ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3904/2015

Decizia nr. 3904/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 7.02.2006 reclamantele A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Cancelaria Primului Ministru, Regia Administrativă a Protocolului de Stat, Primăria Generală a municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele să le vândă imobilul din sector 1 după trecerea acestuia în patrimoniul primăriei și aplicarea unui regim nediscriminatoriu față de ceilalți chiriași din imobil care au avut posibilitatea de a cumpăra apartamentul închiriat.

În motivare reclamantele au arătat că de peste 15 ani încearcă să cumpere locuința în care stau cu chirie, dar cererea nu le-a fost aprobată deși în același imobil au fost vândute alte apartamente în condițiile Legii nr. 112/1995, iar locuința în cauză nu îndeplinește condițiile de locuință de protocol.

În drept, reclamantele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 114/1996, Legii nr. 112/1995, art. 112 C. proc. civ., art. 21, 44 și 52 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul din 28.03.3006 au depus la dosar întâmpinări R.A.A.P.P.S., Cancelaria Primului-Ministru și Primăria Municipiului București.

Prin întâmpinarea depusă de R.A.A.P.P.S. s-a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 17.02.2006 reclamanta A. a decedat, calitatea moștenitor aparținând reclamantei B. și numitei C., în calitate de fiice.

La dosarul cauzei s-a depus procura specială prin care numita C. împuternicește pe reclamanta B., pentru a reprezenta în cauză, prin avocat D.

Prin încheierea interlocutorie din data de 6.09.2006 s-a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București invocată de pârâta R.A.AP.P. prin întâmpinare și excepțiile lipsei calității procesual-pasive a Primăriei Municipiului București, a Consiliului General al Municipiului București și Guvernului României.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 199 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. și continuată de reclamantele B. și C. în contradictoriu cu pârâții Cancelaria Primului Ministru, R.A.A.P.P.S., Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Fondului Imobiliar, Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu se află în proprietatea statului român și în administrarea R.A.A.P.P.S., în baza O.G. nr. 39/1996 și H.G. nr. 265/2005.

S-a reținut că instanța de judecată nu se poate substitui organelor administrației publice și să dispună trecerea unui imobil aflat în proprietatea statului din administrarea unei instituții în administrarea altei instituții.

Au fost avute în vedere dispozițiile speciale, respectiv art. 11 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 19/2002 potrivit cărora nu pot fi înstrăinate construcțiile cu destinație de locuință.

De asemenea, s-a avut în vedere că O.G. nr. 28/2007 a modificat acest text de lege, în sensul că a ridicat interdicția vânzării imobilelor cu destinația de locuință, precum și împrejurarea că în ceea ce privește imobilul în litigiu era formulată o cerere de restituire în natură de către E., astfel că situația juridică a acestuia nu era clarificată.

Recursul

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentele au dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând ca sentința atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanța de fond interpretând greșit actele deduse judecății, schimbând natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestora, hotărârea pronunța fiind lipsită de temei legal și dată cu interpretarea greșită a legii;

- a fost încălcat principiul continuității, dosarul fiind judecat de 3 magistrați de la înregistrare;

- a fost încălcat principiul discriminării și egalității de tratament consacrat de art. 14 parag. 1 din C.E.D.O., în măsura în care alți chiriași au putut achiziționa imobilele în care locuiau;

- au fost încălcate principiile C.E.D.O., respectiv art. 6 parag. 1 - dreptul la un proces echitabil, art. 8 parag. 1 - dreptul la respectarea vieții private și de familie, numele atrăgând piedici în cumpărarea imobilului;

- au fost încălcate dispozițiile art. 17 parag. 1 - interzicerea abuzului de drept - în măsura în care vecinii de la etajul 1 al imobilului au avut posibilitatea cumpărării acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, familia a fost discriminată și intimidată;

- a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în raport de decizia nr. 6393 din 30 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul declarat de E. ca nefondat, astfel că R.A.A.P.P.S. nu mai avea temei de a amâna vânzarea imobilului.

Pe fondul cauzei s-a arătat că, întrucât situația juridică a imobilului s-a clarificat prin hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. x/1999 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu este grevat de alte sarcini, nu se poate ca R.A.P.P.S. să vândă un apartament în același imobil chiriașilor, în timp ce pentru apartamentul care face obiectul prezentului litigiu să se refuze aplicarea art. 11 din O.U.G. nr. 19/2002.

Totodată, a susținut că nu se poate invoca ca motiv de refuz al vânzării nici notificarea formulată de numitul E., în condițiile în care instanța a respins definitiv cererea acestuia.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, trecerea apartamentului nr. 1 de la R.A.P.P.S. la C.G.M.P. - A.F.I. cu posibilitatea cumpărării de către titularul contractului de închiriere în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 114/1996; în subsidiar casarea și trimiterea spre rejudecare sau suspendarea până la apariția noilor reglementări în conformitate cu O.G. nr. 28 din 31 ianuarie 2007.

Procedura în fața instanței de recurs

Recurentele au depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. înscrisuri în susținerea cererii de recurs.

Intimatele-pârâte R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Guvernul României și Administrația Fondului Imobiliar au formulat întâmpinări și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din data de 18 septembrie 2007 cauza a fost suspendată, la cererea părților, până la promulgarea legii de aprobare a O.U.G. nr. 28 din 31 ianuarie 2007.

Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2008 cauza a fost suspendată, la cererea recurentelor, până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2006 având ca obiect soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind imobilul în litigiu.

Prin decizia nr. 5055 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2/2010, s-a admis recursul declarat de reclamantul E. împotriva deciziei civile nr. 202/A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a fost modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că a fost înlăturată dispoziția de admitere a apelului formulat de pârâta R.A.A.P.P.S. în contradictoriu cu intimata intervenientă C.

Prin decizia nr. 202/A din 24 februarie 2011 s-a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat împotriva hotărârii primei instanțe, pe a schimbat-o în tot, în sensul că a respins contestația, ca nefondată.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În fapt, prin cererea adresată instanței de judecată, reclamantele-recurente au solicitat obligarea pârâtelor la trecerea imobilului situat în București, sector 1, din patrimoniul R.A.A.P.P.S. în patrimoniul Primăriei Generale a Municipiului București și vânzarea imobilului, prin negociere directă, către chiriași în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 114/1996, invocând precedentul existent, referitor la apartamentul nr. 2 din același imobil.

Motivul de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură privind constituirea completului de judecată, cu referire directă la nesocotirea principiului continuității, este neîntemeiat.

Înalta Curte apreciază că schimbarea membrilor completului de judecată nu a afectat echitatea procedurii. Regula continuității completului de judecată nu poate fi absolută, ținând cont de faptul că procedura în cauză a fost complexă, că a avut nevoie de mai multe ședințe publice.

Principiul continuității completului de judecată recunoscut în dreptul român, reclamă ca judecătorul care a participat la dezbateri să fie același cu cel care pronunță hotărârea, ceea ce în speță s-a realizat.

Mai mult încă, schimbarea membrilor completului de judecată nu a făcut procesul inechitabil și nu a afectat capacitatea judecătorilor de a cunoaște litigiul deoarece reclamantele au avut ocazia să își exercite drepturile de apărare și de a-și face auzite argumentele, iar judecătorii au avut posibilitatea de a lua la cunoștință de informațiile din dosar.

Astfel cum s-a arătat în partea introductivă a considerentelor, pretenția reclamantelor s-a întemeiat pe dispozițiile din Legea nr. 112/1995 și din Legea nr. 114/1996, însă, cum corect a observat prima instanță, imobilul figurează ca bun proprietate privată a statului și în administrarea R.A.A.P.P.S fiind înscris la poziția 117 din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 265/2005.

În raport de această situație de fapt, în speță sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 19/2002, în vigoare la momentul formulării cererii de cumpărare, care prin art. 11 alin. (1) și (2) permiteau doar vânzarea imobilelor cu altă destinație decât cea de locuință.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, și nici de un exces de putere din partea unei autorități publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pe de o parte, autoritatea pârâtă (R.A.A.P.P.S.) a comunicat reclamantelor că nu exista o obligație legală de a vinde imobilele cu destinație de locuință [art. 11 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 19/2002], iar, pe de altă parte, nu există nicio obligație de a trece aceste imobile în administrarea altei autorități, în speță Primăriei Municipiului București.

Chiar și în condițiile modificării legislației, O.G. nr. 28/2007, modificată prin O.G. nr. 101/2011 și O.U.G. nr. 87/2014 nu conferă titularului unui contract de locațiune dreptul de a obține cumpărarea imobilului prin negociere directă, ci prin licitație deschisă.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că refuzul R.A.A.P.P.S. a fost exprimat în limitele de apreciere admise de lege, instanța judecătorească neputând intra în sfera activității autorității, care, în lipsa unei obligații legale exprese, are puterea discreționară de a aprecia asupra oportunității măsurii vânzării imobilelor pe care le administrează, având posibilitatea de a alege intre mai multe decizii, măsuri sau soluții, conforme din punct de vedere al legalității și care sunt supuse controlului judecătoresc numai în cazul unei erori manifeste de apreciere, existența unui contract de închiriere intre părți, fiind lipsit de relevanță.

Neavând temei pentru admiterea cererii, se constată netemeinicia și a celorlalte critici invocate prin motivele de recurs, prin care se reclamă aplicarea unui tratament discriminatoriu raportat la apartamentul cu nr. 2 din același imobil.

Pentru aceleași argumente, nici motivul de recurs vizând încălcarea autorității de lucru judecat, raportat la soluția pronunțată în contestația la Legea nr. 10/2001 formulată de numitul E., nu este întemeiat, în condițiile în care la momentul formulării răspunsului nu se soluționase irevocabil solicitarea acestuia de restituire în natură, sau acordarea în compensare a apartamentului nr. 1 din imobil, ocupat de reclamante.

Susținerile recurentelor din cererea de recurs nu sunt relevante în soluționarea litigiului, și nu sunt de natură a justifica dreptul invocat de acestea, fiind evident că în condițiile în care imobilul se află în administrarea R.A.A.P.P.S., potrivit dispozițiilor legale expuse, nu poate subzista un drept absolut al titularului contractului de închiriere de a cumpăra locuința și nici obligația corelativă a autorității pârâte.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. și C. împotriva sentinței nr. 199 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2015.