ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6393/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 727 din 21 mai

2002 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția invocată de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de reclamantul O.G.V., în contradictoriu cu pârâtul și cu

intervenienta în interesul pârâtului, M.N., cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a Decretului de expropriere nr. 141 din 5 aprilie 1965 emis

de Consiliul de sat al R.S.R. cu privire la imobil, repunerea în situația

anterioară și constatarea dobândirii de către reclamant prin accesiune a

dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Terenul în litigiu, în suprafață de

497,31 mp a reprezentat proprietatea reclamantului, fiind dobândit de acesta

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 49668 din 9 noiembrie

1946 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat.

Reclamantul a inițiat procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, urmare a cererii formulate,

s-a dispus restituirea în favoarea sa a unei suprafețe de 264,31 mp din

întregul teren.

Nemulțumirea reclamantului față de

modul cum i s-a soluționat cererea putea fi valorificată exclusiv în condițiile

art. 24 din acest act normativ, și nu pe calea prezentei acțiuni.

Tribunalul a înlăturat susținerile

reclamantului referitoare la caracterul special al Legii nr. 33/1994 față de

Legea nr. 10/2001, act normativ care reglementează situația juridică a tuturor

imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin decizia civilă nr. 468 din 19

noiembrie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenienta M.N. și,

totodată, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței,

obligându-l pe apelant la plata sumei de 7 000 000 lei cheltuieli de judecată

către intervenientă.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Nu există autoritate de lucru judecat

în raport de decizia civilă nr. 229 din 9 decembrie 1998 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, deoarece nu există identitate de obiect și de

cauză: în cererea soluționată prin decizia menționată anterior, reclamantul a

solicitat restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului

în suprafață de 500 mp, deoarece a fost preluat de stat abuziv, fără dreaptă și

prealabilă despăgubire.

În ceea ce privește prezentul litigiu, curtea de apel a reținut că,

într-adevăr, Legea nr. 10/2001 reprezintă legea-cadru în materia restituirii

tuturor bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada

1945-1989.

Art. 8 din acest act normativ

delimitează sfera de aplicare a acestei legi față de celelalte acte normative

cu caracter reparator și precizează în ce cazuri Legea nr. 10/2001 nu este

aplicabilă, printre acestea nefiind și cele în care imobilele au fost preluate

de stat prin expropriere.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 se

referă la toate cazurile de imobile expropriate, fără a se face distincție după

cum terenul este sau nu viran, așa încât cum corect a reținut tribunalul,

reclamantul avea singura posibilitate, prevăzută de legea specială de

reparație, să formuleze contestație împotriva modului de soluționare a

notificării.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurentul arată următoarele:

fără titlu în proprietatea statului nu operează exclusiv în baza Legii nr.

10/2001, așa cum au reținut ambele instanțe, ci și în temeiul unor alte acte

normative speciale, cum este în cazul de față Legea nr. 33/1994.

În opinia recurentului, art. 35 și art.

36 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile în speță, deoarece se

solicită restituirea unui imobil expropriat fără să se fi respectat scopul

pentru care s-a dispus exproprierea.

Recurentul mai invocă și decizia nr.

VI din 6 septembrie 1999, dată in interesul legii de către Curtea Supremă de

Justiție, conform căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică

și în cazul cererilor având ca obiect imobile expropriate anterior intrării în

vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

În speță, imobilul reclamantului a

fost expropriat în anul 1965, în scopul de a se construi pe teren un complex

comercial, iar acest obiectiv nu s-a realizat în termenul de un an prevăzut de

lege.

reclamantului imobilul în litigiu, se impune cu necesitate să se constate

nulitatea absolută a decretului de expropriere, precum și dobândirea de către

reclamant a dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției,

deoarece niciunul din aceste capete de cerere nu poate fi soluționat în cadrul

procedurii administrative, de către primar sau de către conducerea unității

deținătoare.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu

conține o enumerare limitativă a cazurilor în care această lege nu se aplică.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001

exclude de plano situația terenurilor fără construcții, expropriate înainte de

1989, întrucât se referă numai la terenurile cu construcții, indiferent dacă au

fost sau nu demolate, parțial sau total, or terenul preluat de la reclamant era

viran.

