ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5650/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5650/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 15487/299/2008 reclamanții S.G., S.M.
și S.A.A., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Municipiul București
prin Primar General, C.G.M.B - A.F.I. și M.A.O. să se constate nulitatea
absolută a procesului - verbal de predare - primire din 30 martie 2006 emis de
C.G.M.B - AFI și nulitatea absolută a Dispoziției nr. 4727 din 17 octombrie 2005,
pentru fraudă la lege, cauza ilicită, lipsa dreptului la restituire prevăzut de
Legea nr. 10/2001.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că Dispoziția nr. 4727/2005 prin care s-au
restituit pârâtului M.A.O. imobilele situate în str. Iordache Golescu, mai
puțin apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost emisă cu
încălcarea dreptului de preemțiune la cumpărarea apartamentelor în care
locuiesc în calitate de chiriași.
Pârâtul nu a făcut
dovada calității de moștenitor a fostului proprietar și nu este persoană
îndreptățită la restituire în accepțiunea legii, au mai susținut reclamanții.
Prin sentința civilă nr.
12670 din 15 octombrie 2008 Judecătoria Sectorului 1 București a respins
acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, hotărârea fiind anulată prin
decizia civilă 113/ A din 28 ianuarie 2010 pronunțată în apel de Tribunalul
București, secția a IV a civilă, cu reținerea cauzei în vederea soluționării la Tribunalul București, ca instanță de fond.
Pe rolul Tribunalului
București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 23791/3/2010.
Prin sentința civilă nr.
167 din 02 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,
în Dosarul nr. 23791/3/2010, a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.
În motivarea
sentinței, s-au reținut următoarele:
Reclamanții au
invocat nulitatea absolută a Dispoziției de restituire în natură pentru fraudă
la lege și cauza ilicită. Cauzele de nulitate, respectiv frauda la lege și
cauza ilicită sunt cauze de ordine publică și pot fi invocate de orice persoană
care justifică un interes legitim.
Reclamanții, deși au
avut vocație la cumpărarea apartamentului, anterior restituirii lui către pârât
nu au probat, prin cerere adresată I.C.R.A.L. Cotroceni, că au solicitat
cumpărarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior restituirii
imobilului; pe de altă parte, nici ulterior emiterii dispoziției, reclamanții
nu au făcut dovada intenției de a cumpăra, după cum nu există nici o dovadă că
pârâtul a pus în vânzare apartamentul, astfel încât reclamanții să poată uza de
dreptul de preemțiune în conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999
aprobată prin Legea nr. 241/2001. Or, în lipsa acestor dovezi reclamanții au
numai vocație la cumpărarea apartamentului cu condiția ca actualul proprietar
să își manifeste dorința de înstrăinare.
S-a apreciat de prima
instanță că în lipsa oricărei probe din care să rezulte manifestarea de voință
în sensul arătat, nu conferă reclamanților un interes legitim în constatarea
nulității unui titlu de proprietate față de care au calitatea de terți. Pentru
considerentele reținute, în temeiul art. 1.169 C. civ., tribunalul a respins
acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
sentințe au formulat apel la data de 15 aprilie 2011 reclamanții, criticând
soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.
199/ A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamanților,
iar sentința apelată a fost anulată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
prima instanță.
Pentru a decide în
acest sens, instanța de apel a apreciat fondat primul motiv de apel prin care
apelanții au susținut că instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.
Astfel, deși aparent tribunalul
a respins acțiunea ca neîntemeiată, prima instanță a motivat soluția reținând faptul
că reclamanții nu au interes să atace dispoziția emisă de Primarul General în
temeiul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, motivarea sentinței este bazată în
întregime pe analizarea existenței unui interes al acțiunii formulate de
reclamanți, deși soluția din dispozitiv privește respingerea acțiunii ca
neîntemeiată.
S-a apreciat a fi
fondat și cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a invocat că instanța s-a
pronunțat de două ori și în mod contradictoriu asupra excepției lipsei de
interes, o dată la termenul din 30 iunie 2010 prin încheiere atacabilă cu apel
odată cu fondul și, a doua oară, prin sentința apelată.
