ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 iunie 2009,

reclamanții S.S.M., S.D. și S.C.M.C., au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la

restituirea în natură a apartamentului de la mansardă și a terenului liber de

construcții (curte) aferent imobilului situat în București, în temeiul art. 25

alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și la predarea în deplină

proprietate și liniștită posesie a apartamentului și a terenului menționate anterior,

întrucât pârâtul a refuzat nejustificat să emită o dispoziție motivată pentru

restituirea în natură.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea exclusivă a autorului lor

P.E., fiind compus din trei apartamente edificate pe terenul dobândit de acesta

prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 20

decembrie 1924, ca moștenire de pe urma tatălui său P.I.

Prin notificarea din

8 august 2001 comunicată prin executorul judecătoresc Primăriei Municipiului

București au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

format dintr-o clădire cu destinație de locuință compusă din trei apartamente

și terenul aferent acesteia ce au fost proprietatea lui P.E.

Întrucât două din

cele trei apartamente ale imobilului în cauză au fost înstrăinate de către

Municipiul București, au formulat acțiuni în justiție pentru anularea acestor

acte de înstrăinare, procedura administrativă de restituire a acestor

apartamente fiind suspendată de drept până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a acestor acțiuni conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 1302A pronunțată în data de 5 iulie 2006 în Dosarul nr. 37796/3/2005 (număr

în format vechi 5525/2005) al Tribunalului București a fost admisă cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanții S. în contradictoriu cu pârâții

F., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu

plata în rate din 17 ianuarie 1997 și a obligat pârâții să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, care

a făcut obiectul contractului menționat anterior.

Prin Sentința civilă

nr. 5075 pronunțată în data de 30 martie 2007 în Dosarul nr. 4196/299/2006 al

Judecătoriei sectorului 1 București, instanța a admis cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții S. în contradictoriu cu pârâții P., a anulat

contractul de vânzare-cumpărare înregistrat în 2 iunie 1997 și a obligat

pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament

situat în București și teren aferent.

În ceea ce privește

însă apartamentul de la mansardă și terenul aferent întregii construcții,

reclamanții au arătat că până în prezent pârâtul Municipiul București a refuzat

nejustificat să răspundă notificării din 8 august 2001 comunicată prin

executorul judecătoresc și întrucât lipsa răspunsului la notificare echivalează

cu refuzul restituirii imobilului solicitat, consideră că sunt îndreptățiți să

solicite soluționarea pe fond a acțiunii, cu consecința obligării pârâtului să

le predea în deplină și exclusivă proprietate cel de-al treilea apartament și

terenul aferent construcției ce formează obiectul prezentului litigiu.

Astfel, titlul

statului rezultat din naționalizarea imobilului cu destinația de locuință,

aflat în proprietatea lui P.E. este nevalabil datorită neconstituționalității

Decretului nr. 92/1950 în integralitatea lui, față de art. 8 din Constituția

din 1948 și a contradicției dintre acest Decret, pe de o parte, și art. 480 și

481 C. civ. pe de altă parte.

Reclamanții au

solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul București

de a emite dispoziție motivată pentru restituirea în natură a acestui teren ce

echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat și, soluționând pe fond

cauza, în temeiul art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată să se

dispună obligarea pârâtului să predea în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul și terenul ce constituie obiectul prezentului proces.

La data de 18 mai

2011, reclamanții S.S.M. și S.D. au formulat o cerere completatoare a cererii

introductive de instanță, prin care au solicitat în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primarul General, B.M. și SC R. SA, ca în temeiul

art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă,

repunerea în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 și pe cale de consecință să se constate nulitatea absolută a

contractului de cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate

de vânzător cu cumpărătoarea B.M., obligarea acesteia să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, situat în

București, în principal în temeiul Legii nr. 10/2001 și în subsidiar în temeiul

dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. de la 1864; obligarea pârâtului

Municipiul București prin Primarul General să le predea în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul liber de construcții (curte) aferent imobilului

situat în București.

În motivarea cererii

completatoare, reclamanții au arătat că, întrucât la termenul de judecată din

data de 20 aprilie 2011, ulterior formulării cererii ce formează obiectul

prezentului dosar au luat cunoștință că apartament nr. 3, mansardă al

imobilului din str. R. a fost înstrăinat de SC R. conform contractului de

vânzare din 23 iulie 1997 către cumpărătoarea B.M., în temeiul disp. art. 132

alin. (1) C. proc. civ., înțeleg să formuleze cerere de repunere în termenul de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât până

la data de 20 aprilie 2011 nu au avut cunoștință despre înstrăinare a

apartamentului 3, mansardă, din imobilul situat în str. R.

