ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 iunie 2009, reclamanții S.S.M., S.D. și S.C.M.C., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a apartamentului de la mansardă și a terenului liber de construcții (curte) aferent imobilului situat în București, în temeiul art. 25 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului și a terenului menționate anterior, întrucât pârâtul a refuzat nejustificat să emită o dispoziție motivată pentru restituirea în natură.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea exclusivă a autorului lor P.E., fiind compus din trei apartamente edificate pe terenul dobândit de acesta prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 20 decembrie 1924, ca moștenire de pe urma tatălui său P.I. Prin notificarea din 8 august 2001 comunicată prin executorul judecătoresc Primăriei Municipiului București au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, format dintr-o clădire cu destinație de locuință compusă din trei apartamente și terenul aferent acesteia ce au fost proprietatea lui P.E.

Întrucât două din cele trei apartamente ale imobilului în cauză au fost înstrăinate de către Municipiul București, au formulat acțiuni în justiție pentru anularea acestor acte de înstrăinare, procedura administrativă de restituire a acestor apartamente fiind suspendată de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acestor acțiuni conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 1302A pronunțată în data de 5 iulie 2006 în Dosarul nr. 37796/3/2005 (număr în format vechi 5525/2005) al Tribunalului București a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S. în contradictoriu cu pârâții F., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, care a făcut obiectul contractului menționat anterior.

Prin Sentința civilă nr. 5075 pronunțată în data de 30 martie 2007 în Dosarul nr. 4196/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1 București, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S. în contradictoriu cu pârâții P., a anulat contractul de vânzare-cumpărare înregistrat în 2 iunie 1997 și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament situat în București și teren aferent.

În ceea ce privește însă apartamentul de la mansardă și terenul aferent întregii construcții, reclamanții au arătat că până în prezent pârâtul Municipiul București a refuzat nejustificat să răspundă notificării din 8 august 2001 comunicată prin executorul judecătoresc și întrucât lipsa răspunsului la notificare echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat, consideră că sunt îndreptățiți să solicite soluționarea pe fond a acțiunii, cu consecința obligării pârâtului să le predea în deplină și exclusivă proprietate cel de-al treilea apartament și terenul aferent construcției ce formează obiectul prezentului litigiu. Astfel, titlul statului rezultat din naționalizarea imobilului cu destinația de locuință, aflat în proprietatea lui P.E.

este nevalabil datorită neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 în integralitatea lui, față de art. 8 din Constituția din 1948 și a contradicției dintre acest Decret, pe de o parte, și art. 480 și 481 C. civ. pe de altă parte. Reclamanții au solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul București de a emite dispoziție motivată pentru restituirea în natură a acestui teren ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat și, soluționând pe fond cauza, în temeiul art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată să se dispună obligarea pârâtului să predea în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul și terenul ce constituie obiectul prezentului proces.

La data de 18 mai 2011, reclamanții S.S.M. și S.D. au formulat o cerere completatoare a cererii introductive de instanță, prin care au solicitat în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, B.M. și SC R. SA, ca în temeiul art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, repunerea în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și pe cale de consecință să se constate nulitatea absolută a contractului de cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M., obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, situat în București, în principal în temeiul Legii nr. 10/2001 și în subsidiar în temeiul dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

de la 1864; obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să le predea în deplină proprietate și liniștită posesie terenul liber de construcții (curte) aferent imobilului situat în București. În motivarea cererii completatoare, reclamanții au arătat că, întrucât la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2011, ulterior formulării cererii ce formează obiectul prezentului dosar au luat cunoștință că apartament nr. 3, mansardă al imobilului din str. R. a fost înstrăinat de SC R. conform contractului de vânzare din 23 iulie 1997 către cumpărătoarea B.M., în temeiul disp. art. 132 alin. (1) C. proc. civ., înțeleg să formuleze cerere de repunere în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât până la data de 20 aprilie 2011 nu au avut cunoștință despre înstrăinare a apartamentului 3, mansardă, din imobilul situat în str. R. Odată cu întâmpinare, pârâta B.M.

a formulat cerere de chemare în garanție a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, în condițiile disp. art. 60 C. proc. civ. comb. art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, solicitând obligarea pârâților chemați în garanție la achitarea către reclamantă a sumei de 247.000 euro în schimbul apartamentului, pentru situația în care se va admite acțiunea formulată de reclamanți.