Astfel, prin
încheierea de ședință de la data de 02 iulie 2010, prima instanță a respins ca
neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, dar în motivarea
soluției a avut în vedere faptul că în cauză se justifică un interes procesual al
reclamanților în promovarea prezentei acțiuni.
Cu alte cuvinte,
prima instanță a reținut că, în cazul acestei acțiuni - în declararea nulității
absolute a unui act juridic - calitatea procesuală activă, ca și condiție de
admisibilitate a unei acțiuni civile, se confundă cu interesul, acesta din urmă
aparținând oricărei persoane care justifică un folos practic, direct și
personal pentru situația în care acțiunea ar fi admisă și s-ar declara
nulitatea absolută a actului juridic atacat.
Drept urmare, curtea
de apel a apreciat că prin sentința atacată, prima instanță nu mai putea repune
în discuție problema interesului procesual, întrucât asupra acestei excepții
exista deja o încheiere interlocutorie care lega instanța și asupra căreia nu
se mai putea reveni.
Cât timp prin
încheierea de ședință de la data de 02 iulie 2010 a fost respinsă această
excepție, considerându-se că reclamanții justifică un interes legitim,
încheiere ce nu a fost atacată de către pârât (singurul apel în cauză fiind cel
declarat de către reclamanți), rezultă că cele reținute de prima instanță pe
acest aspect au intrat în puterea de lucru judecat.
În aceste condiții
s-a apreciat că este întemeiat și motivul de apel prin care s-a invocat că tribunalul
nu a pus în discuția părților, în ședința publică din 27 ianuarie 2011 excepția
lipsei de interes, însă, s-a pronunțat direct prin hotărâre la 02 februarie 2011,
încălcând astfel regulile oralității și contradictorialității procesului civil,
principii fundamentale ale activității de judecată.
Instanța de apel a
înlăturat însă ca nefondat ultimul motiv de apel, prin care s-a susținut nemotivarea
hotărârii atacate, deoarece s-a reținut că nu se poate pune semnul egalității
între lipsa completă a unei motivări și existența unei motivări, dar care este
criticabilă din considerente de fond, nu de formă.
Pentru toate aceste
considerente, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., având în
vedere cererea expresă a apelanților de trimitere a cauzei spre rejudecare, curtea
de apel a admis apelul, a anulat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei
spre rejudecare la aceeași instanță.
În termen legal,
împotriva acestei decizii au formulat recurs ambii pârâți, Municipiul București
și M.A.O.
I. Recurentul
Municipiul București, prin primar general, s-a prevalat de dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată cu greșita
aplicare a legii.
În dezvoltarea
criticilor sale, pârâtul a învederat că dispoziția de restituire pe care a
emis-o în favoarea pârâtului Munteanul Adrian Octavian, s-a întemeiat pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Or, legea specială
conține și reguli referitoare la calitatea procesuală activă a persoanelor
îndreptățite să invoce nereguli ale decizie de restituire.
Astfel, recurentul
arată că potrivit art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, în cazul în
care persoanei îndreptățite, respectiv, fostul proprietar sau moștenitorii
acestuia, le-a fost făcută o ofertă de restituire prin echivalent, deoarece imobilul
nu poate fi restituit în natură, iar persoana îndreptățită refuză aceasta
ofertă, aceasta are posibilitatea de a ataca în justiție decizia în termen de
30 de zile de la comunicarea acesteia la secția civilă a tribunalului în
circumscripția căruia se află sediul unității deținătoare.
Ulterior, prin
normele metodologice, respectiv la pct. 1.6. s-a menționat că decizia de
respingere a notificării poate fi atacată în aceleași condiții prevăzute de art.
24 din lege.
Din coroborarea acestor
dispoziții reiese că persoana îndreptățită la atacarea dispoziției este
petentul, atât în cazul în care i-a fost respinsă cererea, cât și în cel în
care i s-a făcut o ofertă de restituire în echivalent, sau în cazul în care
decizia de restituire îl nemulțumește.
Or, în cauza de față,
reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru a se putea
prevala de dispozițiile art. 24, întrucât Legea nr. 10/2001 este specială în
comparație cu normele generale ale dreptului civil și procesual civil,
dispozițiile speciale fiind incidente legii atât pentru stabilirea calității de
persoană îndreptățită la restituire, dar și a persoanei care are vocația de a
contesta decizia de restituire.
Cum legea prevede expres
persoanele care au calitate procesuală activă de a contesta decizia de
restituire, sfera acestor persoane nu poate fi extinsă în lipsa unei dispoziții
exprese în acest sens.
Or, în speță,
reclamanții nu au calitatea de a promova o astfel de acțiune, calitate ce revine
doar persoanei beneficiare a deciziei de restituire.
Recurentul mai
susține că un argument în plus față de cele deja menționate se regăsește în
alte legi reparatorii, sens în care invocă prevederile Legii nr. 18/1991
privind fondul funciar. Aceasta lege cu caracter special prevedea posibilitatea
atacării hotărârilor Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 sau a ordinului
prefectului prin care se constituia sau reconstituia dreptul de proprietate
asupra terenurilor foștilor proprietari, calitatea fiind atribuita și terților
vătămați în drepturile lor. În acest caz, legiuitorul, printr-o normă specială
a înțeles să acorde calitate procesuală activă și terților. Per a contrario, în
măsura în care prin Legea nr. 10/2001 nu s-a menținut o astfel de dispoziție, se
poate concluziona că legiuitorul nu a intenționat să ofere și terților această posibilitate
a contestării dispoziției emise în aplicarea legii.
Recurentul
învederează totodată că, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că
reclamanții au calitate procesuală activă în promovarea cererii, aceasta este
lipsită de un element important, și anume interesul.
Interesul procesual,
ca și condiție a promovării unei acțiuni, reprezintă folosul practic urmărit de
reclamanți prin punerea în mișcare a acțiunii. Acest interes trebuie la rândul
său, să îndeplinească o serie de cerințe: să fie legitim, juridic, să fie
născut și actual, să fie personal și direct.
Or, în speța de față,
aceste însușiri ale interesului nu sunt întrunite, acesta nefiind unul direct
și personal al reclamanților, întrucât nu pot justifica drepturile ce le-au
fost încălcate, aceștia nefiind vătămați în drepturile lor prin emiterea
deciziei.
II. Recursul declarat
de pârâtul M.A.O., de asemenea, este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Recurentul pârât
arată că este proprietarul imobilului situat în București, str. Iordache Golescu,
sector 1, calitate dovedită cu actul de proprietate al autorilor săi și cu
Dispoziția primarului General al Capitalei nr. 4727/2005 prin care i s-au
restituit proprietățile preluate abuziv de statul comunist.
Intimații-reclamanți au
fost chiriașii statului pentru un spațiu modest din imobilul din str. Iordache Golescu,
însă raporturile locative ale acestora cu statul au încetat de drept la data de
5 aprilie 2004, dar nu mai târziu de 17 octombrie 2005 (data emiterii dispoziției
ce restituire a imobilului, în baza Legii 10/2001).
Recurentul mi arată
că între el și intimați nu a intervenit niciodată vreun raport juridic, astfel
că, în aceste condiții, a procedat la formularea unei acțiuni în justiție de
evacuare a acestora pentru lipsa titlului locativ, cauza respectivă fiind în
prezent suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în etapa
recursului, până la soluționarea pricinii de față.
În prezenta cauză, intimații-reclamanți
Săvulescu au solicitat nulitatea titlului obținut de recurent în baza Legii nr.
10/2001, invocând frauda la lege și cauza ilicită.
Prin decizia
recurată, s-a admis apelul intimaților reclamanți și s-a trimis cauza spre
rejudecare.
