ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 17 iulie 2009, sub nr. 30223/3/2009,

reclamanții M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței, pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea pârâtului la soluționarea notificării

nr. 1195, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 5528/2001, prin emiterea,

în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, a dispoziției de

restituire în natură a imobilului situat în București, str. S.S. precum și de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru spațiile înstrăinate; obligarea pârătului

Municipiul București la înaintarea, in termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă

a sentinței, a dosarului conținând dispoziția pentru acordarea despăgubirilor către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; obligarea pârâtului la

daune-interese, în cuantum de 50 RON/zi de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, în calitate de moștenitori ai autorului lor, A.G.

(Ge.), au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1195, înregistrată

la Primăria Municipiului București, sub nr. 5528/2001, prin care au solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. S.S. Dosarul a fost completat cu

toate actele necesare, iar ulterior decesului notificatoarei M.F.V. (20

ianuarie 2008), a fost depus certificatul de moștenitor și au fost indicați

succesorii acesteia. Cu toate acestea, pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul

prevăzut de lege, situație în care a fost necesară intentarea acțiunii.

În drept, reclamanții

și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001

și art. 580

3

C. proc. civ.

La data de 23

septembrie 2009, pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, învederând că unitatea

deținătoare este singura abilitată prin lege să soluționeze notificarea formulată

de reclamanți.

La data de 25 octombrie

2010, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul

că au solicitat să le fie restituită partea din imobil care, în prezent este ocupată

de chiriași, iar pentru restul imobilului, care a fost înstrăinat în temeiul

Legii nr. 112/1995, să fie obligat pârâtul să emită dispoziție pentru acordarea

măsurilor reparatorii prin despăgubiri bănești ce li se cuvin, conform legii.

Prin sentința civilă

nr. 1659 din 01 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, în lipsa unor dovezi complete care să ateste faptul

că Ge.A., proprietarul imobilului în litigiu, este autorul reclamanților, acțiunea

nu este dovedită, aceștia nefăcând dovada că se încadrează în categoria persoanelor

prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel apelanții reclamanți M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel

au susținut că există contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței

instanței de fond, în sensul că, deși în considerente se reține lipsa calității

procesuale active a reclamanților, excepție ce nu a fost pusă în discuția părților,

prin dispozitiv, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Procedând astfel, instanța

de fond a încălcat principiul contradictorialității, dar și dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care obligau judecătorul să stăruie în aflarea

adevărului.

Prin decizia civilă

nr. 355 din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul situat în București, str. S.S.

a fost proprietatea lui Ge.A., conform actului de vânzare-cumpărare din 11

iunie 1943 și procesului-verbal din 11 iunie 1943, iar prin Decretul nr. 224/1951

a fost trecut în proprietatea statului.

Din actele de stare civilă

depuse la dosar și din certificatele de succesor, s-a constatat că reclamanții sunt

moștenitorii lui A.G., decedat la data de 31 martie 1958 și ai defunctei A.M. (căsătorită

cu A.G.), decedată la data de 18 martie 1978.

Declarațiile de notorietate

depuse la dosar au fost apreciate de instanța de apel ca fiind insuficiente pentru

a dovedi că fostul proprietar al imobilului Ge.A. este una și aceeași persoană cu

autorul reclamanților G.A.

În ceea ce privește rolul

activ al judecătorului - prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța

de apel a reținut că nu trebuie interpretat în sensul în care judecătorul este cel

obligat să probeze pretențiile deduse judecății, în locul reclamantului, căruia

trebuie să-i revină această obligație în baza art. 1169 C. civ., precum și în temeiul

art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Stăruința instanței în aflarea adevărului nu trebuie

în niciun caz echivalată cu substituirea uneia sau alteia dintre părți.

Cu privire la omisiunea

instanței de fond de a pune în discuția părților excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, motivul invocat, respectiv faptul că instanța nu a pus în

discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, Curtea

a reținut că excepțiile de fond se aseamănă atât cu excepțiile de procedură, cât

și cu apărările de fond, propriu-zise. Pe de altă parte, se aseamănă cu excepțiile

de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile, deoarece partea

care invocă excepția nu contrazice dreptul ce face obiectul judecății, dar nici

nu-l recunoaște, altfel spus, invocarea excepției nu pune în discuție fondul dreptului,

iar admiterea excepțiilor de fond duce la respingerea sau anularea cererii, fără

posibilitatea, de regulă, de a mai reitera cererea.

Și împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr.

5163 din 11 septembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță

de apel.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a reținut, în esență, că potrivit actelor depuse la dosar și

dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. S.S.,

în calitate de succesori ai fostului proprietar A.Ge., care este una și aceeași

persoană cu A.G.

În apel după casare, cauza

a fost înregistrată don nou pe rolul Curtea de Apel București,secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 30223/3/09*,

iar în completarea probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a încuviințat,

la cererea apelanților reclamanți, proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize

de specialitate care să identifice imobilul solicitat prin notificare și să precizeze

care este partea din imobil, înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă

nr. 41 A din 2 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanții M.C.,

M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A., a anulat sentința civilă nr. 1659 din 1 noiembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și evocând fondul,

conform art. 297 C. proc. civ., a admis acțiunea precizată formulată de reclamanți

împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General, în parte. A fost

obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților dispoziție de restituire în natură

a imobilului situat în București, str. S.S., compus din teren în suprafață de 648,33

m.p. și 3 corpuri de construcție, mai puțin partea din imobil înstrăinată în baza

Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare - cumpărare din 15 ianuarie

1999 și din 12 decembrie 1999, pentru care va propune acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013.

S-a respins ca neîntemeiată

cererea reclamanților privind amendarea intimatului pârât, în baza dispozițiilor

art. 580

3

C. proc. civ.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, având în vedere limitele devoluțiunii, conform

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. că, prin notificarea nr. 1195, care formează

obiectul dosarului administrativ nr. 5528/2001, reclamanții apelanți au solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. S.S., mai puțin a apartamentului

și garajului înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care au solicitat acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a constatat că prin

sentința apelată, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, reținând că

aceștia nu sunt persoane îndreptățite la restituire, în sensul dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece din probele administrate a rezultat că imobilul

a fost proprietatea numitului Ge.A., care nu s-a probat că ar fi una și aceeași

persoană cu autorul reclamanților, G.A.

Prin decizia de casare

nr. 5163 din 11 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a reținut că soluția primei instanțe este greșită, reclamanții fiind, potrivit

actelor depuse la dosar și dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, persoane

îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ,

pentru imobilul situat în București, str. S.S., în calitate de succesori ai fostului

proprietar A.Ge., una și aceeași persoană cu A.G.

Evaluând fondul, conform

dispozițiilor art. 237 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, potrivit

actelor și expertizei efectuate în această fază procesuală, imobilul ce a făcut

obiectul notificării se compune din teren în suprafață de 648,33 m.p. și trei corpuri

de construcție: C 1, în suprafață construită de 156,94 m.p., C 2, în suprafață construită

de 27,82 m.p. și C 3, în suprafață construită de 111,12 m.p.

S-a constatat că din aceste

construcții au fost înstrăinate, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, apartamentul

situat la etajul corpului C 2, cu actul de vânzare - cumpărare din 15 ianuarie 1999

și un garaj, cu actul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1999.

Imobilul solicitat de

reclamanți prin notificare a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului

nr. 224/1951, măsură calificată de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001

ca fiind preluare abuzivă.

S-a apreciat că, în această

situație, față de dispozițiile menționate, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

imobilului preluat abuziv de stat, în calitate de succesori ai fostului proprietar.

Cu privire la modalitatea

de restituire, instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 7 din lege, care instituie regula restituirii în natură, cu excepția imobilelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care persoanele îndreptățite pot

primi măsuri reparatorii prin echivalent. Acestea din urmă se vor stabili ținându-se

seama de dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare,

conform art. 4 din lege.

Cererea prin care reclamanții

au solicitat amendarea intimatului pârât în baza dispozițiilor art. 580

3

C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că, prin decizia nr. 3/2011, Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit în recursul în interesul legii, cu putere obligatorie

pentru celelalte instanțe naționale, că amenda civilă prevăzută de acest text de

lege poate fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal,

doar în cadrul procedurii excepționale ce debutează prin încuviințarea executării

silite.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs în termenul legal pârâtul Municipiul București, criticând-o ca

nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, pârâtul recurent a susținut că prin decizia atacată au fost ignorate prevederile

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr.

1/2009, potrivit cărora „nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor

care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulteriore”.

În opinia recurentului,

instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 10/2001, fără a lua în calcul Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a

Legii nr. 10/2001, în speță completarea art. 7 cu alin. (5).

S-a susținut că, în conformitate

cu punctul 7.3 din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile

aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Ca atare, entitatea învestită

cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției

sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării)

și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură

și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurentul a învederat

că prin restituirea în natură în integralitate a terenului de 648,33 m.p. se restituie

practic și terenul aferent construcției C 2, încălcându-se interdicția de a nu se

restitui terenul pe care este amplasată construcția, amprenta construcției, cât

și terenul din împrejurimile construcției care are legătură cu acestea (respectiv,

curte, grădină, teren de sub anexele gospodărești, etc.).

Recurentul a susținut

că pentru terenul situat în curtea imobilului în litigiu se impune acordarea de

măsuri reparatorii prin puncte pentru a nu se încălca dreptul de proprietate al

cumpărătorului imobilului C 2 și pentru a nu i se restricționa accesul.

Examinând criticile invocate

de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Contrar susținerilor recurentului

pârât, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură, cu excepția imobilelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care persoanele îndreptățite la restituire

pot primi măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, urmare a evocării

fondului în apel și admiterii în parte a acțiunii, a fost obligat pârâtul să emită

dispoziție de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafață de

648,33 m.p. și 3 corpuri de construcție, mai puțin partea din imobil înstrăinată

în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare - cumpărare din 15

ianuarie 1999 (prin care s-a vândut cumpărătorului I.V. locuința situată la etajul

1, cota de 100% din părțile de folosință comune ale imobilului și terenul de 39,40

m.p. situat sub construcție) și din 21 decembrie 1998 (prin care s-a vândut aceluiași

cumpărător garajul și terenul de sub acesta de 31,14 m.p.).

Prin urmare, respectivele

construcții (etajul 1 al corpului C 2 și garajul - în prezent demolat, astfel cum

rezultă din raportul de expertiză ing. D.M.), precum și terenul înstrăinat prin

contractele de vânzare - cumpărare menționate au fost exceptate de la obligația

emiterii dispoziției de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, stipulată

în sarcina pârâtului.

Nu este lipsită de relevanță

în acest sens, împrejurarea că reprezentantul intimatului însuși a solicitat admiterea

apelului reclamanților în sensul admiterii cererii de restituire a apartamentelor

neînstrăinate, astfel cum au fost identificate și acordarea de măsuri compensatorii

pentru apartamentele vândute, astfel cum rezultă din practicaua încheierii de dezbateri

de la termenul din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Solicitarea recurentului

pârât de a se dispune restituirea în natură doar a construcțiilor neînstrăinate

și de a se acorda măsuri compensatorii pentru teren, astfel încât să nu se încalce

drepturile celorlalți proprietari este lipsită de suport juridic și contravine,

de altfel, principiului restituirii în natură instituit de dispozițiile legale menționate

ale Legii nr. 10/2001.

Sub pretextul că prin

restituirea terenului către reclamanți s-ar încălca accesul cumpărătorului la apartamentul

situat în corpul C 2, nu se poate refuza persoanelor îndreptățite restituirea în

natură a terenului aferent celorlalte două corpuri de clădire, neînstrăinate, cu

atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în apel accesul

proprietarilor în temeiul Legii nr. 112/1995 se face printr-o alee situată între

corpurile C 1 și C 2.

Într-adevăr, dispozițiile

H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd că nu se restituie

în natură terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, Normele explicând înțelesul noțiunii de „teren aferent”, în sensul

că este vorba atât despre terenul pe care se află amplasată construcția (amprenta

construcției), cât și despre terenul din împrejurimile construcției, necesar bunei

utilizări a acesteia.

În absența determinării

și identificării acestuia din urmă prin expertiza efectuată în apel, la care pârâtul

nu a formulat obiecțiuni, urmează ca stabilirea suprafeței de teren necesară bunei

utilizări a apartamentului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 să se facă de

entitatea învestită cu soluționarea notificării în limitele stabilite de instanță.

De asemenea, proprietarul apartamentului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995

poate solicita eventual acordarea unui drept de servitute pe terenul ce se va restitui

în natură reclamanților, în măsura în care ar fi împiedicat să aibă acces către

apartamentul proprietatea sa.

Pentru aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 41/A din 2 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.