Prin Sentința civilă nr. 861 din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere din cererea principală, astfel cum a fost completată, precum și capătul din cererea conexă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, ca prescrise, a respins capătul de cerere din cererea principală astfel cum a fost completată precum și capătul din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M. să lase reclamanților în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3 mansardă situat în București, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea principală, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanții S.S.M.

(decedată) și continuată de reclamanții S.D., și S.C.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, B.M. și SC R. SA, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru imobilul -mansardă - apartament nr. 3 situat în București, compus din 4 camere, culoar, bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp și pivniță 6,00 mp precum și pentru terenul aferent acestui apartament în suprafață de 28,52 mp, despăgubiri ce se acordă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului liber de construcții în suprafață de 152 mp aferent imobilului situat în strada R., a dispus restituirea în natură a terenului anterior menționat, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.M.

împotriva chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâtul Municipiul București la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamanți reprezentând onorariu expert (expertiza în specialitatea topografie).

Analizând cu prioritate cererea formulată de reclamanți prin cererea principală și cea conexă prin care au solicitat repunerea în termenul de prescripție prev. de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat între pârâtele SC R. SRL și B.M., tribunalul a constatat următoarele: Reclamanții au solicitat repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 privind imobilul x, mansardă situat în București, invocând împrejurarea că nu au cunoscut existența acestui contract până la momentul comunicării situației juridice a acestuia, în prezentul dosar.

Astfel, s-a avut în vedere că reclamanții nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze situația juridică a apartamentului de la mansardă, în condițiile în care încă de la depunerea cererii de restituire întemeiată pe disp. Legii nr. 112/1995, au indicat alcătuirea imobilului din strada R., ca fiind de trei apartamente. Contrar susținerilor acestora, existența acestui apartament le-a fost cunoscută, întrucât toate cererile de restituire l-au vizat în mod expres. În consecință, tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată. Urmare a soluției adoptate în privința cererii de repunere în termenul de prescripție, văzând și disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu disp.

art. 45.1 din Normele metodologice de aplicare a acesteia și reținând data la care cererea de constatare a nulității de contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, a fost formulată (18 mai 2011), tribunalul a observat că aceasta a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție de un, ce se împlinise la data de 14 august 2002, a constatat că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca prescris. Examinând capătul de cerere din cererea principală astfel cum a fost completată precum și capătul din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M.

să lase reclamanților în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3 mansardă situat în București, tribunalul a reținut: Întrucât reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății în principal pe prevederile art. 480 C. civ., solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie având în vedere desigur și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. și având în vedere și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Astfel, consideră că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a apartamentului deținut de pârâtă, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, analiză ce urmează a fi făcută de tribunal în examinarea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, s-a apreciat că lipsa acestui demers din partea reclamanților conduce la concluzia că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului situat în București, singura care deține un bun în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind pârâta B.M.

În consecință, pentru argumentele expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare formulată împotriva acesteia nu poate fi primită și trebuie respinsă ca neîntemeiată. Sub aspectul capătului de cerere ce vizează soluționarea notificării din 8 august 2011 cu privire la imobilul - mansardă - apartament nr. 3 situat în București și terenul aferent întregului imobil aflat la adresa menționată, tribunalul a avut în vedere următoarele: Astfel, tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța este competentă să soluționeze acțiunea persoanei îndreptățite, în ipoteza refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Așa fiind, față de împrejurarea că notificarea adresată de notificatori, unității deținătoare nu a fost soluționată până la data formulării prezentei acțiuni, notificarea nefiind soluționată nici în prezent, tribunalul a apreciat că această atitudine a pârâtului echivalează cu un refuz al soluționării notificării, iar față de dispozițiile deciziei anterior evocată obligatorie pentru instanțe conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., a reținut că are competența soluționării acțiunii persoanei îndreptățite. Prin urmare, în examinarea pe fond a notificării ce vizează restituirea apartament nr. 3 mansardă imobilului situat în București și teren aferent, tribunalul a verificat dacă bunul imobil a cărui restituire se solicită se include în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, dacă notificatorii au calitatea de persoană îndreptățită la restituire precum și dacă bunul imobil poate fi restituit în natură.

Sub aspectul calității de persoană îndreptățită, tribunalul a avut în vedere dezbaterile succesorale succesive de la autorul comun, P.E., așa cum rezultă din cuprinsul certificatelor de moștenitor nr. x/1962 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August, București, nr. y/1980, nr. z/1977, w/1991, nr. q/2000 și certificatul de calitate de moștenitor nr. yy/2009 precum și dezlegările cuprinse în Decizia civilă nr. 425 din 17 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a, și care se impun cu putere de lucru judecat, astfel că a constatat că reclamanții au probat calitatea de moștenitori ai defunctului P.E. Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, tribunalul a observat că în favoarea notificatorilor operează dreptul de acrescământ prevăzut de disp.

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt singurii moștenitori ai autorului P.E. care au înțeles să prevaleze de dispozițiile Legii reparatorii nr. 10/2001.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate al autorului P.E., tribunalul a observat că imobilul situat în București, în care este inclus și apartamentul ce face obiect la prezentului litigiu precum și terenul aferent întregului imobil a aparținut acestuia, așa cum rezultă din mențiunile procesului-verbal nr. xx/1940 întocmit de Comisiunea Pentru Înființarea Cărților Funciare în București, confirmate de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. zz/1922 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, actul de partaj autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, din 20 decembrie 1924 precum și autorizația de construire din 9 februarie 1932 emisă de Primăria sectorului 1. Prin urmare, față de cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește modalitatea de restituire, tribunalul a reținut dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și dispozițiile art. 7 alin. (1) care stabilește că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Totodată, apreciind că suprafața de teren de 152 mp aferentă întregului imobil din strada R., așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză topografică este liberă de construcții și poate fi restituită în natură, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a dispus restituirea în natură a acestui teren. Așadar, pentru toate argumentele expuse și temeiurile de drept invocate, reținând și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru imobilul - mansardă - apartament x situat în București, compus din 4 camere, culoar, bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp și pivniță 6,00 mp precum și pentru terenul aferent acestui apartament în suprafață de 28,52 mp, despăgubiri ce se acordă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului liber de construcții în suprafață de 152 mp aferent imobilului situat în strada R. și a dispus restituirea în natură a terenului anterior menționat. Sub aspectul cererii de chemare în garanție formulată de pârâta B.M., tribunalul a apreciat că a rămas fără obiect, în condițiile în care acțiunea în revendicare îndreptată împotriva sa a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel că a respins această cerere, ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, cale de atac calificată apel, reclamanții S.D. și I. (fostă S.C.) M.C., pârâta B.M. și chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General.

Recurenții-reclamanți S.D. și I. (fostă S.C.) M.C. solicită în principal casarea sentinței recurate, în parte, în ceea ce privește soluția instanței de respingere a cererii de repunere în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de respingere a capătului din cererea conexă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M. și de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, proprietatea recurenților-reclamanți situat în București, în principal în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, în temeiul dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

și trimiterea spre rejudecare cu privire la aceste aspecte primei instanțe; în subsidiar, solicită modificarea sentinței recurate în parte în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată, cu cheltuieli de judecată pentru următoarele motive: Se arată că în mod netemeinic și nelegal instanța a apreciat cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată.

Contrar celor reținute de instanță, reclamanții susțin că au făcut pe deplin dovada demersurilor efectuate cu privire la apartamentul de la mansardă, la dosarul cauzei aflându-se adresele din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA și din 11 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului București, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar prin care, deși au solicitat situația juridică a întregului imobil revendicat au fost informați doar cu privire la apartamentele nr. 1 și 2 din imobil, respectiv faptul că fuseseră înstrăinate către numiții F. și P. în condițiile Legii nr. 112/1995. Niciuna din cele două instituții nu a oferit relații cu privire la apartamentul de la mansarda imobilului din str. R. până la termenul de judecată acordat în prezenta cauză la data de 20 aprilie 2011, termen la care SC R. SRL a răspuns solicitărilor instanței și a depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat cu cumpărătoarea B.M.

Așadar, este evident faptul că până la această dată nu au avut cunoștință despre împrejurarea că apartamentul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Ca o consecință a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție se arată că instanța, în mod netemeinic și nelegal, a respins fără nicio altă motivare capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M. În consecință, instanța de fond ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce recurenții-reclamanți au notificat restituirea lui exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită și imorală.

Se mai arată că în mod netemeinic instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa recurenților-reclamanți în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, proprietatea lor, situat în București. În primul rând, apelanții-reclamanți solicită să se observe că au întemeiat acest capăt de cerere dedus judecății în principal pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și în subsidiar pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în al doilea rând, astfel cum au arătat în cuprinsul prezentelor motive de recurs și cum au dovedit în fața instanței de fond, motivul pentru care nu au solicitat până în prezent desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B. cu SC R. SA este acela că până la data de 20 aprilie 2011, nu au avut cunoștință despre împrejurarea că acesta ar fi fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

De îndată ce la dosarul cauzei, urmare adreselor transmise de către instanța de judecată, a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, au solicitat instanței, prin cererea formulată în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. să constate nulitatea absolută a contractului sus-menționat. Totodată, rezultă, din compararea titlurilor părților, că titlul recurenților-reclamanți - dobândit de către autorul lor P.E. prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 20 decembrie 1924, ca moștenire de pe urma tatălui său, P.I., care la rândul său dobândise acest teren prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. x/1992 transcris sub nr. x1 din 30 martie 1922, construcția în formă de vilă cu subsol, parter, etaj și mansardă, compusă din trei apartamente fiind realizată conform autorizației de construcție din 9 august 1932, emisă de Primăria sectorului 1 București titularului P.E.

- este în mod vădit preferabil contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA pârâta B.M. În măsura în care experții ar fi adus la îndeplinire obiectivul stabilit de instanță, s-ar fi observat împrejurarea că, la mansarda imobilului se mai află două încăperi care nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., încăperi care nu sunt numerotate pe releveul apartamentului întocmit de expertul M.N.A. pentru doamna B. Una dintre încăperi se află lângă camera nr. 5 - bucătărie și are 5,60 mp și una se află în capătul opus intrării în apartament, lângă camera nr. 3 și are 11,40 mp. Deși recurenții-reclamanți au solicitat ambilor experți să realizeze o identificare și o descriere a mansardei acestui imobil, formulând obiecțiuni și la ultimul raport de expertiză întocmit de domnul expert C.I., obiecțiunile au fost respinse.

Așadar, recurenții-reclamanți apreciază că se impune completarea probatoriului cu un raport de expertiză în specialitatea construcții care să aibă ca obiective măsurarea, identificarea și descrierea apartamentului/spațiului de la mansarda imobilului din București, urmând a se clarifica situația încăperilor/camerelor care nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997. Recurenta-pârâtă B.M. arată că instanța încalcă disp. art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea celor 152 mp teren liber aferent construcției. În mod cu totul aparte de împrejurarea că terenul liber este imposibil de restituit în natură, întrucât este afectat de o servitute legală de trecere pentru toți proprietarii clădirii, prima instanță constată dreptul la restituire cu încălcarea art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, fiind o acțiune pentru care se aplica principiul "specialia generalibus derogant", cele doua texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o imposibilitate legală de restituire în natura a terenului liber în suprafață de 152 mp. În aceeași notă de nelegalitate, prima instanță constată dreptul la restituire pentru un teren care se află în stare de indiviziune. Cum starea de coproprietate asupra întregului teren (construit sau liber) este înscrisă și în Cartea Funciară, instanța de fond face o greșită aplicare a legii în ceea ce privește posibilitatea restituirii unui teren pentru care nu există un act juridic care să probeze partajarea. Apelantul Municipiul București prin Primarul General arată că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de judecată dispune restituirea în natură a imobilului, fără a clarifica însă situația juridică a acestuia în raport de concluziile raportului de expertiză care a identificat efectiv imobilul solicitat.

Motivarea instanței de judecată în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 152 mp aferent imobilului situat în str. R., în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de A.F.I. sau SC A. SA, SC F. SA și SC R. SA, ce au atribuții în administrarea bunurilor municipalității, în raport de concluziile raportului de expertiză care identifică în mod efectiv imobilul. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Entitatea învestită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea a reținut următoarele: În ce privește apelul declarat de reclamanta I.M.C., care în cursul judecății în calea de atac a preluat și calitatea procesuală a reclamantului S.D. prin efectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 28 mai 2010, criticile aduse de aceasta hotărârii primei instanțe vizează soluționarea greșită a cererii de repunere în termenul de prescripție cât privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansardă, dar și soluția dată cererii în nulitatea acestui contract și cererii de revendicare a aceluiași apartament.

Sub aspectul cererii de repunere în termenul de prescripție, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile apelantei potrivit cu care din înscrisurile aflate la dosar rezultă că a efectuat toate demersurile necesare pentru stabilirea situației juridice a apartamentului situat la mansardă, prima instanță reținând corect, în raport de toate circumstanțele arătate în hotărâre că împrejurarea invocată drept cauză ce i-a împiedicat de reclamanți să acționeze, respectiv imposibilitatea de a cunoaște situația juridică a imobilului nu poate atrage aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din analiza mențiunilor adreselor la care face referire apelanta reclamantă, care trebuie examinate coroborat și cu celelalte înscrisuri de la dosar (inclusiv cele privind evidența fiscale și cadastrală), Curtea a reținut că acestea nu sunt de natură a conduce la concluzia că reclamanții se aflau în situația la care face referire art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În raport de această constatare, trebuie reținut că și sub aspectul soluției pronunțate de prima instanță cât privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansarda imobilului, critica apelantei potrivit cu care cererea în nulitate a fost respinsă fără nicio altă motivare a fost apreciată ca nefondată.

Cum cererea în constatarea nulității a fost formulată de reclamanți cu depășirea acestui termen, constatându-se deci că dreptul la acțiune al reclamanților era prescris, soluția nu putea să fie justificată, motivată decât prin raportare la normele legale privind prescripția extinctivă. Cât privește critica vizând revendicarea apartamentului aflat în proprietatea pârâtei B.M., situat la mansarda imobilului, Curtea a constatat, de asemenea, că este nefondată.

Astfel, împrejurarea că în ceea ce privește celelalte două apartamente din imobil, cu privire la care s-a constatat prin hotărâri irevocabile nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu conduce în mod necesar la concluzia susținută prin cererea de apel că reclamanții sunt cei care se pot prevala de existența unui bun ori a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, în condițiile în care o astfel de constatare trebuie să rezulte ca urmare a unei analize distincte pentru fiecare dintre cele trei apartamente.

Împrejurarea invocată de apelantă, în sensul că în ceea ce privește apartamentul de la mansarda imobilului nu a promovat o acțiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare întrucât nu a avut cunoștință până la data de 20 aprilie 2011 că a fost înstrăinat, nu poate să constituie un argument în susținerea tezei acesteia, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, reclamanții au acționat după împlinirea termenului de prescripție. Curtea a constatat că, în prezenta cauză, prima instanță a apreciat în mod just și asupra împrejurării apreciate de Înalta Curte ca fiind relevantă într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamanții s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției.

Sub acest aspect, Curtea a constatat, la rândul său, că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților (autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Sub un ultim aspect, Curtea a constatat că prin cererea de apel s-a solicitat de către reclamantă administrarea probei cu expertiză în construcții, obiectivul fiind identificarea, măsurarea și descrierea apartamentului situat la mansardă.

A susținut apelanta că există încă două încăperi la mansardă, care nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, încăperi care nu sunt numerotate pe releveul apartamentului întocmit pentru pârâtă de expert M.N.A., astfel că s-a impus clarificarea situației juridice a acestor două spații. În raport de aceste elemente, Curtea a constatat, cât privește regimul juridic al celor două spații, în suprafață de 6 mp, respectiv de 16 mp, situate la mansarda imobilului, că acestea au regimul de spații comune necesare utilizării în bune condiții a imobilului, constituind părți din podul acestuia, care nu au fost amenajate pentru locuit la data la care această operațiune s-a realizat pentru restul spațiului ce avea destinația de pod, amenajare prin care s-a constitut apartamentul nr. 3 de la mansardă.

A reținut Curtea, de asemenea, că prin cererea de apel nu a fost formulată de către reclamantă o critică concretă a soluției pronunțate de prima instanță sub aspectul celor două spații. Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat, așadar, că apelul reclamantei nu este fondat, fiind respins. În ce privește apelurile declarate de intimații pârâți B.M.

și Municipiul București, criticile aduse de aceștia hotărârii primei instanțe vizează exclusiv soluția prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 152 mp, ce constituie curtea imobilului, astfel încât Curtea a făcut o analiză comună a celor două apeluri, reținând că, în esență, s-a susținut de către apelanta pârâtă încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și impedimentul rezultând din starea de indiviziune a imobilului, iar de către apelantul pârât omisiunea de a clarifica pe deplin situația juridică a terenului, dar și de a stabili suprafața de teren necesară bunei utilizări a imobilului.

A constatat Curtea că, în ce privește modalitatea de restituire, prima instanță a reținut corect că, raportat la dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, regula în materia stabilirii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 o constituie restituirea în natură, dispozițiile Legii nr. 165/2013 menținând acest principiu. În aceste condiții, temeinicia criticii acesteia din urmă în sensul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula nerestituirii în natură a terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, presupune stabilirea în concret a suprafeței care constituie teren aferent construcției.

Sub un prim aspect, Curtea a observat că soluția restituirii în integralitate a curții imobilului a fost dispusă de prima instanță fără nicio analiză a noțiunii de teren aferent construcției, operațiune pe care dispozițiile exprese ale art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 o presupuneau, astfel că, cel puțin în parte, critica ambilor apelanți pârâți sub acest aspect este întemeiată. A constatat Curtea că noțiunea de teren aferent la care face referire textul de lege este explicitată prin dispozițiile art. 7 pct. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel: În raport de aspectele de fapt reținute, Curtea a constatat că suprafața de teren care nu poate fi considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, dată de diferența dintre întreaga suprafață de teren și cea care constituie amprenta construcției la care se adaugă suprafața de 28 de mp necesară bunei utilizări a construcției. Așa fiind, trebuie reținut că apelanta reclamanta este îndreptățită, în temeiul dispozițiilor art. 1 și 7 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură numai a terenului astfel descris, teren care este în suprafață totală de 124 mp.

Cât privește critica vizând starea de indiviziune în care se află întreg terenul, Curtea a constatat că susținerile apelantei nu sunt de natură a conduce la concluzia că măsurile reparatorii în ce privește terenul nu pot fi decât cele în echivalent. În raport de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâți sunt fondate numai în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și determinarea terenului aferent construcției înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât a fost admise în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., iar hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte sub aspectul întinderii terenului restituit în natură apelantei reclamante.

Împotriva Deciziei nr. 219/A din 5 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanta I. (fostă S.C.) M.C. și pârâta B.M. Recurenta-reclamantă I. (fostă S.C.) M.C. susține că recursul se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, decizia pronunțată de instanța de apel fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a Legii nr. 112/1995 și a art. 480 C. civ. Se arată că în mod nelegal instanța de apel a apreciat cererea de repunere în termenul de prescripție ca neîntemeiată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că a făcut pe deplin dovada demersurilor efectuate cu privire la apartamentul de la mansardă, în apel a făcut din nou referire la cele două adrese întrucât acestea ar proba împrejurarea că s-au făcut demersuri pentru a se afla situația juridică a imobilului, inclusiv a apartamentului de la mansardă, respectiv adresa din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA și adresa din 11 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului București, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar. Din cuprinsul acestor documente ar rezulta cu certitudine că, deși au solicitat situația juridică a întregului imobil revendicat, reclamanții au fost informați că doar apartamentele nr. 1 și 2 din imobil au fost înstrăinate către numiții F. și P., în condițiile Legii nr. 112/1995.

Doar la termenul de judecată acordat în prezenta cauză la data de 20 aprilie 2011, termen la care R. SRL a răspuns solicitărilor instanței și a depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat cu cumpărătoarea B.M., reclamanta ar fi aflat despre împrejurarea că acest apartament a fost vândut. Este limpede că recurenta și autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea obținerii relațiilor referitoare la situația juridică imobilului, însă, din motive neimputabile, autoritățile competente nu au comunicat până la data de 20 aprilie 2011 situația juridică a apartamentului nr. 3 de la mansarda imobilului situat în București. Se arată, ca o consecință a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție, că instanța în mod nelegal a respins și capătul de cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA.

Astfel cum a arătat, reclamanta s-ar fi aflat într-o împrejurare mai presus de voința sa care a împiedicat-o să formuleze acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, dat fiind faptul că până la data de 20 aprilie 2011 nu a avut cunoștință de faptul că apartamentul de la mansarda imobilului din str. R. a fost înstrăinat. În această situație, în mod evident sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și ale art. 2 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În consecință, instanța de apel ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce a notificat restituirea lui exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită și imorală.

Se mai susține că în mod nelegal instanța de apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâtei B.M. de a îi lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x mansardă. Contrar celor reținute de instanța de apel, împrejurarea că instanțele de judecată au constatat irevocabil nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare cu plata în rate care au privit celelalte două apartamente din imobilul situat în str. R. o îndreptățesc să se prevaleze de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de la mansarda imobilului.

Se invocă și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În speță, dat fiind faptul că dreptul de proprietate apărat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost preluat fără titlu, aceste aspecte de drept, cu privire la preluarea "fără titlu valabil" a imobilului în cauză fiind dezlegate cu autoritate de lucru judecat față de pârâtul Municipiul București, care a fost parte în procesele finalizate prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în favoarea reclamanților prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ar rezulta că antecesorii reclamanților au fost perpetuu proprietari ai imobilului din București, mansardă.

Se arată că reclamanta a solicitat instanței, prin cererea formulată în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. să se constate nulitatea absolută a contractului sus-menționat. Se mai susține că în mod nelegal a respins instanța de apel și cererea de obligare a intimatelor-pârâte Municipiul București prin Primarul General și B.M. să îi predea în deplină proprietate și liniștită posesie cele două încăperi care nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de R. SA cu pârâta B.M., astfel cum au fost acestea identificate prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic judiciar B.G. Curtea a mai constatat că suprafața de teren care nu poate fi considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, dată de diferența dintre întreaga suprafață de teren și cea care constituie amprenta construcției la care se adaugă suprafața de 28 de mp necesară bunei utilizări a construcției.

În această privință, se arată faptul că în fața instanței de fond niciunul dintre pârâți nu a invocat incidența dispozițiilor art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a manifestat nicio opoziție cu privire la restituirea în natură a celor 152 mp de teren din strada R. În plus, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu au fost încălcate dispozițiile art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că terenul liber de construcții cu privire la care instanța de fond în mod legal a dispus restituirea în natură nu a făcut obiectul niciunei înstrăinări în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei B. fiindu-i mai mult decât suficientă o servitute de trecere atâta timp cât deține în proprietate apartamentul de la mansarda imobilului.

Recurenta I.M.C. arată că deține în proprietate 71,97% din imobilul situat în str. R., fiind proprietara apartamentelor nr. 1 și nr. 2 din acest imobil, drept pentru care apreciază că din suprafața de 28 mp calificată de instanța de apel ca fiind necesară bunei utilizări a construcției trebuia să îi fie restituită în natură cota de 71,97%, respectiv 20,15 mp. În susținerea recursului formulat, recurenta B.M. invocă incidența motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește interpretarea termenului de teren aferent construcției.

De asemenea, se arată că instanța de apel nu motivează în fapt și în drept criteriile după care stabilit acea servitute de trecere de 1 m. Admițând apelul formulat de recurenta-pârâta, Curtea a schimbat sentința primei instanțe și a dispus restituirea în natură a suprafeței de 124 mp din totalul celor 152 mp teren liber aferent imobilului situat în strada R. Se arată că dispozițiile H.G. nr. 250/2007 nu își găseau aplicabilitate în cauză, iar pe de altă parte, noțiunea juridică de "teren aferent construcției" trebuie analizată în raport de utilizarea și posibilitatea pe care o poate obține terenul de a avea o destinație de sine stătătoare, de a căpăta legal o întrebuințare urbanistică. Dacă Legea nr. 50/1991 permite realizarea unei construcții definitive pe terenul în suprafața de 124 mp, atunci terenul în discuție poate constitui obiect de restituire pentru că ar obține statutul de teren independent în raport cu utilizarea anterioară.

Însă, dacă pentru terenul de 124 mp nu se poate dispune eliberarea unei autorizații de construire pe motiv că nu îndeplinește condițiile legale referitoare la deschidere minimă, retragere față de vecinătăți ori alte asemenea criterii legale, terenul de 124 mp este și rămâne un teren destinat bunei utilizări a construcției. În egală măsură, instanța de apel nu indică nicio dispoziție legală sau motivare în ceea ce privește stabilirea unei servituți de trecere de doar 1 m. Legea nr. 7/1996 cu modificările ulterioare stabilește pentru instituirea oricărei servituți de trecere o lățime de 3 m. Or, în condițiile în care, între limita proprietății de la nr. x și construcție exista deschidere de sub 3 m, terenul liber este destinat bunei utilizări și nu poate face obiectul restituirii în natură.

Se concluzionează în sensul că, fiind o acțiune pentru care se aplică principiul "specialia generalibus derogant", cele două texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o imposibilitate legală de restituire în natură a terenului liber în suprafață de 124 mp. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Recursul declarat de recurenta-reclamantă I. (fostă S.C.) M.C. vizează, în esență, incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995 și art. 480 C. civ.

Se susține că în mod greșit instanțele de judecată au apreciat că cererea de repunere în termenul de prescripție, formulată de reclamantă este neîntemeiată și astfel au admis excepția prescripției dreptului la acțiune și au respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA și pârâta B.M. Se mai învederează că reclamanta și autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea obținerii relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului. Criticile formulate în acest sens de recurenta-reclamantă nu sunt justificate.

Instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de prescripție, cu privire la formularea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare ce a vizat apartamentul deținut de pârâta B.M. Dispozițiile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd repunerea în termenul de prescripție ca un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acțiune, care din motive temeinice nu a putut formula acțiune în justiție. Cauzele care justifică repunerea în termen trebuie să fie temeinic justificate și să se refere numai la acele împrejurări de fapt, care, fără a avea gravitatea forței majore și fără a implica culpa proprie, l-au împiedicat pe titularul dreptului să sesizeze instanța cu pretenția sa, în termenul prevăzut de lege.

Prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează prin derogare de la dreptul comun că dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, acesta fiind un termen de prescripție care conduce la pierderea dreptului subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice încheiate după data de 14 august 2002. Aceste dispoziții au fost în mod just interpretate de instanța de apel, reținându-se în mod corect că reclamantele nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze situația juridică a apartamentului de la mansardă (nr. 3), în contextul în care chiar cu ocazia formulării cererii de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, ei au indicat că imobilul din str. R., este compus din 3 apartamente.

S-a constatat în mod just că imposibilitatea de a cunoaște situația juridică a imobilului nu se circumscrie noțiunii de "cauză temeinic justificată" invocată de reclamantă în condițiile în care adresele din 11 ianuarie 2000 a Direcției Generale de Administrare a Fondului Imobiliar și din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA, la care reclamanta a apelat în construirea justificării "cazului temeinic justificat" vizează răspunsul instituțiilor respective la cererile reclamanților, cereri vizând date despre situația juridică a celorlalte două apartamente. De altfel, corect s-a apreciat că, și din evidențele de carte funciară relative la apartamentele respective reclamantele puteau cunoaște cu minime diligențe pe proprietarul imobilului înscris în aceste evidențe cu scopul de a asigura opozabilitatea față de terți.

Astfel, nu s-a dovedit de către reclamanți că a existat o obiectivă imposibilitate de a obține informații despre apartamentul nr. 3 care să constituie o "cauză temeinic justificată" ce va determina repunerea în termenul de prescripție, nefiind incidentă situația reglementată de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Drept urmare, în mod just a fost respinsă cererea de repunere în termenul de prescripție în ceea ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997. În ceea ce privește a doua critică ce vizează eronata respingere a cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheia