ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2280/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3008 din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea introductivă, reclamanta C.S. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta R.A.P.P.S., obligarea pârâtei să îi vândă, în condițiile O.G.

nr. 19/2002, aprobată prin Legea nr. 640/2002, apartamentul nr. 2 situat în București, sector 5, pe care îl deține în calitate de chiriaș, conform contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006. Din actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că reclamanta este titulara unui drept de locațiune asupra apartamentului nr. 2, situat în București, sector 5, în baza contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006, încheiat cu pârâta R.A.P.P.S., în calitate de locator, contract încheiat pentru perioada 04 mai 2006 – 08 aprilie 2009. Prin cererea înregistrată la R.A.A.P.P.S. sub nr. 3284 din 20 martie 2007, reclamanta a solicitat cumpărarea locuinței în litigiu, în considerarea calității sale de chiriaș.

Prin adresa nr. 3284 din 05 aprilie 2007, pârâta a comunicat reclamantei refuzul său de vânzare, invocând, pe de o parte, reglementarea legală potrivit căreia vânzarea locuințelor aflate în administrarea sa se poate face doar prin licitație, iar, pe de altă parte, chiar și pentru vânzarea la licitație, este necesară apariția unei noi Hotărâri de Guvern pentru organizarea și funcționarea R.A.A.P.P.S., care urmează a fi adoptată în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 28/2007. Instanța de fond a reținut că potrivit O.G. nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea și utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului și pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr. 28/2007, variantă a legii în vigoare la momentul formulării cererii de cumpărare de către reclamanta, statua, în art. 11 alin. (1) că „Imobilele, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonanțe", anume potrivit art. 13 „prin licitație deschisă, în condițiile prezentei ordonanțe ". S-a constatat că procedura de derulare a vânzării acestor imobile este reglementată în art. 14 și următoarele ale legii, iar din prevederile acestui act normativ reiese că licitația deschisă era/este singura posibilitate de vânzare a imobilele aflate în proprietatea privată a statului și administrarea R.A.A.P.P.S., nefiind reglementat dreptul chiriașilor de a cumpăra direct aceste locuințe.

S-a reținut că prin Decizia nr. 839/2009 a Curții Constituționale a fost respinsă ca nefondată excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.G. nr. 28/2007, invocată de reclamantă în prezenta cauză, reținându-se faptul că „posibilitatea de a cumpăra astfel de locuințe prin negociere directă creează, în favoarea deținătorilor lor, demnitari, înalți funcționari publici, ori chiriași fără temei legal, un privilegiu nejustificat, obiectiv și rațional față de celelalte persoane care ar dori să le cumpere, poziția socială a acestor deținători nereclamând o măsură cu caracter social din partea statului". In considerarea acestor argumente, Curtea Constituțională a reținut că a fost constatat anterior, prin Decizia nr. 38/2008, neconstituționalitatea dispozițiilor referitoare la "vânzarea prin negociere directă" din art. 13, prevăzut la art. I pct. 3, și dispozițiile cuprinse la art. I pct. 6 referitoare la art. 18 A1 din Legea privind aprobarea O.G.

nr. 28/2007, lege de aprobare care a modificat ordonanța în sensul dorit de reclamantă, consacrând posibilitatea cumpărării prin negociere directă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică. Recurenta a criticat soluția instanței de fond arătând că sentința pronunțată este rezultatul unei aplicări greșite a legii, întrucât instanța a reținut greșit faptul că în cauză ar fi incidente dispozițiile referitoare la cumpărarea locuințelor de protocol cu referire directă la calitatea de demnitate publică a titularilor contractelor de închiriere.

Recurenta a precizat că nici la data preluării apartamentului în litigiu prin încheierea contractului de închiriere cu defunctul său soț, nici ulterior nu au deținut funcții sau demnități publice, iar apartamentul a fost mai întâi în administrarea Primăriei Municipiului București, iar ulterior apartamentul a trecut în administrarea R.A.A.P.P.S., fără ca între părți să mai fie încheiat un contract de închiriere în acest sens. A arătat că apartamentul în litigiu nu are caracterul de protocol, pentru a fi calificat astfel de intimatul-pârât, iar simplul fapt al administrării acestuia de R.A.A.P.P.S. nu determină incidența O.G. nr. 28/2007.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Acțiunea în contencios administrativ formulată de recurenta-reclamantă are ca obiect obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentul nr. 2 situat în București, sector 5, pe care îl deține în calitate de chiriaș, conform contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006. Cererea a fost formulată în temeiul O.G. nr. 19/2002, privind unele măsuri pentru constituirea și utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului și pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., aprobată cu modificări prin Legea nr. 640/2002.

Potrivit art. 11 și art. 13 din acest act normativ, în forma în vigoare la data solicitării, imobilele (construcții cu altă destinație decât cea de locuință și terenurile) aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute prin licitație sau negociere directă, în condițiile reglementate prin ordonanță. Lista imobilelor ce urmează să fie vândute și metoda de vânzare se aprobă periodic prin hotărâre a guvernului, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului. In cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta invocă vătămarea dreptului său de a cumpăra apartamentul în litigiu prin negociere directă. Or, sub acest aspect, instanța de fond a reținut că, la data soluționării acțiunii, posibilitatea cumpărării locuinței prin negociere directă nu mai este reglementată prin O.G.

nr. 19/2002, iar prevederile care anterior reglementau o asemenea posibilitate fuseseră declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 38/2008. Astfel fiind, Înalta Curte reține că dreptul pretins vătămat al recurentei-reclamante (de a cumpăra apartamentul prin negociere directă) nu este reglementat nici de Constituție, nici de lege și nici de vreun alt act normativ, pentru a se constata existența sa, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și, pe cale de consecință, nu putem vorbi de vătămarea produsă dreptului prin refuzul intimatei-pârâte de a realiza operațiunea administrativă solicitată de către reclamantă.

Totodată, Înalta Curte constantă că nu se poate reține nici vătămarea unui interes legitim privat al recurentei-reclamante, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, întrucât existența interesului este condiționată de existența dreptului subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, invocat de reclamantă și constând, așa cum s-a reținut anterior, în cumpărarea apartamentului prin negociere directă. În concluzie, atâta timp cât nu există un drept ori un interes legitim al reclamantei care să fi fost vătămate prin faptul că R.A.A.P.P.S. nu a încheiat cu Primăria Generală a Municipiului București protocolul de predare-primire a imobilului apartament în litigiu nu se poate constata că, în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, acțiunea ar fi întemeiată în considerarea unui interes legitim privat subiectiv și viitor.

Cuantumul mare al chiriei percepute reclamantei drept preț al locațiunii nu se circumscrie noțiunii de „drept sau interes legitim vătămat", întrucât locatarul are libertatea de a opta pentru un spațiu și o chirie corespunzătoare veniturilor sale, în timp ce locatorul are dreptul de a solicita prețul corespunzător imobilului oferit spre închiriere. De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că refuzul intimatei-pârâte de soluționare a cererii reclamantei este justificat și văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, va menține soluția instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.S. împotriva sentinței nr. 3008 din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.