Odată cu întâmpinare,

pârâta B.M. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâților Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București prin Primarul General, în condițiile disp. art. 60 C. proc. civ.

comb. art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, solicitând obligarea pârâților chemați în

garanție la achitarea către reclamantă a sumei de 247.000 euro în schimbul

apartamentului, pentru situația în care se va admite acțiunea formulată de

reclamanți.

Prin Sentința civilă

nr. 861 din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată, a

respins capătul de cerere din cererea principală, astfel cum a fost completată,

precum și capătul din cererea conexă având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, ca prescrise, a

respins capătul de cerere din cererea principală astfel cum a fost completată

precum și capătul din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M. să

lase reclamanților în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3

mansardă situat în București, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea

principală, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanții S.S.M.

(decedată) și continuată de reclamanții S.D., și S.C.M.C., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, B.M. și SC R. SA, a

constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de

despăgubiri pentru imobilul -mansardă - apartament nr. 3 situat în București,

compus din 4 camere, culoar, bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp și

pivniță 6,00 mp precum și pentru terenul aferent acestui apartament în

suprafață de 28,52 mp, despăgubiri ce se acordă în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

în natură a terenului liber de construcții în suprafață de 152 mp aferent

imobilului situat în strada R., a dispus restituirea în natură a terenului

anterior menționat, a respins cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta B.M. împotriva chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, ca rămasă

fără obiect și a obligat pârâtul Municipiul București la 800 lei cheltuieli de

judecată către reclamanți reprezentând onorariu expert (expertiza în

specialitatea topografie).

Analizând cu

prioritate cererea formulată de reclamanți prin cererea principală și cea

conexă prin care au solicitat repunerea în termenul de prescripție prev. de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu privire la constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat între

pârâtele SC R. SRL și B.M., tribunalul a constatat următoarele:

Reclamanții au

solicitat repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 privind imobilul x,

mansardă situat în București, invocând împrejurarea că nu au cunoscut existența

acestui contract până la momentul comunicării situației juridice a acestuia, în

prezentul dosar.

Astfel, s-a avut în

vedere că reclamanții nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze

situația juridică a apartamentului de la mansardă, în condițiile în care încă

de la depunerea cererii de restituire întemeiată pe disp. Legii nr. 112/1995,

au indicat alcătuirea imobilului din strada R., ca fiind de trei apartamente.

Contrar susținerilor

acestora, existența acestui apartament le-a fost cunoscută, întrucât toate

cererile de restituire l-au vizat în mod expres.

În consecință,

tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de prescripție ca

neîntemeiată.

Urmare a soluției

adoptate în privința cererii de repunere în termenul de prescripție, văzând și

disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu disp. art. 45.1 din

Normele metodologice de aplicare a acesteia și reținând data la care cererea de

constatare a nulității de contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997,

a fost formulată (18 mai 2011), tribunalul a observat că aceasta a fost

introdusă cu depășirea termenului de prescripție de un, ce se împlinise la data

de 14 august 2002, a constatat că se impune respingerea acestui capăt de cerere

ca prescris.

Examinând capătul de

cerere din cererea principală astfel cum a fost completată precum și capătul

din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M. să lase reclamanților

în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3 mansardă situat în

București, tribunalul a reținut:

Întrucât reclamanții

au întemeiat cererea dedusă judecății în principal pe prevederile art. 480 C.

civ., solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga

reglementare în materie având în vedere desigur și Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe,

potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. și având în

vedere și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu

referire expresă la cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Astfel,

consideră că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor

foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în

perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin

raportare la aceasta.

Raportând aspectele

rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă

judecății, tribunalul a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la

restituirea în natură a apartamentului deținut de pârâtă, ci doar la acordarea

de despăgubiri, în condițiile legii speciale, analiză ce urmează a fi făcută de

tribunal în examinarea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a

apreciat că lipsa acestui demers din partea reclamanților conduce la concluzia

că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei

speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului situat

în București, singura care deține un bun în sensul avut în vedere de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind pârâta B.M.

În consecință, pentru

argumentele expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare formulată

împotriva acesteia nu poate fi primită și trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Sub aspectul

capătului de cerere ce vizează soluționarea notificării din 8 august 2011 cu

privire la imobilul - mansardă - apartament nr. 3 situat în București și

terenul aferent întregului imobil aflat la adresa menționată, tribunalul a avut

în vedere următoarele:

Astfel, tribunalul a

avut în vedere că potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007

dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța este competentă să soluționeze acțiunea persoanei îndreptățite, în

ipoteza refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții interesate.

Așa fiind, față de

împrejurarea că notificarea adresată de notificatori, unității deținătoare nu a

fost soluționată până la data formulării prezentei acțiuni, notificarea nefiind

soluționată nici în prezent, tribunalul a apreciat că această atitudine a

pârâtului echivalează cu un refuz al soluționării notificării, iar față de

dispozițiile deciziei anterior evocată obligatorie pentru instanțe conform art.

330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., a reținut că are competența soluționării

acțiunii persoanei îndreptățite.

Prin urmare, în

examinarea pe fond a notificării ce vizează restituirea apartament nr. 3

mansardă imobilului situat în București și teren aferent, tribunalul a

verificat dacă bunul imobil a cărui restituire se solicită se include în

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, dacă notificatorii au calitatea de

persoană îndreptățită la restituire precum și dacă bunul imobil poate fi

restituit în natură.

Sub aspectul

calității de persoană îndreptățită, tribunalul a avut în vedere dezbaterile

succesorale succesive de la autorul comun, P.E., așa cum rezultă din cuprinsul

certificatelor de moștenitor nr. x/1962 emis de fostul Notariat de Stat al

Raionului 23 August, București, nr. y/1980, nr. z/1977, w/1991, nr. q/2000 și

certificatul de calitate de moștenitor nr. yy/2009 precum și dezlegările

cuprinse în Decizia civilă nr. 425 din 17 martie 2005 a Curții de Apel

București, secția a IV-a, și care se impun cu putere de lucru judecat, astfel

că a constatat că reclamanții au probat calitatea de moștenitori ai defunctului

P.E.

Sub aspectul

întinderii dreptului de proprietate, tribunalul a observat că în favoarea

notificatorilor operează dreptul de acrescământ prevăzut de disp. art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt singurii moștenitori ai autorului P.E.

care au înțeles să prevaleze de dispozițiile Legii reparatorii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

dovada dreptului de proprietate al autorului P.E., tribunalul a observat că

imobilul situat în București, în care este inclus și apartamentul ce face

obiect la prezentului litigiu precum și terenul aferent întregului imobil a

aparținut acestuia, așa cum rezultă din mențiunile procesului-verbal nr.

xx/1940 întocmit de Comisiunea Pentru Înființarea Cărților Funciare în

București, confirmate de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

zz/1922 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, actul de partaj autentificat

de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, din 20 decembrie 1924 precum și

autorizația de construire din 9 februarie 1932 emisă de Primăria sectorului 1.

Prin urmare, față de

cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

În ceea ce privește

modalitatea de restituire, tribunalul a reținut dispozițiile art. 1 din Legea

nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

prezentei legi, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și dispozițiile art. 7

alin. (1) care stabilește că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură.

Totodată, apreciind

că suprafața de teren de 152 mp aferentă întregului imobil din strada R., așa

cum a fost identificată prin raportul de expertiză topografică este liberă de

construcții și poate fi restituită în natură, în conformitate cu prevederile

art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a dispus restituirea în natură a

acestui teren.

Așadar, pentru toate

argumentele expuse și temeiurile de drept invocate, reținând și dispozițiile

obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a constatat că reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru imobilul

- mansardă - apartament x situat în București, compus din 4 camere, culoar,

bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp și pivniță 6,00 mp precum și

pentru terenul aferent acestui apartament în suprafață de 28,52 mp, despăgubiri

ce se acordă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului liber de

construcții în suprafață de 152 mp aferent imobilului situat în strada R. și a

dispus restituirea în natură a terenului anterior menționat.

Sub aspectul cererii

de chemare în garanție formulată de pârâta B.M., tribunalul a apreciat că a

rămas fără obiect, în condițiile în care acțiunea în revendicare îndreptată

împotriva sa a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel că a respins această

cerere, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs, cale de atac calificată apel, reclamanții S.D. și

I. (fostă S.C.) M.C., pârâta B.M. și chematul în garanție Municipiul București

prin Primarul General.

Recurenții-reclamanți

S.D. și I. (fostă S.C.) M.C. solicită în principal casarea sentinței recurate,

în parte, în ceea ce privește soluția instanței de respingere a cererii de

repunere în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, de respingere a capătului din cererea conexă având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie

1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M. și de

respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă,

proprietatea recurenților-reclamanți situat în București, în principal în

temeiul Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, în temeiul dreptului comun,

respectiv art. 480 C. civ. și trimiterea spre rejudecare cu privire la aceste

aspecte primei instanțe; în subsidiar, solicită modificarea sentinței recurate

în parte în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată, cu

cheltuieli de judecată pentru următoarele motive:

Se arată că în mod

netemeinic și nelegal instanța a apreciat cererea de repunere în termenul de

prescripție ca neîntemeiată. Contrar celor reținute de instanță, reclamanții

susțin că au făcut pe deplin dovada demersurilor efectuate cu privire la

apartamentul de la mansardă, la dosarul cauzei aflându-se adresele din 20

ianuarie 2000 a SC R. SA și din 11 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului

București, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcția Generală de

Administrare a Fondului Imobiliar prin care, deși au solicitat situația

juridică a întregului imobil revendicat au fost informați doar cu privire la

apartamentele nr. 1 și 2 din imobil, respectiv faptul că fuseseră înstrăinate

către numiții F. și P. în condițiile Legii nr. 112/1995. Niciuna din cele două

instituții nu a oferit relații cu privire la apartamentul de la mansarda

imobilului din str. R. până la termenul de judecată acordat în prezenta cauză

la data de 20 aprilie 2011, termen la care SC R. SRL a răspuns solicitărilor

instanței și a depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat

cu cumpărătoarea B.M. Așadar, este evident faptul că până la această dată nu au

avut cunoștință despre împrejurarea că apartamentul a fost înstrăinat în baza

Legii nr. 112/1995.

Ca o consecință a

respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție se arată că

instanța, în mod netemeinic și nelegal, a respins fără nicio altă motivare

capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC

R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M.

În consecință,

instanța de fond ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997

încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce recurenții-reclamanți au notificat

restituirea lui exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută, pentru

cauză ilicită și imorală.

Se mai arată că în

mod netemeinic instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa recurenților-reclamanți în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, proprietatea lor,

situat în București.

În primul rând,

apelanții-reclamanți solicită să se observe că au întemeiat acest capăt de

cerere dedus judecății în principal pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și în

subsidiar pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în al

doilea rând, astfel cum au arătat în cuprinsul prezentelor motive de recurs și

cum au dovedit în fața instanței de fond, motivul pentru care nu au solicitat

până în prezent desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâta B. cu SC R. SA este acela că până la data de 20 aprilie 2011, nu au avut

cunoștință despre împrejurarea că acesta ar fi fost înstrăinat în baza Legii

nr. 112/1995. De îndată ce la dosarul cauzei, urmare adreselor transmise de

către instanța de judecată, a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 23

iulie 1997, au solicitat instanței, prin cererea formulată în temeiul art. 132

alin. (1) C. proc. civ. să constate nulitatea absolută a contractului

sus-menționat.

Totodată, rezultă,

din compararea titlurilor părților, că titlul recurenților-reclamanți -

dobândit de către autorul lor P.E. prin actul de partaj autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat din 20 decembrie 1924, ca moștenire de pe

urma tatălui său, P.I., care la rândul său dobândise acest teren prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția

notariat sub nr. x/1992 transcris sub nr. x1 din 30 martie 1922, construcția în

formă de vilă cu subsol, parter, etaj și mansardă, compusă din trei apartamente

fiind realizată conform autorizației de construcție din 9 august 1932, emisă de

Primăria sectorului 1 București titularului P.E. - este în mod vădit preferabil

contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA

pârâta B.M.

În măsura în care

experții ar fi adus la îndeplinire obiectivul stabilit de instanță, s-ar fi

observat împrejurarea că, la mansarda imobilului se mai află două încăperi care

nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997

încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., încăperi care nu sunt numerotate pe

releveul apartamentului întocmit de expertul M.N.A. pentru doamna B. Una dintre

încăperi se află lângă camera nr. 5 - bucătărie și are 5,60 mp și una se află

în capătul opus intrării în apartament, lângă camera nr. 3 și are 11,40 mp.

Deși recurenții-reclamanți au solicitat ambilor experți să realizeze o

identificare și o descriere a mansardei acestui imobil, formulând obiecțiuni și

la ultimul raport de expertiză întocmit de domnul expert C.I., obiecțiunile au

fost respinse.

Așadar,

recurenții-reclamanți apreciază că se impune completarea probatoriului cu un

raport de expertiză în specialitatea construcții care să aibă ca obiective

măsurarea, identificarea și descrierea apartamentului/spațiului de la mansarda

imobilului din București, urmând a se clarifica situația încăperilor/camerelor

care nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997.

Recurenta-pârâtă B.M.

arată că instanța încalcă disp. art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 cu privire la restituirea celor 152 mp teren liber aferent

construcției.

În mod cu totul

aparte de împrejurarea că terenul liber este imposibil de restituit în natură,

întrucât este afectat de o servitute legală de trecere pentru toți proprietarii

clădirii, prima instanță constată dreptul la restituire cu încălcarea art. 7

alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, fiind o

acțiune pentru care se aplica principiul "specialia generalibus

derogant", cele doua texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o

imposibilitate legală de restituire în natura a terenului liber în suprafață de

152 mp.

În aceeași notă de

nelegalitate, prima instanță constată dreptul la restituire pentru un teren

care se află în stare de indiviziune.

Cum starea de

coproprietate asupra întregului teren (construit sau liber) este înscrisă și în

Cartea Funciară, instanța de fond face o greșită aplicare a legii în ceea ce

privește posibilitatea restituirii unui teren pentru care nu există un act

juridic care să probeze partajarea.

Apelantul Municipiul

București prin Primarul General arată că hotărârea este netemeinică și

nelegală, întrucât instanța de judecată dispune restituirea în natură a

imobilului, fără a clarifica însă situația juridică a acestuia în raport de

concluziile raportului de expertiză care a identificat efectiv imobilul

solicitat.

Motivarea instanței

de judecată în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 152 mp

aferent imobilului situat în str. R., în condițiile în care aceste aspecte nu

rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de A.F.I. sau SC A. SA, SC F. SA și

SC R. SA, ce au atribuții în administrarea bunurilor municipalității, în raport

de concluziile raportului de expertiză care identifică în mod efectiv imobilul.

Stabilirea suprafeței

de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării. Entitatea învestită cu

soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul

deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției

(materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și

suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând actele

dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea a reținut următoarele:

În ce privește apelul

declarat de reclamanta I.M.C., care în cursul judecății în calea de atac a

preluat și calitatea procesuală a reclamantului S.D. prin efectul contractului

de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 28 mai 2010, criticile aduse

de aceasta hotărârii primei instanțe vizează soluționarea greșită a cererii de

repunere în termenul de prescripție cât privește nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansardă, dar și soluția dată

cererii în nulitatea acestui contract și cererii de revendicare a aceluiași

apartament.

Sub aspectul cererii

de repunere în termenul de prescripție, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate

susținerile apelantei potrivit cu care din înscrisurile aflate la dosar rezultă

că a efectuat toate demersurile necesare pentru stabilirea situației juridice a

apartamentului situat la mansardă, prima instanță reținând corect, în raport de

toate circumstanțele arătate în hotărâre că împrejurarea invocată drept cauză

ce i-a împiedicat de reclamanți să acționeze, respectiv imposibilitatea de a

cunoaște situația juridică a imobilului nu poate atrage aplicarea dispozițiilor

art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din analiza

mențiunilor adreselor la care face referire apelanta reclamantă, care trebuie

examinate coroborat și cu celelalte înscrisuri de la dosar (inclusiv cele

privind evidența fiscale și cadastrală), Curtea a reținut că acestea nu sunt de

natură a conduce la concluzia că reclamanții se aflau în situația la care face

referire art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În raport de această

constatare, trebuie reținut că și sub aspectul soluției pronunțate de prima

instanță cât privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansarda

imobilului, critica apelantei potrivit cu care cererea în nulitate a fost

respinsă fără nicio altă motivare a fost apreciată ca nefondată.

Cum cererea în

constatarea nulității a fost formulată de reclamanți cu depășirea acestui termen,

constatându-se deci că dreptul la acțiune al reclamanților era prescris,

soluția nu putea să fie justificată, motivată decât prin raportare la normele

legale privind prescripția extinctivă.

Cât privește critica

vizând revendicarea apartamentului aflat în proprietatea pârâtei B.M., situat

la mansarda imobilului, Curtea a constatat, de asemenea, că este nefondată.

Astfel, împrejurarea că în ceea ce privește celelalte două apartamente din

imobil, cu privire la care s-a constatat prin hotărâri irevocabile nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995, nu conduce în mod necesar la concluzia susținută prin cererea de apel

că reclamanții sunt cei care se pot prevala de existența unui bun ori a unei

speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană

a drepturilor omului, în condițiile în care o astfel de constatare trebuie să

rezulte ca urmare a unei analize distincte pentru fiecare dintre cele trei

apartamente.

Împrejurarea invocată

de apelantă, în sensul că în ceea ce privește apartamentul de la mansarda

imobilului nu a promovat o acțiune în nulitatea contractului de vânzare

cumpărare întrucât nu a avut cunoștință până la data de 20 aprilie 2011 că a

fost înstrăinat, nu poate să constituie un argument în susținerea tezei

acesteia, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, reclamanții au acționat după

împlinirea termenului de prescripție.

Curtea a constatat

că, în prezenta cauză, prima instanță a apreciat în mod just și asupra

împrejurării apreciate de Înalta Curte ca fiind relevantă într-un asemenea

litigiu, respectiv aceea dacă reclamanții s-ar putea prevala de un bun în

sensul Convenției.

Sub acest aspect,

Curtea a constatat, la rândul său, că dreptul de proprietate care s-a aflat

inițial în patrimoniul reclamanților (autorilor acestora) nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din

jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sub un ultim aspect,

Curtea a constatat că prin cererea de apel s-a solicitat de către reclamantă

administrarea probei cu expertiză în construcții, obiectivul fiind

identificarea, măsurarea și descrierea apartamentului situat la mansardă. A

susținut apelanta că există încă două încăperi la mansardă, care nu fac

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, încăperi care nu

sunt numerotate pe releveul apartamentului întocmit pentru pârâtă de expert

M.N.A., astfel că s-a impus clarificarea situației juridice a acestor două spații.

În raport de aceste

elemente, Curtea a constatat, cât privește regimul juridic al celor două

spații, în suprafață de 6 mp, respectiv de 16 mp, situate la mansarda

imobilului, că acestea au regimul de spații comune necesare utilizării în bune

condiții a imobilului, constituind părți din podul acestuia, care nu au fost

amenajate pentru locuit la data la care această operațiune s-a realizat pentru

restul spațiului ce avea destinația de pod, amenajare prin care s-a constitut

apartamentul nr. 3 de la mansardă.

A reținut Curtea, de

asemenea, că prin cererea de apel nu a fost formulată de către reclamantă o

critică concretă a soluției pronunțate de prima instanță sub aspectul celor

două spații.

Pentru considerentele

expuse, Curtea a apreciat, așadar, că apelul reclamantei nu este fondat, fiind

respins.

În ce privește

apelurile declarate de intimații pârâți B.M. și Municipiul București, criticile

aduse de aceștia hotărârii primei instanțe vizează exclusiv soluția prin care

s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 152 mp, ce constituie curtea

imobilului, astfel încât Curtea a făcut o analiză comună a celor două apeluri,

reținând că, în esență, s-a susținut de către apelanta pârâtă încălcarea

dispozițiilor art. 7 alin. (5) și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și impedimentul rezultând din starea de indiviziune a imobilului, iar de către

apelantul pârât omisiunea de a clarifica pe deplin situația juridică a

terenului, dar și de a stabili suprafața de teren necesară bunei utilizări a

imobilului.

A constatat Curtea

că, în ce privește modalitatea de restituire, prima instanță a reținut corect

că, raportat la dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, regula în

materia stabilirii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de

stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 o constituie restituirea în

natură, dispozițiile Legii nr. 165/2013 menținând acest principiu.

În aceste condiții,

temeinicia criticii acesteia din urmă în sensul incidenței în cauză a

dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula

nerestituirii în natură a terenurilor aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, presupune stabilirea

în concret a suprafeței care constituie teren aferent construcției.

Sub un prim aspect,

Curtea a observat că soluția restituirii în integralitate a curții imobilului a

fost dispusă de prima instanță fără nicio analiză a noțiunii de teren aferent

construcției, operațiune pe care dispozițiile exprese ale art. 7 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 o presupuneau, astfel că, cel puțin în parte, critica ambilor

apelanți pârâți sub acest aspect este întemeiată.

A constatat Curtea că

noțiunea de teren aferent la care face referire textul de lege este explicitată

prin dispozițiile art. 7 pct. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, astfel:

În raport de aspectele

de fapt reținute, Curtea a constatat că suprafața de teren care nu poate fi

considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995

este de 124 mp, dată de diferența dintre întreaga suprafață de teren și cea

care constituie amprenta construcției la care se adaugă suprafața de 28 de mp

necesară bunei utilizări a construcției.

Așa fiind, trebuie

reținut că apelanta reclamanta este îndreptățită, în temeiul dispozițiilor art.

1 și 7 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură numai a

terenului astfel descris, teren care este în suprafață totală de 124 mp.

Cât privește critica

vizând starea de indiviziune în care se află întreg terenul, Curtea a constatat

că susținerile apelantei nu sunt de natură a conduce la concluzia că măsurile

reparatorii în ce privește terenul nu pot fi decât cele în echivalent.

În raport de cele

arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâți sunt fondate numai

în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și determinarea terenului aferent construcției înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995, astfel încât a fost admise în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., iar hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte sub aspectul

întinderii terenului restituit în natură apelantei reclamante.

Împotriva Deciziei

nr. 219/A din 5 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanta I. (fostă

S.C.) M.C. și pârâta B.M.

Recurenta-reclamantă

I. (fostă S.C.) M.C. susține că recursul se întemeiază pe prevederile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, decizia pronunțată de instanța de apel

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 19

alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, a art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a Legii nr. 112/1995 și a art. 480 C. civ.

Se arată că în mod

nelegal instanța de apel a apreciat cererea de repunere în termenul de

prescripție ca neîntemeiată.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, recurenta susține că a făcut pe deplin dovada

demersurilor efectuate cu privire la apartamentul de la mansardă, în apel a

făcut din nou referire la cele două adrese întrucât acestea ar proba

împrejurarea că s-au făcut demersuri pentru a se afla situația juridică a

imobilului, inclusiv a apartamentului de la mansardă, respectiv adresa din 20

ianuarie 2000 a SC R. SA și adresa din 11 ianuarie 2000 a Primăriei

Municipiului București, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcția Generală

de Administrare a Fondului Imobiliar.

Din cuprinsul acestor

documente ar rezulta cu certitudine că, deși au solicitat situația juridică a

întregului imobil revendicat, reclamanții au fost informați că doar

apartamentele nr. 1 și 2 din imobil au fost înstrăinate către numiții F. și P.,

în condițiile Legii nr. 112/1995.

Doar la termenul de

judecată acordat în prezenta cauză la data de 20 aprilie 2011, termen la care

R. SRL a răspuns solicitărilor instanței și a depus contractul de vânzare-cumpărare

din 23 iulie 1997 încheiat cu cumpărătoarea B.M., reclamanta ar fi aflat despre

împrejurarea că acest apartament a fost vândut.

Este limpede că

recurenta și autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea

obținerii relațiilor referitoare la situația juridică imobilului, însă, din

motive neimputabile, autoritățile competente nu au comunicat până la data de 20

aprilie 2011 situația juridică a apartamentului nr. 3 de la mansarda imobilului

situat în București.

Se arată, ca o consecință

a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție, că instanța în

mod nelegal a respins și capătul de cerere prin care a solicitat să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997

încheiat de SC R. SA.

Astfel cum a arătat,

reclamanta s-ar fi aflat într-o împrejurare mai presus de voința sa care a

împiedicat-o să formuleze acțiunea în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, dat fiind faptul că până la data de 20

aprilie 2011 nu a avut cunoștință de faptul că apartamentul de la mansarda

imobilului din str. R. a fost înstrăinat.

În această situație,

în mod evident sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și ale

art. 2 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

În consecință,

instanța de apel ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997

încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce a notificat restituirea lui

exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită și

imorală.

Se mai susține că în

mod nelegal instanța de apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

subsidiar privind obligarea pârâtei B.M. de a îi lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul nr. x mansardă.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, împrejurarea că instanțele de judecată au

constatat irevocabil nulitatea absolută a celor două contracte de

vânzare-cumpărare cu plata în rate care au privit celelalte două apartamente

din imobilul situat în str. R. o îndreptățesc să se prevaleze de existența unui

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii dreptului de

proprietate asupra apartamentului de la mansarda imobilului.

Se invocă și

dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În speță, dat fiind faptul

că dreptul de proprietate apărat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului a fost preluat fără titlu, aceste aspecte de drept, cu privire la

preluarea "fără titlu valabil" a imobilului în cauză fiind dezlegate

cu autoritate de lucru judecat față de pârâtul Municipiul București, care a

fost parte în procesele finalizate prin hotărârile judecătorești definitive și

irevocabile pronunțate în favoarea reclamanților prin desființarea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ar rezulta că

antecesorii reclamanților au fost perpetuu proprietari ai imobilului din

București, mansardă. Se arată că reclamanta a solicitat instanței, prin cererea

formulată în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. să se constate nulitatea

absolută a contractului sus-menționat.

Se mai susține că în

mod nelegal a respins instanța de apel și cererea de obligare a

intimatelor-pârâte Municipiul București prin Primarul General și B.M. să îi

predea în deplină proprietate și liniștită posesie cele două încăperi care nu

au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat

de R. SA cu pârâta B.M., astfel cum au fost acestea identificate prin raportul

de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic judiciar B.G.

Curtea a mai

constatat că suprafața de teren care nu poate fi considerată aferentă

apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, dată

de diferența dintre întreaga suprafață de teren și cea care constituie amprenta

construcției la care se adaugă suprafața de 28 de mp necesară bunei utilizări a

construcției.

În această privință,

se arată faptul că în fața instanței de fond niciunul dintre pârâți nu a

invocat incidența dispozițiilor art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și nu a manifestat nicio opoziție cu privire la restituirea în

natură a celor 152 mp de teren din strada R.

În plus, contrar

celor susținute de recurenta-pârâtă, nu au fost încălcate dispozițiile art. 7

alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că

terenul liber de construcții cu privire la care instanța de fond în mod legal a

dispus restituirea în natură nu a făcut obiectul niciunei înstrăinări în

temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei B. fiindu-i mai mult decât suficientă o

servitute de trecere atâta timp cât deține în proprietate apartamentul de la

mansarda imobilului.

Recurenta I.M.C.

arată că deține în proprietate 71,97% din imobilul situat în str. R., fiind

proprietara apartamentelor nr. 1 și nr. 2 din acest imobil, drept pentru care

apreciază că din suprafața de 28 mp calificată de instanța de apel ca fiind

necesară bunei utilizări a construcției trebuia să îi fie restituită în natură

cota de 71,97%, respectiv 20,15 mp.

În susținerea

recursului formulat, recurenta B.M. invocă incidența motivului de modificare

reglementat de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.

Se susține că

instanța de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (5) și

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește interpretarea

termenului de teren aferent construcției.

De asemenea, se arată

că instanța de apel nu motivează în fapt și în drept criteriile după care

stabilit acea servitute de trecere de 1 m.

Admițând apelul

formulat de recurenta-pârâta, Curtea a schimbat sentința primei instanțe și a

dispus restituirea în natură a suprafeței de 124 mp din totalul celor 152 mp

teren liber aferent imobilului situat în strada R.

Se arată că

dispozițiile H.G. nr. 250/2007 nu își găseau aplicabilitate în cauză, iar pe de

altă parte, noțiunea juridică de "teren aferent construcției" trebuie

analizată în raport de utilizarea și posibilitatea pe care o poate obține

terenul de a avea o destinație de sine stătătoare, de a căpăta legal o

întrebuințare urbanistică.

Dacă Legea nr.

50/1991 permite realizarea unei construcții definitive pe terenul în suprafața

de 124 mp, atunci terenul în discuție poate constitui obiect de restituire

pentru că ar obține statutul de teren independent în raport cu utilizarea

anterioară. Însă, dacă pentru terenul de 124 mp nu se poate dispune eliberarea

unei autorizații de construire pe motiv că nu îndeplinește condițiile legale

referitoare la deschidere minimă, retragere față de vecinătăți ori alte

asemenea criterii legale, terenul de 124 mp este și rămâne un teren destinat

bunei utilizări a construcției.

În egală măsură,

instanța de apel nu indică nicio dispoziție legală sau motivare în ceea ce

privește stabilirea unei servituți de trecere de doar 1 m. Legea nr. 7/1996 cu

modificările ulterioare stabilește pentru instituirea oricărei servituți de

trecere o lățime de 3 m. Or, în condițiile în care, între limita proprietății

de la nr. x și construcție exista deschidere de sub 3 m, terenul liber este

destinat bunei utilizări și nu poate face obiectul restituirii în natură.

Se concluzionează în

sensul că, fiind o acțiune pentru care se aplică principiul "specialia

generalibus derogant", cele două texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o

imposibilitate legală de restituire în natură a terenului liber în suprafață de

124 mp.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt

nefondate pentru considerentele ce urmează:

Recursul declarat de

recurenta-reclamantă I. (fostă S.C.) M.C. vizează, în esență, incidența

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub

aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 19 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Legii nr.

112/1995 și art. 480 C. civ.

Se susține că în mod

greșit instanțele de judecată au apreciat că cererea de repunere în termenul de

prescripție, formulată de reclamantă este neîntemeiată și astfel au admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și au respins capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA și pârâta B.M. Se mai învederează că

reclamanta și autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea

obținerii relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului.

Criticile formulate

în acest sens de recurenta-reclamantă nu sunt justificate. Instanța de apel a

interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 19 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în

ceea ce privește cererea de repunere în termenul de prescripție, cu privire la

formularea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare ce a vizat

apartamentul deținut de pârâta B.M.

Dispozițiile art. 19

alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd repunerea în termenul de prescripție

ca un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acțiune, care din

motive temeinice nu a putut formula acțiune în justiție. Cauzele care justifică

repunerea în termen trebuie să fie temeinic justificate și să se refere numai

la acele împrejurări de fapt, care, fără a avea gravitatea forței majore și

fără a implica culpa proprie, l-au împiedicat pe titularul dreptului să

sesizeze instanța cu pretenția sa, în termenul prevăzut de lege.

Prevederile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează prin derogare de la dreptul comun

că dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, acesta fiind un termen de prescripție care conduce la

pierderea dreptului subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea

nulității actelor juridice încheiate după data de 14 august 2002.

Aceste dispoziții au

fost în mod just interpretate de instanța de apel, reținându-se în mod corect că

reclamantele nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze situația

juridică a apartamentului de la mansardă (nr. 3), în contextul în care chiar cu

ocazia formulării cererii de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, ei au

indicat că imobilul din str. R., este compus din 3 apartamente. S-a constatat

în mod just că imposibilitatea de a cunoaște situația juridică a imobilului nu

se circumscrie noțiunii de "cauză temeinic justificată" invocată de

reclamantă în condițiile în care adresele din 11 ianuarie 2000 a Direcției

Generale de Administrare a Fondului Imobiliar și din 20 ianuarie 2000 a SC R.

SA, la care reclamanta a apelat în construirea justificării "cazului

temeinic justificat" vizează răspunsul instituțiilor respective la cererile

reclamanților, cereri vizând date despre situația juridică a celorlalte două

apartamente.

De altfel, corect s-a

apreciat că, și din evidențele de carte funciară relative la apartamentele

respective reclamantele puteau cunoaște cu minime diligențe pe proprietarul imobilului

înscris în aceste evidențe cu scopul de a asigura opozabilitatea față de terți.

Astfel, nu s-a

dovedit de către reclamanți că a existat o obiectivă imposibilitate de a obține

informații despre apartamentul nr. 3 care să constituie o "cauză temeinic

justificată" ce va determina repunerea în termenul de prescripție, nefiind

incidentă situația reglementată de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Drept urmare, în mod just a fost respinsă cererea de repunere în termenul de

prescripție în ceea ce privește constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997.

În ceea ce privește a

doua critică ce vizează eronata respingere a cererii în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheia