prefecturii municipiului București, care, prin adresa nr. 25752 din 8

august 2001, a transmis-o spre soluționare Primăriei municipiului București.

Aceasta din urmă nu a înțeles să răspundă la cererea de retrocedare făcută de

reclamant.

Chiar și în ipoteza în care documentația

depusă de reclamant ar fi fost insuficientă, primăria, în calitate de unitate

deținătoare, are obligația informării în scris a reclamantului asupra

necesității completării materialului probator, comunicare care ar fi prelungit

termenul de 60 de zile, dacă ar fi fost făcută în interiorul acestuia.

Prin decizia civilă nr. 744 A din 13

decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă a respins ca

nefondat apelul declarat de pârât.

Curtea de apel a reținut că cererea

reclamantului are natura juridică a unei cereri în realizarea dreptului de a

obține o soluție în urma transmiterii notificării, corolarul acestui drept

fiind obligația pârâtului de a se conforma unei norme legale imperative.

Termenul de 60 de zile este un termen de

recomandare, dar aceasta nu înseamnă că poate fi prelungit la nesfârșit, la

discreția unității deținătoare, fiind necesar să se respecte exigențele unui

termen rezonabil.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs pârâtul municipiul București, prin primarul general.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea curții de apel a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe în termen de 60 de

zile de la data depunerii notificării sau a actelor doveditoare, iar după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare emite dispoziție

numai când notificatorul a depus toate actele doveditoare.

Notificatorii nu au înțeles să depună

toate actele doveditoare, astfel încât, termenul de 60 de zile nu a început

încă să curgă.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, devenit art. 25 în urma republicării legii după modificare, în termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură.

Legea nr. 247/2005 nu a adus nici o

modificare de conținut acestui articol, prin urmare termenul de 60 de zile a

rămas același și începe să curgă de la aceleași două momente de referință ca în

reglementarea din vechea formă a legii. Modificările aduse art. 22 din Legea

nr. 10/2001 nu s-au referit la faptul că în lipsa tuturor actelor doveditoare

nu se poate emite dispoziție, ci au dat posibilitatea persoanelor deținătoare

să depune acte doveditoare până la soluționarea notificării, peste termenul

strict stabilit anterior prin lege.

Prin urmare, termenul de emitere a

deciziei sau dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când

aceasta a fost însoțită de acte doveditoare și nu se arată că urmează a fi

depuse și alte înscrisuri și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci

când notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte

doveditoare.

În cauză, din conținutul notificării transmise

Prefecturii municipiului București rezultă că actele doveditoare de care a

înțeles să se folosească reclamantul au fost depuse o dată cu aceasta (copiile

actelor de identitate, copia procesului verbal emis de Comisia pentru

înființarea cărților funciare din București, copia contractului de vânzare-

cumpărare, copia actului de naționalizare).

Prin urmare, în lipsa unei mențiuni în

notificarea inițială, în sensul că s-ar mai depune și alte acte doveditoare și

în condițiile în care unitatea notificată nu a emis o dispoziție în cei 5 ani

scurși de la data introducerii cererii de chemare în judecată (16 octombrie

2002), recurentul-pârât este în culpă pentru nerespectarea obligației de a

răspunde la notificare.

De aceea, ambele instanțe, obligând

entitatea notificată să emită dispoziție motivată, au făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Față de cele expuse mai sus, recursul

declarat de pârât se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 744A din 13

decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2007.