Această soluție, în
opinia recurentului, este nelegală, întrucât prima instanță s-a pronunțat pe
excepție și nu pe fond, astfel că acțiunea a fost respinsă, reținându-se că
intimații - reclamanți nu au calitate procesuală activă, neavând interes în
cauză.
Recurentul
învederează că în raport de aceasta soluție, instanța de apel era obligată să
verifice hotărârea tribunalului numai cu privire la excepția lipsei calității
procesuale active, iar nu să se pronunțe pe fondul cauzei - așa cum a făcut.
Prin decizia
recurată, instanța de apel în mod nelegal a stabilit că recurentul pârât nu ar
mai fi îndreptățit să invoce excepția lipsei calității procesuale active și, implicit,
lipsa de interes a intimaților, întrucât nu a declarat apel împotriva încheierii
de ședință din 02 iulie 2010 (când a fost respinsă această excepție), această
dezlegare a tribunalului intrând în puterea lucrului judecat.
Această motivare este
nelegală, întrucât, mai arată recurentul, se afla în situația de a fi câștigat procesul,
astfel că nu putea promova calea de atac împotriva unei hotărâri favorabile.
Pe de altă parte,
excepția lipsei calității procesuale active (care implică și lipsa de interes)
este o excepție de ordine publică ce poate fi discutată în orice fază a procesului
și poate fi invocată de oricine, tocmai pentru aceea că este de natură a face
de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel cum
prevede art. 137 C. proc. civ.; prin urmare, instanța chiar din oficiu trebuia
să verifice calitatea părților.
În consecință, greșit
și nelegal instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat, în privința
excepției invocate de recurentul pârât și a considerent că nu se mai poate
pronunța asupra calității procesuale a intimaților-reclamanți.
Recurentul mai arată
că astfel cum a fost formulată și încadrată în drept, acțiunea introductivă de
instanță este o acțiune de drept comun - întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct.
4 C. civ., solicitându-se constatarea nulității Dispoziției 4727/2005 pentru fraudă
la lege și cauză ilicită.
Or, astfel cum a fost
formulată și precizată pe parcursul judecării cauzei, acțiunea este
inadmisibilă deoarece a fost promovată de persoane fără calitate, aspecte pe
care instanța de apel nu le-a luat în considerare, deși au constituit apărarea pârâtului
recurent pe tot parcursul procesului.
Astfel, art. 948 C.
civ. se referă și se aplică numai convențiilor, or, Dispoziția emisă în baza
Legii nr. 10/2001 nu are statut de convenție, pentru că nu reprezintă o înțelegere
a părților, în sensul art. 969 C. civ.
Dispoziția de
restituire ce i-a fost emisă în procedura legii reparatorii are un statut
special și reprezintă un act de proprietate, pentru că așa prevede legea, și nu
o înțelegere a proprietarului cu statul.
Recurentul mai arat
că, de altfel, în Cartea a III-a din C. civ., art. 644-645 unde sunt prevăzute expres
si limitativ modalitățile de transmitere a proprietății, dispoziția a cărei
nulitate se cere în prezenta cauză, nu figurează.
Or, acesta reprezintă
un argument în plus în raport cu care se poate concluziona că acțiunea de față
nu poate avea caracterul unei acțiuni de drept comun, ci are un caracter special
dat de actul normativ sub imperiul căruia se poate formula o asemenea acțiune;
legea specială prevede în mod expres și faptul că dispoziția emisă în baza ei
poate fi atacată și, de asemenea, și persoanele ce pot ataca dispoziția.
Pe de altă parte,
aceste prevederi, ca, de altfel, Legea nr. 10/2001 în ansamblul ei, sunt
derogatorii de la dreptul comun și sunt obligatorii, întrucât în concursul
dintre legea specială și dreptul comun, legea specială are prioritate.
Așa fiind, instanța
de apel trebuia să constate că Legii nr. 10/2001 dă dreptul la contestarea dispoziției
numai persoanei îndreptățite pentru că dispoziția rezolvă notificarea formulată
de astfel de persoane; în consecință, foștii chiriași ai statului, calitate a
intimaților, nu pot ataca dispoziția emisă în favoarea proprietarului, întrucât
legea specială nu permite, după cum o astfel de acțiune nu este permisă nici de
dreptul comun, întrucât aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 948 C.
civ. și nici ale art. 644-645 C. civ.
Intimații reclamanți
au formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Înalta Curte, în ședința
publică de azi a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâtul
Municipiul București, în temeiul dispozițiilor art. 306 C. proc. civ.
Excepția urmează a fi
admisă întrucât, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, soluția
instanței de apel este pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ.; astfel, motivele anulării sentinței apelate privesc
neconcordanța dintre dispozitiv și motivarea soluției, încălcarea principiilor
oralității și contradictorialității cu privire la reluarea în dezbatere a
excepției lipsei de interes asupra căreia prima instanță se pronunțase deja
printr-o încheiere interlocutorie (la 2 iulie 2010) intrată în puterea lucrului
judecat; date fiind aceste neregularități de procedură, instanța de apel nu a
fost în măsură a se pronunța asupra soluției contradictorii a primei instanțe,
dispunând rejudecarea pricinii de tribunal.
În consecință, se
poate constata că instanța de apel nu a tranșat asupra niciunei excepții,
altfel decât reținând puterea de lucru judecat asupra celei privind lipsa de
interes (excepția lipsei calității procesuale active fiind respinsă ca
neîntemeiată prin încheierea din 2 iulie 2010, și care nu a fost apelată), și,
pe de altă parte, reținând nulitatea sentinței în condițiile art. 105 alin. (2)
C. proc. civ. (pronunțare în dispozitiv pe fond, în timp ce considerentele au
fost concepute în ideea demonstrării lipsei de interes a reclamanților în
formularea acțiunii), a dispus anularea sentinței și reluarea judecății pornind
de la constatarea calității procesuale active a reclamanților pricinii, intrată
în puterea lucrului judecat prin respingerea excepției având acest obiect;
având în vedere că într-o acțiune în nulitatea unui act juridic, calitate
procesuală activă are oricine justifică un interes, în acest tip de acțiuni,
cele două excepții se confundă.
În aceste condiții,
recurentul pârât promovând prezentul recurs era ținut să formuleze critici de
nelegalitate împotriva deciziei pe care a atacat-o, dintre cele expres și
limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în raport de soluția pe
care o conținea și argumentele arătate de instanța de apel în motivarea
deciziei.
Recurentul pârât
însă, reia susținerea excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei
de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, aspect asupra căruia
instanța de apel, pentru motivele arătate, nu s-a pronunțat pe baza unor
evaluări proprii, ci a reținut puterea de lucru judecat asupra excepției lipsei
calității procesuale active (sau a lipsei de interes) ca urmare a neapelării
încheierii de ședință din 2 iulie 2010 prin care aceasta a fost respinsă,
argument necombătut de recurent în recursul său pe temeiuri de nelegalitate.
În consecință, Înalta
Curte constată că cele formulate de pârât cu titlu de motive de recurs sunt
străine de soluția curții de apel, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 306
alin. (3) C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului său.
Recursul pârâtului M.A.O.
este nefondat.
Și acesta, prin
criticile sale, susține argumente străine de soluția decizia recurată.
Astfel, contrar celor
ce reies din conținutul sentinței tribunalului, recurentul pretinde că instanța
de apel în mod eronat a stabilit că prima instanță s-a pronunțat pe fond, iar
nu pe excepție; or, așa cum a reținut curtea de apel, soluția reflectată în
dispozitivul sentinței dădea aparența soluționării cauzei pe fond (ceea ce ar
fi presupus analizarea motivelor de nulitate a dispoziției emise în favoarea
sa, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, invocate de reclamanți prin
acțiune), în timp ce considerentele demonstrau excepția lipsei de interes a
reclamanților în formularea cererii; tocmai din cauza acestei neconcordanțe,
precum și a nesocotirii puterii de lucru judecat asupra excepției lipsei de
interes (respinsă anterior, printr-o încheiere interlocutorie privind lipsa
calității procesuale active) instanța de apel a apreciat că sentința este
lovită de nulitate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a
C. proc. civ.
În consecință,
recurentul pârât este în eroare susținând că instanța de apel s-a pronunțat pe
fondul cauzei.
Totodată, același
recurent susține că în ce privește excepția lipsei calității procesuale active
(în realitate, instanța de apel referindu-se la excepția lipsei de interes),
s-a stabilit în mod greșit că aceasta este intrată în puterea lucrului judecat.
Înalta Curte urmează
a înlătura ca nefondată această critică a recurentului întrucât instanța de
apel a statuat în mod legal asupra acestui aspect.
Astfel, chiar dacă
este vorba de o excepție de ordine publică, iar regimul sau juridic de invocare
presupune că poate fi ridicată oricând în cursul judecății, de orice parte în
proces și de instanță din oficiu (excepția lipsei calității procesuale active
și cea a lipsei de interes, excepții procesuale de fond, absolute, intrând în
această categorie), aceasta nu înseamnă că odată invocată la prima instanță,
partea o poate reitera în căile de atac, în absența criticării soluționării
respectivei excepții de instanța în fața căreia a invocat-o, prin intermediul
exercitării căilor de atac.
Potrivit art. 282 alin.
(2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel
decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul
judecății.
De asemenea, nu poate
fi reținut nici argumentul că partea care a câștigat la prima instanță nu ar
putea ataca o încheiere premergătoare (întrucât nu ar avea interes), pentru că,
în raport de criticile formulate de partea care a pierdut procesul și a
formulat apel (critici de cadre ia cunoștință prin comunicarea motivelor de
apel), se poate edifica dacă este în interesul său a tinde la schimbarea
soluției pe calea excepției ce i-a fost respinsă de prima instanță, promovând
apel incident în condițiile art. 293 C. proc. civ., cale de atac pe care o
poate exercita dincolo de termenul de apel, chiar până la prima zi de
înfățișare în fața instanței de apel, astfel cum prevede art. 293 alin. (1) C.
proc. civ.
Cum recurentul pârât
nu a procedat astfel, neformulând apel incident împotriva încheierii de ședință
din 2 iulie 2010 prin care excepția lipsei calității procesuale active a fost
respinsă de prima instanță, reevaluarea acesteia de instanța de apel nu putea
opera în absența unor critici cu un atare conținut, titularul excepției neavând
dreptul de reitera o excepție absolută doar ca mijloc de apărare în fiecare
etapă procesuală, ci doar să provoace controlul asupra soluționării ei, prin
exercitarea căii de atac, odată ce a fost soluționată de instanța în fața
căreia a invocat-o.
În consecință, curtea
de apel în mod legal a statuat că respingerea excepției lipsei calității
procesuale active (în acțiunea în nulitatea unui act juridic, aceasta
suprapunându-se celei privind lipsa de interes) este intrată în puterea
lucrului judecat, astfel că, instanța de fond nu o putea relua și la momentul
pronunțării sentinței, și, mai mult decât atât, să se pronunțe în sens
diametral opus; ca atare, în rejudecare, tribunalul va porni de la această
premisă a soluționării excepției lipsei calității procesuale active (ce a
presupus și evaluarea interesului reclamanților în acțiunea în nulitate
promovată), potrivit mențiunilor încheierii din 2 iulie 2010.
Celelalte critici ale
recurentului pârât privind calificarea actului juridic dedus judecății și
inaplicabilitatea dispozițiilor art. 948 C. civ., sunt aspecte asupra cărora
instanța de recurs nu poate statua omisso medio, astfel că, acestea vor fi
avute în vedere de instanța de rejudecare.
Față de cele ce
preced, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va constata
nulitatea recursului formulat de Municipiul București, iar în aplicarea
prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului M.A.O., va fi
respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul
declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva
deciziei nr. 199/ A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul M.A.O., împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 21 septembrie 2012.