Recurentul solicită admiterea

recursului, casarea deciziei, admiterea apelului, desființarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se soluționa fondul pricinii.

Intimata-intervenientă a depus la

dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Pe parcursul judecății a decedat

intervenienta, în locul acesteia fiind introduse în cauză moștenitoarele M.D.

și A.S.V.

La termenul din 30 iunie 2006,

intervenientele au invocat perimarea cererii de recurs, cu motivarea că aceasta

a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina recurentului și că sunt

întrunite cerințele art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Excepția nu poate fi primită

deoarece, contrar celor susținute de interveniente, pricina nu a rămas în

nelucrare.

Prin „rămânerea în nelucrare” se

înțelege situația în care într-o pricină înregistrată pe rolul unei instanțe nu

se efectuează niciun act de procedură.

Pentru ca această situație să

conducă la perimarea cererii este necesar ca ea să dureze cel puțin un an și să

fie imputabilă părților, care nu au stăruit în judecată.

În speță, așa cum chiar

intervenientele arată, judecata recursului s-a amânat de mai multe ori,

efectuându-se de fiecare dată diferite acte de procedură, fără a fi vreodată

suspendată sau întreruptă, așa încât nu se poate pune problema perimării.

Totodată, intervenientele invocă

excepția lipsei de interes a declarării recursului de către reclamant, pe care

o deduc din atitudinea acestuia constând lipsa de diligență pentru soluționarea

mai rapidă a litigiului.

Și această excepție este vădit

nefondată, deoarece interesul promovării de către reclamant a căii de atac a

recursului este dat de soluția pronunțată în defavoarea acestuia în apel și nu

poate fi reapreciat după cum recurentul este sau nu preocupat de soluționarea

mai rapidă a litigiului.

În ceea ce privește recursul, acesta

este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

În mod legal au stabilit instanțele

că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

că, după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamantul era obligat să

parcurgă etapele prevăzute de această lege specială de reparație pentru

valorificarea dreptului pretins.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 exclude

din câmpul de aplicare al acesteia terenurile situate în extravilanul localităților

la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și pe cele al căror

regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea

nr. 169/1991, or terenul în litigiu nu intră în niciuna din aceste categorii

și, cu atât mai puțin, construcția edificată pe acesta.

În câmpul de aplicare al Legii nr.

10/2001 intră, conform art. 2, imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Textul de lege menționat se referă

la anumite modalități și acte normative concrete prin care s-a efectuat

preluarea, precum și la orice alte imobile preluate cu titlu valabil în sensul

art. 6 din Legea nr. 213/1998, lit. h), sau fără titlu valabil, lit. g).

Art. 11 din aceeași lege reglementează expres situația imobilelor

expropriate, făcându-se referire și la situația construcțiilor edificate pe

acestea, precum și distincția după cum s-au edificat sau nu lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea.

În opinia recurentului, acest text

se aplică doar imobilelor expropriate care la data exproprierii erau alcătuite

din teren și construcție.

O asemenea interpretare nu ar putea

conduce la concluzia că situația imobilului în litigiu nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, ci doar, eventual, la o soluționare diferită a cererii

reclamantului decât cea prevăzută de lege pentru imobilele care se încadrează

în dispozițiile art. 11.

Or, calea prin care reclamantul ar

fi putut valorifica inclusiv această critică era aceea a contestației împotriva

dispoziției sau deciziei unității deținătoare sesizată cu soluționarea

notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această contestație și căile de atac

ulterioare asigură controlul instanțelor de judecată asupra modului de

soluționare a notificării, nefiind reală susținerea recurentului în sensul că s-ar

lăsa la latitudinea primarului sau a conducerii unității deținătoare

soluționarea unor cereri care țin de resortul justiției.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001

este o lege de reparație specială, care reglementează situația tuturor

imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

cu excepțiile prevăzute la art. 8, și că tocmai o preluare abuzivă invocă și

reclamantul, nu se poate reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 33/1994 și ale deciziei în interesul legii nr. VI/1999, ambele anterioare

intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va menține hotărârea instanței de apel, ca fiind legală și, în baza art.

312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

reclamantul O.G.V. împotriva deciziei civile nr. 468/A din 19 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2006.