ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1139/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 03 septembrie 2008, reclamanții S.G., S.M. și S.A.A., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general, Consiliul General al Municipiului București - A.F.I. și M.A.O. să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal de predare - primire din 30 martie 2006 emis de C.G.M.B - A.F.I. și nulitatea absolută a Dispoziției nr. 4727 din 17 octombrie 2005, pentru fraudă la lege, cauza ilicită, lipsa dreptului la restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că Dispoziția nr. 4727/2005 prin care s-au restituit pârâtului M.A.O.

imobilele situate în București, mai puțin apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost emisă cu încălcarea dreptului de preemțiune la cumpărarea apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași. Au mai susținut reclamanții că pârâtul nu a făcut dovada calității de moștenitor a fostului proprietar și nu este persoană îndreptățită la restituire în accepțiunea legii. Prin sentința civilă nr. 12670 din 15 octombrie 2008 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea reciamanțîlor, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin Decizia civilă 113/A din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, hotărârea fiind anulată cu reținerea cauzei în vederea soluționării la Tribunalul București, ca instanță de fond.

Prin sentința civilă nr. 167 din 02 februarie 2011, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente: Reclamanții au invocat nulitatea absolută a Dispoziției de restituire în natură pentru fraudă la lege și cauza ilicită. Cauzele de nulitate, respectiv frauda la lege și cauza ilicită sunt cauze de ordine publică și pot fi invocate de orice persoană care justifică un interes legitim, Reclamanții, deși au avut vocație la cumpărarea apartamentului, anterior restituirii lui către pârât nu au probat, prin cerere adresată I.C.R.A.L.

Cotroceni, că au solicitat cumpărarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior restituirii imobilului; pe de altă parte, nici ulterior emiterii dispoziției, reclamanții nu au făcut dovada intenției de a cumpăra, după cum nu există nici o dovadă că pârâtul a pus în vânzare apartamentul, astfel încât reclamanții să poată uza de dreptul de preemțiune în conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999 aprobată prin Legea nr. 241/2001. În lisa acestor dovezi reclamanții au numai vocație la cumpărarea apartamentului cu condiția ca actualul proprietar să își manifeste dorința de înstrăinare. S-a apreciat de prima instanță că în lipsa oricărei probe din care să rezulte manifestarea de voință în sensul arătat, nu conferă reclamanților un interes legitim în constatarea nulității unui titlu de proprietate față de care au calitatea de terți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 199/A din 30 iunie 2011 a Curții de Apei București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul, sentința apelată a fost anulată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a apreciat fondat primul moiiv de apel prin care apelanții au susținut că mstanța nu s-a pronunțat pe fondul, cauzei. S-a apreciat a fi fondat și cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a invocat că instanța s-a pronunțat de două ori și în mod contradictoriu asupra excepției lipsei de interes, o dată la termenul din 30 iunie 2010 prin încheiere atacabilă cu apel odată cu fondul și, a doua oară, prin sentința apelată.

Astfel, prin încheierea de ședință de la data de 02 iulie 2010, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, dar în motivarea soluției a avut în vedere faptul eă în cauză se justifică un interes procesual al reclamanților în promovarea prezentei acțiuni. Cu alte cuvinte, prima instanță a reținut că, în cazul acestei acțiuni - în declararea nulității absolute a unui act juridic - calitatea procesuală activă, ca și condiție de admisibilitate a unei acțiuni civile, se confundă cu interesul, acesta din urmă aparținând oricărei persoane care justifică un folos practic, direct și personal pentru situația în care acțiunea ar fi admisă și s-ar declara nulitatea absolută a actului juridic atacat.

Drept urmare, curtea de apei a apreciat că prin sentința atacată, prima instanță nu mai putea repune în discuție problema interesului procesual, întrucât asupra acestei excepții exista deja o încheiere interlocutorie care lega instanța și asupra căreia nu se mai putea reveni. Cât timp prin încheierea de ședință de la data de 02 iulie 2010 a fost respinsă această excepție, considerându-se că reclamanții justifică un interes legitim, încheiere ce nu a fost atacată de către pârât (singurul apel în cauză fiind cel declarat de către reclamanți), rezultă că cele reținute de prima instanță pe acest aspect au intrat în puterea de lucru judecat.

S-a apreciat că este întemeiat și motivul de apel prin care s-a invocat că tribunalul nu a pus în discuția părților, în ședința publică din 27 ianuarie 2011 excepția lipsei de interes, însă, s-a pronunțat direct prin hotărâre la 02 februarie 2011, încălcând astfel regulile oralității și contradictorialității procesului civil, principii fundamentale ale activității de judecată. instanța de apel a înlăturat însă, ca nefondat, ultimul motiv de apei, prin care s-a susținut nemotivarea hotărârii atacate, deoarece s-a reținut că nu se poate pune semnul egalității între lipsa completă a unei motivări și existența unei motivări, dar care este criticabilă din considerente de fond, nu de formă. În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs ambii pârâți, Municipiul București și M.A.O.

Prin Decizia civilă nr. 5650 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 199/A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, și a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.O., împotriva aceleiași decizii. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului formulată de pârâtul Municipiul București, în temeiul dispozițiilor art. 306 C. proc. civ., întrucât recurentul pârât la promovarea recursului era ținut să formuleze critici de nelegalitate împotriva deciziei pe care a atacat-o, dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în raport de soluția pe care o conținea și argumentele arătate de instanța de apel în motivarea deciziei.Cele formulate de pârât cu titlu de motive de recurs sunt străine de soluția curții de apel, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat nulitatea recursului său. Cu privire la recursul pârâtului M.A.O. s-a reținut că este nefondat, întrucât prin criticile sale, susține argumente străine de soluția decizia recurată.

Astfel, contrar celor ce reies din conținutul sentinței tribunalului, recurentul pretinde că instanța de apel în mod eronat a stabilit că prima instanță s-a pronunțai pe fond, iar nu pe excepție; or, așa cum a reținut curtea de apel, soluția reflectată în dispozitivul sentinței dădea aparența soluționării cauzei pe fond (ceea ce ar fi presupus analizarea motivelor de nulitate a dispoziției emise în favoarea sa, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, invocate de reclamanți prin acțiune), în timp ce considerentele demonstrau excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii; tocmai din cauza acestei neconcordanțe, precum și a nesocotirii puterii de lucru judecat asupra excepției lipsei de interes (respinsă anterior, printr-o încheiere interlocutorie privind lipsa calității procesuale active) instanța de apel a apreciat că sentința este lovită de nulitate, tăcând aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. Totodată, același recurent susține că în ce privește excepția lipsei calității procesuale active (în realitate, instanța de apel referindu-se la excepția lipsei de interes), s-a stabilit în mod greșit că aceasta este intrată în puterea lucrului judecat. S-a înlăturat, ca nefondată, această critică a recurentului, întrucât instanța de apel a statuat în mod legal asupra acestui aspect. Chiar dacă este vorba de o excepție de ordine publică, iar regimul său juridic de invocare presupune că poate fi ridicată oricând în cursul judecății, de orice parte în proces și de instanță din oficiu (excepția lipsei calității procesuale active și cea a lipsei de interes, excepții procesuale de fond, absolute, intrând în această categorie), aceasta nu înseamnă că odată invocată la prima instanță, partea o poate reitera în căile de atac, în absența criticării soluționării respectivei excepții de instanța în fața căreia a invocat-o, prin intermediul exercitării căiior de atac.

Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecății. De asemenea, nu poate îl reținut nici argumentul că partea care a câștigat la prima instanță nu ar putea ataca o încheiere premergătoare (întrucât nu ar avea interes), pentru că, în raport de criticîie formulate de partea care a pierdut procesul și a formuiat apel (critici de care ia cunoștință prin comunicarea motivelor de apel), se poate edifica dacă este în interesul său a tinde la schimbarea soluției pe caiea excepției ce i-a fost respinsă de prima instanță, promovând apel incident în condițiile art. 293 C. proc.

civ., cale de atac pe care o poate exercita dincoio de termenul de apel, chiar până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, astfel cum prevede art. 293 alin. (1) C. proc. civ. Cum recurentul pârât nu a procedat astfel, neformuiând apel incident împotriva încheierii de ședință din 2 iulie 2010 prin care excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă de prima instanță, reevaluarea acesteia de instanța de apel nu putea opera în absența unor critici cu un atare conținut, titularul excepției neavând dreptul de a reitera o excepție absolută doar ca mijloc de apărare în fiecare etapă procesuală, ci doar să provoace controlul asupra soluționării ei, prin exercitarea căii de atac, odată ee a fost soluționată de instanța în fața căreia a invocat-o.

În consecință, curtea de apel în mod legal a statuat că respingerea excepției lipsei calității procesuale active (în acțiunea în nulitatea unui act juridic, aceasta suprapunându-se celei pnvind lipsa de interes) este intrată în puterea lucrului judecat, astfel că, instanța de fond nu o putea relua și Ia momentul pronunțării sentinței, și, mai mult decât atât, să se pronunțe în sens diametral opus; ca atare, în rejudecare, tribunalul va pomi de Ia această premisa a soluționării excepției lipsei calității procesuale active (ce a presupus și evaluarea interesului reclamanților în acțiunea în nulitate promovată), potrivit mențiunilor încheierii din 2 iulie 20)0. Celelalte critici ale recurentului pârât privind calificarea actului juridic dedus judecății și inapHcabilitatea dispozițiilor art. 948 C. civ., sunt aspecte asupra cărora instanța de recurs nu poate statua omisso medio, astfel că, acestea vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.

Prin sentința civila nr. 861 din 12 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond, după anulare, a respins acțiunea formulată de reclamanți, având în vedere că reclamanții nu justifică un interes în Ibrmularea acțiunii, întrucât deși susțin că au dreptul la cumpărarea locuinței închiriate aceștia nu au formulat cerere de cumpărare a apartamentului. Deși au avut vocație la cumpărarea apartamentului anterior restituirii lui către pârât nu au probat prin cerere scrisă adresată I.C.R.A.L. Cotroceni că solicită încheierea unui contract de vânzare-cumpârare, în baza Leeii nr. 112/1995. Nici ulterior emiterii dispoziției contestate reclamanții nu au făcut dovada manifestării voinței de a cumpăra apartamentul de la pârât în condițiile art. 18 din O.U.G.

nr. 40/1999. Reciamanții nu justifică un interes născut și actual la data formulării acțiunii, interesul lor ipotetic nefiind suficient pentru declanșarea acțiunii civile de față. In lipsa dovezilor din care să rezulte manifestarea de voință exprimată neechivoc în sensul arătat, nu conferă reclamanților un interes legitim în formularea acțiunii în constatarea nulității unui titlu de proprietate față de care au calitate de terți. Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 1169 C. civ., Tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiata. Cât privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că la dosarul administrativ s-au depus toate înscrisurile doveditoare ale dreptului pretins; verificarea legalității dispoziției de restituire se poate face numai în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu respectarea termenului legal de 30 de zile.

Formularea unei acțiuni în anularea titlului de proprietate aparținând unui terț. după mai mulți ani 3 de la data emiterii lui reprezintă un abuz de drept ce poate fi sancționat în condițiile art. 723 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S.G., S.M. și S.A.A. Prin Decizia civilă nr. 554/A din data de 10 decembrie 2014, Cartea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți S.G., S.M. și S.A.A., împotriva sentinței civile nr. 861 din 12 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. La adoptarea soluției instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Rejudecând cauza, urmare a deciziilor Curții de Apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul era obligat în temeiul art. 315 C. proc.

civ. să respecte dezlegările de drept și indicațiile instanței de control judiciar. Potrivit acestor dispoziții, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Din această perspectivă, hotărârea apelată a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât a soluționat cauza în temeiul aceleiași excepții a lipsei calității procesuale active determinată de lipsa interesului. Pe de altă parte, hotărârea este și contradictorie în ceea ce privește considerentele și mențiunile cuprinse în dispozitivul său.

Pe de o pane, deși indicațiile de casare obligau tribunalul să reia judecata, plecând de la încheierea pronunțată în 2 iulie 2010, adică reținând că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, iar această dezlegare a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât nu a mai fost apelată de niciuna dintre părți a repus în discuție și a reanaiizat. aceeași excepție, reținând că reclamanții nu justifică un interes, iar, pe de altă parte, a respins acțiunea reținând., referitor îa tbndul cauzei, că verificarea legalității unei dispoziții de restituire se poate face numai în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu respectarea termenului legal de 30 de zile. Această modalitate de soluționare a cauzei atrage nulitatea sentinței pentru nerespectarea indicațiilor obligatorii din deciziile de casare, producând astfel apelanților o vătămare care nu poate fi înlăturata altfel decât prin anularea sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.O. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond șî susținând următoarele critici de nelegalitate: În mod greșit, instanța de apel a considerat sentința ca fiind nulă pe motiv ca nu s-au respectat indicațiile obligatorii din decizia de casare, de fapiu! că a intrat în puterea lucrului judecat și că intimații au calitate procesuală activă, Art. 315 C. proc. civ. nu prevede nulitatea sentinței, cî numai faptul că instanța de rejudecare este obligată să țină seama de recomandările instanței de casare. Calificarea instanței de apel ca fiind o acțiune de drept comun este nelegală, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este o convenție, cî este un act administrativ emis de primărie, astfel că dispoziția emisă de primar nu se subordonează actelor de formă și fond, ci doar legii speciaie în baza căruia a fost emis.

Pe fondul cauzei, subliniază că Legea nr. 10/2001 este strictă și prevede ca dispoziția are caracter special nu numai în ce privește procedura, forma și conținutul, dar șî termenul în care poate fi contestată și de către cine. Acțiunea promovată de chiriașii statului într-un imobil naționalizat are scopul să arate că beneficiarul dispoziției de restituire a imobilului este o persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001și că nu are nicio legătură de rudenie cu proprietarii de drept ai imobilului, vizând o problema specifică Legii nr. 10/2001 și nu una de drept comun. Cu privire Ia dreptul de preemțiune, acesta nu este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ci doar de normele de aplicare a legii. Soluția instanței de apel este nelegală și confuză atâta vreme cât trimite cauza spre rejudecare, pe dreptul comun dar, după regulile impuse de Legea nr. 10/2001, cu privire la persoana îndreptățită.

Dacă s-ar admite o astfel de procedură s-ar încălca Legea nr. 10/2001, lege de reparație a abuzurilor făcute proprietarilor deposedați abuziv, ajungându-se în situația ca litigiile să fie judecate pe dreptul comun iar cele de drept comun să fie judecate pe legea specială, fiind inadmisibil. Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 261 și următoarele C. proc. civ., decizia fiind lovită de nulitate. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Instanța de control judiciar constata că aspectele sesizate prin motivele de recurs vizează, pe de o parte, faptul că hotărârea recuratâ nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ipoteză ce se circumscrie sferei de incidență a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cât și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în speța, de față, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie sa cuprindă hotărârea judecătorească și anume pe considerentele de fapt și de drept. reținute în justificarea soiuției pronunțate. De asemenea, conform art, 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat, de reclamant prin motivele de recurs, hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speța supusă analizei, se constată că instanța de apel a analizat, într-o manieră convingătoare, clară și concisă, toate mijloacele de apărare invocate de părțile litigante și a expus atât considerentele de fapt, cât și considerentele de drept care au stat la baza soluției pronunțate cu privire la apelul declarat de reclamanții Săvuiescu, netlind incident motivul de recurs prevăzut de ari. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurentul pârât susține că instanța de apel în ultimul alineat ar fi reținut că trimite cauza spre rejudecare având în vedere "această situație de fapt și motivație contradictorie ", fără a preciza la ce situație de fapt se referă și la ce motivare contradictorie.

Situația de fapt avută în vedere de către instanța de apel nu poate fi decât acea prezentată anterior acestei concluzii, referitoare la dezlegările obligatorii și la indicațiile instanței de control judiciar anterioară, iar motivarea contradictorie din sentință este reflectată de reținerea pe de o parte a lipsei interesului, iar pe de altă parte a respingerii pe fond a cererii pe considerente de inadmisibilitate a verificării legalității deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește criticile de recurs încadrabile în pct. 9 al art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Așa cum corect a reținut instanța de apei, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 4727 din 17 octombrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București, pentru fraudă la lege, cauză ilicită și lipsa dreptului la restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001, solicitând, totodată și constatarea nulității absolute a procesului verbal de predare-primire din 30 martie 2006 emis de C.G.M.B. - A.F.l.

Sentința civilă nr. 12670 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, și s-a respins acțiunea pentru acest motiv, a fost atacată cu apel de către reclamanți, iar Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 113 din 28 ianuarie 2010, a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținui cauza în vederea soluționării la Tribunalul București, ca instanță de fond. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București ca instanță de fond. care prin încheierea din 2 iulie 2010, a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale active și madmisibilității, Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, în considerente reținând că reclamanții au interes în promovarea acțiunii, față de dispozițiile O.U.G.

nr. 8/2004, iar excepția madmisibilității a fost apreciată o apărare de fond. Tribunalul București, secția a-lll-a civilă, prin sentința nr. 167 din 2 februarie 2011 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților, cu reținerea In considerente a taptului că deși au vocație la cumpărarea apartamentului ce face obiectul dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au făcut dovada intenției de a cumpăra, astfel încât nu au interes legitim în constatarea nulității unui titlu de proprietate, față de care au calitate de terți. Reclamanții au formulat apel, iar Curtea de Apei București, secția a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 199 din 30 iunie 2011 a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că tribunalul nu a pus în discuția părților excepția lipsei de interes a formulării acțiunii, încălcându-se principiul oralității și al contradictorialității.

Instanța de apel a reținut și nemotivarea hotărârii atacate. Hotărârea Curții de Apel București a fost menținută prin Decizia civilă nr. 5650 din 21 septembrie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a constatat nulitatea recursului declarat de Municipiul București prin primarul generai și s-a respins recursul formulat de pârâtul M.A.O.

Cu privire la recursul pârâtului M.A.O., instanța supremă a reținut ca în mod legal Curtea de Apel a statuat asupra faptului că respingerea excepției lipsei calității procesuale active este intrată în puterea lucrului judecat, astfel că instanța de fond nu o putea relua și la momentul pronunțării sentinței și, mai mult decât atât, să se pronunțe în sens diametral opus, A dat îndrumări ca în rejudecare, tribunalul să pornească de la această premisă a soluționării excepției lipsei calității procesuale active, ce a presupus și evaluarea interesului reclamanților în acțiunea în nulitate promovată, potrivit mențiunilor încheierii din 2 iulie 2010. Cu toate acestea, deși statuările instanțelor de casare erau clare și obligatorii, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 861 din 12 iunie 2014, rejudecând în fond, după anulare, a respins acțiunea formulată de reclamanți, soluționând cauza în temeiul aceleiași excepții a lipsei calității procesuale active determinată de lipsa interesului, excepție care era intrată în puterea lucrului judecat, conform deciziei de casare anterioare.

Tribunalul era ținut să pornească în analiza cauzei de la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, intrată în puterea lucrului judecat, însă instanța, în mod greșit, a repus în discuție și a reanalizat aceeași excepție, constatând, în final, că reclamanții nu justifică un interes. Înalta Curte constată că în mod judicios, Instanța de apel a admis apelul reclamanților, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Regula stabilită de art. 315 alin. (3) C. proc.

civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate decurge din chiar natura controlului judiciar și a principiului ierarhizării instanțelor. Deși recurentul a susținut că "practica de ultimă oră" a Curții Constituționale ar fi în sensul că instanțele nu ar mai fi obligate să respecte deciziile de casare și că ar trebui să analizeze cauza în ansamblu, acesta nu a indicat concret vreo decizie prin care să se fi constatat neconstituționaliiatea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Motivele de recurs prin care s-au formulat critici ce vizează fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi analizate în această fază procesuală raportat la limitele date de soluția atacată, prin care nu s-a analizat fondul cauzei.

Motivul de recurs privind nepronunțarea instanței de apel asupra calificării cauzei cererii de chemare în judecată, și anume daca este o cerere întemeiată pe dreptul comun, art. 948 pct. 4 C. civ., sau legea specială, Legea nr. 10/2001, nu poate fi primit. Recurentul pârât a susținut această problemă de drept și în codrul recursului soluționat prin Decizia nr. 5650/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin această decizie reținându-se ca aceste critici privind calificarea actului juridic dedus judecății și inaplicabiiitatea dispozițiilor art. 948 C. civ. reprezintă aspecte cu privire la care instanța de recurs nu poate statua omisso medio, astfel că acestea urmează a fi avute în vedere de către instanța de rejudecare.

Astfel, prin această decizie de casare anterioară instanța de recurs a considerat că aceste probleme de drept nu pot influența analizarea recursului din perspectiva calității procesuale active, dedusă din existența interesului de a ataca dispoziția emisa în favoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, urmând a fi analizate ca probleme legate de soluționarea fondului cauzei. Date fiind aceste dezlegări, nu se poate reține neiegalitatea deciziei instanței de apel, în cadrul căreia nu s-a analizat fondul cauzei, din perspectiva neanafizărh în mod expres a problemei cauzei cererii de chemare în judecată, și anume a faptului dacă în cadrul cererii de constatarea a nulității dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile prevederile art. 948 C. civ.

Pentru considerentele expuse, criticile formulate prin prezentul recurs la adresa hotărârii instanței de ape], care vizează faptul că în mod greșit a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, sunt nefondate. Față de toate cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.O. împotriva Deciziei nr. 554/A din data de 10 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.