ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2356/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2356/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului

civil de față.

Din analizarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 410

din 28 aprilie 2005, Tribunalul București, secția a

V

a

civilă, a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanții

G.V., G.D., G.A. și G.C.

A admis în parte

cererea conexă și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de

intervenienta S.S.C.

A admis în parte

cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta și a

anulat decizia nr. 19118 din 17 martie 2004, emisă de Serviciul de Informații

Externe, pe care 1-a obligat să emită decizie privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent în favoarea intervenientei pentru imobilul teren,

situat în București, în suprafață de 583,05 mp, astfel cum a fost identificat

în anexa raportului de expertiză întocmit de expert M.V. în favoarea

intervenientei reclamante.

A respins ca

neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului.

A obligat pârâta la

plata sumei de 17.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea

intervenientei.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat

de stat de la D.N., în baza sentinței civile nr. 7024 din 25 iunie 1959,

pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Stalin, în aplicarea

Decretului nr. 224/1951, pentru neplata impozitelor și a majorărilor restante.

Imobilul era ocupat

de Comitetul central al Partidului Muncitoresc Român, încă din anul 1954, prin

declarație verbală, împrejurare ce 1-a împiedicat pe proprietar să achite

impozitele.

Tribunalul a mai

reținut că D.N. a decedat la data de 5 ianuarie 1981, iar de pe urma sa au

rămas ca moștenitori frații acestuia, I.S.V. și D.A.V.

I.S.V. a instituit-o

legatar universal pe intervenienta S.S.C. iar reclamanții își justifică

calitatea prin certificatul de moștenitor nr. 1259 din 2 decembrie 1974,

eliberat cu privire la defuncta D.A., soția lui D.N., printre moștenitorii

acestei aflându-se și G.G., pe care reclamanții îl moștenesc în mod direct,

conform certificatului de moștenitor nr. 27 din 16 august 2002.

Având în vedere că

D.A. a predecedat soțului său și nu a avut calitate de moștenitor al acestuia,

instanța de fond a reținut că reclamanții nu au calitate succesorală cu privire

la moștenirea defunctului D.N.

A mai reținut

instanța de fond, că imobilul este inalienabil, conform art. 11 din Legea nr.

213/1998, motiv pentru care a obligat pârâtul să emită dispo2iție privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea intervenientei

S.S.C.

Împotriva hotărârii

au declarat apel toate părțile din proces.

Prin decizia civilă

nr. 121A din 21 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă, a

respins apelul declarat de pârâtul Serviciul de Informații Externe.

A admis apelurile

declarate de intervenienta reclamantă și reclamanți și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis cererea principală și cererea conexă, obligând

pârâtul să emită decizie privind restituirea în natură a imobilului în

suprafață de 583,05 mp teren, situat în București, în favoarea reclamanților,

cu menținerea afectațiunii imobilului, conform art. 16 din Legea nr. 247/2005.

Curtea de apel a

reținut că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanții G.D., G.V., G.C. și

G.A. au dovedit că defuncta D.A. a dobândit terenul în litigiu în timpul

căsătoriei cu D.N., astfel încât bunului îi era aplicabil regimul matrimonial,

în sensul că, la data preluării, ambii soți erau proprietarii terenului.

În consecință,

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite.

Curtea de apel a mai

constatat, că ulterior pronunțării sentinței, a intrat în vigoare Legea nr.

247/2005, care a adus modificări substanțiale Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 16 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificat, imobilul ce face obiectul notificării

poate fi restituit în natură, cu obligația de a menține afectațiunea pe perioada

stabilită de lege.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale instanței de fond, cu mențiunea că, prin

conexarea cererii formulate de S.S.C. cu cererea reclamanților, cererea de

intervenție în interes propriu a rămas fără interes, intervenienta dobândind

calitatea de coreclamantă.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârâtul Serviciul de Informații Externe, curtea de

apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului prin decizia

civilă nr. 7024 din 25 iunie 1959, pronunțată de tribunalul Popular al

Raionului Stalin, în aplicarea Decretului nr. 224/1951, pentru neplata

impozitelor și a majorărilor restante. Insă, imobilul era ocupat încă din anul

1954 de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, această împrejurare

constituind o măsură abuzivă, a cărei consecință a fost aceea a privării

proprietarului de exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

Î

mpotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs pârâtul Serviciul de Informații Externe.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia

pronunțată de curtea de apel este nelegală.

Astfel,

reclamanții G.D., G.V., G.C. și G.A. au depus motivele de apel peste termen,

fiind incidente prevederile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., dar

instanța de apel nu a făcut nici o referire la acest aspect.

În mod greșit a

constatat instanța de apel că preluarea a fost abuzivă, pentru că reclamanții

nu au clarificat împrejurările în care a avut loc preluarea imobilului, iar din

probele administrate în cauză, interpretate greșit de instanța de apel, a

rezultat că nu au fost achitate impozitele pentru imobil datorate statului în

perioada 1952-1959. Reclamanții nu au făcut dovada că neplata impozitelor s-a

datorat unor motive independente de voința proprietarului.

În acest fel, a

arătat recurentul, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului

juridic dedus judecății.

Imobilul nefiind

preluat în mod abuziv, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale de

restituire.

A mai arătat recurentul

că imobilul este afectat interesului public, așa cum rezultă din Legea nr.

1/1998 și din raportul de expertiză aflat la dosar, fiind inclus într-un

complex unitar cu destinație specială. Prin hotărâri de guvern succesive,

imobilul a fost cuprins în inventarul Serviciului de Informații Externe, ca bun

ce face parte din domeniul public al statului.

Recurentul a mai

arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare, deoarece imobilul este unul

nou, nefîind identic cu cel preluat.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. Recurentul a invocat și dispozițiile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,

însă dezvoltarea criticilor se referă de fapt tot la modul în care instanța a

făcut aplicarea legii.

Recursul

declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, în ceea

ce privește faptul că reclamanții au depus motivele de apel peste termenul

prevăzut de lege, se constată că, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în

cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța numai pe

baza celor invocate la prima instanță.

Or, instanța de

apel s-a pronunțat în limita cererilor formulate de reclamanți la instanța de

fond.

Nefondată este

și critica referitoare la faptul că preluarea imobilului nu a fost abuzivă.

La dosar au fost

depuse copia sentinței civile nr. 7024 din 25 iunie 1959, din care rezultă

faptul că la cererea Secției Financiare a Sfatului Popular al raionului Stalin,

a fost încuviințată vânzarea imobilului teren, situat în București, cu

motivarea că proprietarul D.N. nu a achitat impozitele restante și majorările

de impozite.

Din conținutul

deciziei nu rezultă cuantumul sumei datorate și perioada în care impozitele nu

au fost achitate. La dosar mai există o înștiințare de plată din anul 1952 și o

altă înștiințare, din anul 1954, din care nu rezultă că s-ar fi datorat

impozite restante.

De asemenea, mai

există un proces verbal de sechestru, aproape ilizibil, probabil din 26 martie

1959.

Din conținutul

acestui proces verbal, se desprinde faptul că terenul în litigiu a fost ocupat

din anul 1954 de C.C. al P.M.R.

Pentru că la

data fixată pentru vânzare nu s-au prezentat cumpărători, așa cum rezultă din

raportul Secției financiare nr. 104654/1959, imobilul s-a predat gratuit

Sfatului Popular. Prin decizia nr. 1209 din 28 septembrie 1959 terenul a fost

transmis în administrarea Serviciului Administrativ,

Se constată,

așadar că imobilul a fost preluat în fapt de organele de stat și de partid ale

epocii încă din anul 1954, fără vreun temei legal. Faptul că, așa cum susține

recurentul, reclamanții nu au probat circumstanțele preluării profită acestora,

pentru că în lipsa unui temei al preluării, deposedarea în fapt echivalează cu

o privare de proprietate abuzivă, ce face obiectul legii speciale de

restituire.

Existența hotărârii

judecătorești prin care s-a încuviințat scoaterea la vânzare publică a bunului

nu este de natură a duce la concluzia că preluarea a fost cu titlu, deoarece,

așa cum s-a arătat, nu s-a făcut dovada existenței datoriilor restante. In

circumstanțele arătate, scoaterea la vânzare publică nu a făcut altceva decât

să ofere o aparență de legalitate unei preluări ce nu avea un temei legal.

De aceea, imobilul a

fost preluat abuziv, în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 care

prevede că fac obiectul legii speciale de reparație și imobilele preluate de

stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat,

prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Sunt nefondate și

criticile referitoare la faptul că imobilul este imposibil de restituit, pentru

că face parte din domeniul public și are o afectațiune specială.

In cauză, așa cum în

mod corect a reținut instanța de apel, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, de

imediată aplicare.

Conform

dispozițiilor art. 16, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în

situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare

și afectate nemijlocit activităților de interes public, restituirea în natură

se face condiționat de menținerea afectațiunii pe o perioadă determinată de

lege.

Prin urmare, art. 16

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, nu mai prevede nici o

excepție de la principiul restituirii în natură, așa cum era în cazul vechii

reglementări,

indiferent de natura activității căreia îi

este afectat imobilul.

Faptul că, prin acte

normative anterioare, imobilul a primit regimul juridic de bun proprietate

publică a statului nu prezintă nici o relevanță din punctul de vedere al

aplicării Legii nr. 10/2001, care nu face nici o distincție după cum bunul este

sau nu în domeniul public.

Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată este o lege specială care reglementează categoria

imobilelor supuse restituirii și modalitatea de restituire. De aceea, ea este

derogatorie de la orice lege generală și modifică implicit orice lege specială

anterioară, prin care s-a urmărit interdicția restituirii anumitor imobile.

În ceea ce privește

critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 (art. 19, după republicarea în urma modificărilor aduse prin

Legea nr. 247/2005), se constată că pârâtul a formulat această critică pentru

prima oară în recurs, astfel că aceasta nu poate fi analizată

omisso

medio

.

De altfel, art. 19 din Legea nr. 10/2001,

republicată, care se referă la "imobile noi" în raport cu cele

preluate, vizează doar imobilele, construcții, nu și terenurile.

Față de

considerentele expuse, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Serviciul de Informații Externe împotriva deciziei nr. 121A din 21

martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă.

Obligă recurentul-pârât

Serviciul de Informații Externe la plata sumei de 570 RON, cheltuieli de

judecată, către intimata-intervenientă S.S.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 martie 2007.