ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2280/2011

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința

nr. 3008 din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea introductivă,

reclamanta C.S. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta R.A.P.P.S., obligarea

pârâtei să îi vândă, în condițiile O.G. nr. 19/2002, aprobată prin Legea nr. 640/2002,

apartamentul nr. 2 situat în București, sector 5, pe care îl deține în calitate

de chiriaș, conform contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006.

Din actele și

lucrările dosarului, instanța a reținut că reclamanta este titulara unui drept

de locațiune asupra apartamentului nr. 2, situat în București, sector 5, în

baza contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006, încheiat cu pârâta R.A.P.P.S.,

în calitate de locator, contract încheiat pentru perioada 04 mai 2006 – 08

aprilie 2009.

Prin cererea

înregistrată la R.A.A.P.P.S. sub nr. 3284 din 20 martie 2007, reclamanta a

solicitat cumpărarea locuinței în litigiu, în considerarea calității sale de

chiriaș.

Prin adresa

nr. 3284 din 05 aprilie 2007, pârâta a comunicat reclamantei refuzul său de

vânzare, invocând, pe de o parte, reglementarea legală potrivit căreia vânzarea

locuințelor aflate în administrarea sa se poate face doar prin licitație, iar,

pe de altă parte, chiar și pentru vânzarea la licitație, este necesară apariția

unei noi Hotărâri de Guvern pentru organizarea și funcționarea R.A.A.P.P.S.,

care urmează a fi adoptată în termen de 60 de zile de la data intrării în

vigoare a O.G. nr. 28/2007.

Instanța de

fond a reținut că potrivit O.G. nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru

constituirea și utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a

statului și pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului,

aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr. 28/2007, variantă a legii în vigoare la momentul formulării cererii de

cumpărare de către reclamanta, statua, în art. 11 alin. (1) că „Imobilele,

proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., care au

situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute

potrivit prevederilor prezentei ordonanțe", anume potrivit art. 13 „prin

licitație deschisă, în condițiile prezentei ordonanțe ".

S-a constatat

că procedura de derulare a vânzării acestor imobile este reglementată în art.

14 și următoarele ale legii, iar din prevederile acestui act normativ reiese că

licitația deschisă era/este singura posibilitate de vânzare a imobilele aflate

în proprietatea privată a statului și administrarea R.A.A.P.P.S., nefiind

reglementat dreptul chiriașilor de a cumpăra direct aceste locuințe.

S-a reținut că

prin Decizia nr. 839/2009 a Curții Constituționale a fost respinsă ca nefondată

excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.G. nr. 28/2007, invocată de

reclamantă în prezenta cauză, reținându-se faptul că „posibilitatea de a

cumpăra astfel de locuințe prin negociere directă creează, în favoarea

deținătorilor lor, demnitari, înalți funcționari publici, ori chiriași fără

temei legal, un privilegiu nejustificat, obiectiv și rațional față de celelalte

persoane care ar dori să le cumpere, poziția socială a acestor deținători

nereclamând o măsură cu caracter social din partea statului".

In

considerarea acestor argumente, Curtea Constituțională a reținut că a fost constatat

anterior, prin Decizia nr. 38/2008, neconstituționalitatea dispozițiilor

referitoare la "vânzarea prin negociere directă" din art. 13,

prevăzut la art.

I

pct. 3, și dispozițiile cuprinse la

art.

I

pct. 6 referitoare la art. 18

A1

din

Legea privind aprobarea O.G. nr. 28/2007, lege de aprobare care a modificat

ordonanța în sensul dorit de reclamantă, consacrând posibilitatea cumpărării

prin negociere directă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de

fond ca nelegală și netemeinică.

Recurenta a

criticat soluția instanței de fond arătând că sentința pronunțată este rezultatul

unei aplicări greșite a legii, întrucât instanța a reținut greșit faptul că în

cauză ar fi incidente dispozițiile referitoare la cumpărarea locuințelor de

protocol cu referire directă la calitatea de demnitate publică a titularilor

contractelor de închiriere.

Recurenta a

precizat că nici la data preluării apartamentului în litigiu prin încheierea

contractului de închiriere cu defunctul său soț, nici ulterior nu au deținut

funcții sau demnități publice, iar apartamentul a fost mai întâi în

administrarea Primăriei Municipiului București, iar ulterior apartamentul a

trecut în administrarea R.A.A.P.P.S., fără ca între părți să mai fie încheiat

un contract de închiriere în acest sens.

A arătat că apartamentul în litigiu nu are

caracterul de protocol, pentru a fi

calificat astfel de intimatul-pârât,

iar simplul fapt al administrării acestuia de R.A.A.P.P.S. nu determină

incidența O.G. nr. 28/2007.

Înalta Curte

de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Acțiunea în

contencios administrativ formulată de recurenta-reclamantă are ca obiect

obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

a apartamentul nr. 2 situat în București, sector 5, pe care îl deține în

calitate de chiriaș, conform contractului de închiriere nr. 6090 din 15 mai 2006.

Cererea a fost formulată în temeiul O.G. nr.

19/2002, privind unele măsuri

pentru constituirea și utilizarea fondului

locativ de protocol, proprietate publică a statului și pentru vânzarea unor

imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.A.P.P.S.,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 640/2002.

Potrivit art.

11 și art. 13 din acest act normativ, în forma în vigoare la data solicitării,

imobilele (construcții cu altă destinație decât cea de locuință și terenurile)

aflate în administrarea R.A.A.P.P.S., care au situația juridică clarificată și

nu sunt

grevate de sarcini, pot fi vândute

prin licitație sau negociere directă, în condițiile

reglementate prin

ordonanță.

Lista imobilelor ce urmează să fie vândute și

metoda de vânzare se aprobă

periodic prin hotărâre a guvernului, cu

aprobarea Secretariatului General al Guvernului.

In cauză, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta invocă vătămarea dreptului său de a

cumpăra apartamentul în litigiu prin negociere directă.

Or, sub acest

aspect, instanța de fond a reținut că, la data soluționării acțiunii,

posibilitatea cumpărării locuinței prin negociere directă nu mai este

reglementată prin O.G. nr. 19/2002, iar prevederile care anterior reglementau o

asemenea posibilitate fuseseră declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 38/2008.

Astfel fiind, Înalta

Curte reține că dreptul pretins vătămat al recurentei-reclamante (de a cumpăra

apartamentul prin negociere directă) nu este reglementat nici de Constituție,

nici de lege și nici de vreun alt act normativ, pentru a se constata existența

sa, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și,

pe cale de consecință, nu putem vorbi de vătămarea produsă dreptului prin refuzul

intimatei-pârâte de a realiza operațiunea administrativă solicitată de către

reclamantă.

Totodată, Înalta

Curte constantă că nu se poate reține nici vătămarea unui interes legitim

privat al recurentei-reclamante, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. p)

din Legea nr. 554/2004, întrucât existența interesului este condiționată de

existența dreptului subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, invocat de

reclamantă și constând, așa cum s-a reținut anterior, în cumpărarea

apartamentului prin negociere directă.

În concluzie,

atâta timp cât nu există un drept ori un interes legitim al reclamantei care să

fi fost vătămate prin faptul că R.A.A.P.P.S. nu a încheiat cu Primăria Generală

a Municipiului București protocolul de predare-primire a imobilului apartament

în litigiu nu se poate constata că, în raport cu prevederile art. 1 și art. 8

alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, acțiunea ar fi întemeiată în

considerarea unui interes legitim privat subiectiv și viitor.

Cuantumul mare

al chiriei percepute reclamantei drept preț al locațiunii nu se circumscrie

noțiunii de „drept sau interes legitim vătămat", întrucât locatarul are

libertatea de a opta pentru un spațiu și o chirie corespunzătoare

veniturilor sale, în timp ce locatorul are

dreptul de a solicita prețul corespunzător

imobilului oferit spre

închiriere.

De asemenea, Înalta

Curte are în vedere faptul că refuzul intimatei-pârâte de soluționare a cererii

reclamantei este justificat și văzând că nu sunt motive de casare sau

modificare a hotărârii atacate, va menține soluția instanței de fond și, pe

cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge

recursul formulat de C.S. împotriva sentinței nr. 3008 din 30 septembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.