ÎCCJ, decizie (scj.ro #86760)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86760) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Moștenire testamentara. Cerere de restituire in

natura a unui imobil, formulata in baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

de către persoane care nu beneficiază de rezerva succesorala.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Drept de proprietate.  Moștenire

testamentara. Cerere de restituire in natura a unui imobil.

Index alfabetic.

Drept civil

- moștenire

testamentara

- rezerva succesorala

Legea nr. 319/1944

Legea nr. 19/1944; art. 1 lit.c

Legea nr. 10/2001: art. 4 alin. (3)

Legea nr. 33/1995

Cod civil: art. 1171-1175

În caz de moștenire

testamentară, când  testatorul a înțeles ca prin testamentul

întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă

beneficiarului legatului (legatar universal) vocația la întreaga

universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate

bunurile din patrimoniul defunctului.

În această situație,

legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali

care, conform dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii

succesiunii, sunt descendenții (art. 841 și art. 842 Cod civil),

ascendenții privilegiați (art. 843 Cod civil) și soțul

supraviețuitor (art. 2 al Legii nr. 319/1944), doar o anumită parte a

moștenirii denumită rezerva succesorală.

Ascendenții ordinari sau rudele

colaterale ale defunctului, indiferent de

clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform

legii nu beneficiază de rezerva succesorală.

Ca atare, aceștia nu pot

obține recunoașterea unor drepturi succesoral legale în favoarea lor

în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

concurs, conform art. 1 lit.c din Legea nr. 19/1944, cu soția

supraviețuitoare.

ICCJ, Secția Civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 1101 din 20 februarie 2008

Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 a Biroul

Executorului Judecătoresc B.C., D.T., D.M. și D.I. au cerut

restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață

de 4100 mp și o construcție duplex, situat în comuna Snagov,

județul Ilfov preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului

nr. 92/1950 din patrimoniul D.M.

Prin decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (A.P.A.P.S.) R.A.

București a respins notificarea motivat de faptul că petenții nu

au depus dovezi (certificate de moștenitor, acte de stare civilă ori

de identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu.

Prin cererea înregistrată la 18

decembrie 2003, astfel cum a fost precizată, reclamantul D.T. și

intervenientele M.M. și D. I. au cerut anularea deciziei și

retrocedarea imobilului.

În motivarea cererii au susținut

că imobilul a aparținut autorului lor,  D.M. M., din patrimoniul

căruia a fost naționalizat de stat prin Decretul nr. 92/1950, iar

după decesul acestuia intervenit la 21 mai 1945, au avut vocație

succesorală soția supraviețuitoare și frații săi,

aceștia din urmă fiind autorii lor

conform certificatului de moștenitor din  nr.

309 din 15 octombrie 2003.

Prin sentința  nr. 1314 din 14

noiembrie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis contestația, astfel cum a fost precizată, a anulat decizia nr.

360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S. București și a obligat-o

să restituie reclamantului și intervenientelor imobilul (teren

și construcție) situat în comuna Snagov.

În motivarea sentinței, instanța

a reținut că imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24

din Legea nr. 10/2001, că a fost proprietatea persoanei

individualizată în actul de preluare de către stat, anume a numitului

D.M., decedat la 21 mai 1945.

Totodată, s-a reținut că

reclamantul și intervenientele în calitate de nepoți de frați au

calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, fapt atestat și prin

certificatul de moștenitor nr. 309 din 15 octombrie  2001,

alături de soția supraviețuitoare a acestuia, D.E.

Referitor la soția

supraviețuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanța a

reținut că succesiunea după aceasta a fost finalizată prin

emiterea certificatului de moștenitor nr. 128 din 30 septembrie 1977 în

favoarea moștenitoarei P.M., cu mențiunea că imobilul în litigiu

nu a putut fi menționat în masa succesorală dat fiind că era

scos din circuitul civil.

Prin decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie

2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința în

sensul că a respins contestația formulată de reclamantul D.T.

și intervenientele D.I. și M.M. împotriva deciziei emisă de R.A.

A.P.P.S. București, păstrând celelalte mențiuni.

Prin aceiași decizie a fost

admisă cererea de intervenție formulată de M.A.I. în interesul

pârâtei R.A. A.P.P.S.

Referitor   la

imobilul   în litigiu, instanța   a

reținut  că   terenul a fost

cumpărat, ca bun propriu, de  E.D. la data de 4

iulie 1936, adică în timpul căsătoriei cu numitul D.M.,

însă ulterior  adoptării Decretului nr. 32/1954, prin care s-a

instituit proprietatea codevălmașă a soților cu privire la

bunurile dobândite în timpul căsătoriei și că pe acest

teren soții D. au edificat o construcție, care, sub aspectul dedus

judecății în prezenta cauză, este irelevant dacă a fost

edificată cu fonduri comune sau doar cu fondurile unuia dintre soți.

Instanța a constatat că D.M. a

decedat la data de 21 mai 1945, iar soția supraviețuitoare D.E.,

instituită legatar universal prin testamentul datat 20 februarie 1943, a

dobândit toate bunurile defunctului, astfel cum rezultă din Jurnalul nr.

4099 din 27 ianuarie 1947 al Tribunalului Ilfov și din procesul verbal din

27 martie 1948 al Administrației Financiare.

Așa fiind, cum bunurile defunctului

M.D. au fost moștenite anterior naționalizării doar de

soția sa supraviețuitoare, reclamantul și intervenientele,

nepoții de frați ai defunctului, nu au calitatea de moștenitori

ai acestuia și, pe cale de consecință, calitatea de persoane

îndreptățite în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la

restituirea bunurilor preluate de stat, certificatul de calitate fiind emis în

favoarea acestora în mod eronat.

S-a apreciat că această concluzie

se impune și pe considerentul că la data decesului defunctul D.M., 21

mai 1945, față de testamentul universal întocmit de acesta în

favoarea soției sale, frații săi, adică autorii

invocați de reclamant și interveniente, nu-l puteau moșteni, ei

neavând calitatea  de moștenitori rezervatari.

Întrucât apărarea invocată de

intervenienta M.A.I. în favoarea pârâtei, anume aceea că reclamantul

și intervenientele nu au calitatea de moștenitoare a defunctului

D.M., s-a dovedit întemeiată, instanța a reținut că se

impune admiterea intervenției făcută de aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta și intervenienții invocând incidența art. 304

pct. 8 și pct. 9 C.proc.civ.

În argumentarea incidenței art. 304

pct. 8 C.proc.civ., recurenții susțin că prin considerentele

reținute privitoare la caracterul terenului în litigiu – de bun propriu al

soției și cele privitoare la relevanța caracterului fondurilor –

proprii sau comune ale soților – folosite la edificarea construcției,

instanța „a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic ale actelor la care se face referire.

Recurenții afirmă că atâta

timp cât terenul nu a fost dobândit de soție anterior

căsătoriei, acesta era bun comun al soților și atâta timp

cât numai soțul avea venituri substanțiale care au fost folosite la

edificarea construcției se impunea a se reține aceiași concluzie

și cu privire la clădirea existentă.

Mai afirmă totodată că

soția D.E. nu putea fi legatară universală a soțului ei,

întrucât „nu există nici un testament care să justifice

afirmația” și nu există succesiune deschisă de pe urma

defunctului D.M.”, că în realitate succesiunea de pe urma defunctului D.M.

nu s-a deschis după decesul acestuia,  diversele acte ale vremii

depuse la dosar fiind  lipsite de orice relevanță juridică

întrucât „sunt acte administrative” și că, în mod greșit,

instanța de apel a acordat relevanță juridică mențiunilor

Jurnalului 4099 din 27 iulie 1947 deși acesta „reprezintă o încheiere

de instanță” despre care nici măcar nu se face dovada că ar

fi definitivă.

Recurenții susțin că

succesiunea autorului lor, defunctul D.M., a fost  guvernată de

regulile prevăzute de Legea nr. 319/1944, act normativ potrivit

căruia soția supraviețuitoare vine la moștenire în concurs

cu frații defunctului (art. 1 lit. c).

În argumentarea incidenței art. 304

pct. 9 C.proc.civ., recurenții invocă încălcarea de către

instanță a efectelor juridice ale „certificatului de calitate de

moștenitor nr. 309/2001”, act autentic a cărui valabilitate nu a fost

contestată conform Legii nr. 33/1995 și art. 1171-1175 Cod civil

și referitor la care, în mod eronat, instanța de apel  a

reținut că nu îi poate fi opus.

Recurenții susțin că

instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că prin

cererea de restituire a imobilului formulată în procedura

prevăzută de acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de

succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor

și, ca atare, sunt îndreptăți la retrocedare.

Recurenții apreciază că

intervenienta M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea

mătușii sale P.M. (sora defunctei D.E.) nu justifică interes în

formularea unei cereri de  intervenție în prezenta cauză, caz în

care, în mod nelegal instanța de apel a încuviințat-o,  aceasta

cu atât mai mult cu cât, într-un alt proces, instanțele i-au respins

cererea de retrocedare a aceluiași imobil pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Analizând criticile formulate de

recurenți, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

În drept, bunurile succesorale se transmit

moștenitorilor fie, în temeiul legii (moștenirea legala), fie în

temeiul voinței celui care lasă moștenirea exprimată prin

testament (moștenirea testamentară).

În caz de moștenire legală,

potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soțul

supraviețuitor moștenește din averea celuilalt când vine la

succesiune cu frații și surorile acestuia și descendenți

de-ai lor ori numai cu unii, doar jumătate din moștenire.

Această disputa legală nu este

incidentă raportului juridic dedus judecății, întrucât

moștenirea defunctului D.M. nu a fost una legală ci una

testamentară.

În caz de moștenire testamentară,

când  testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să

cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului

legatului (legator universal) vocația la întreaga universalitate a

bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din

patrimoniul defunctului.

În această situație, legiuitorul

a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali care, conform

dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii

supusă analizei  sunt descendenții (art. 841 și art. 842

Cod civil), ascendenții privilegiați (art. 843 Cod civil) și

soțul supraviețuitor (art. 2 al Legii nr. 319/1944), doar o

anumită parte a moștenirii denumită rezerva succesorală.

Ascendenții ordinari sau rudele

colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau gradul

de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezerva succesorală.

În cauza supusă analizei, M.M.D.,

persoană care a decedat anterior naționalizării de stat a

imobilului în litigiu, anume la data de 21 mai 1945  a dispus prin

testament în legătură cu soarta bunurilor sale, în sensul că a

desemnat-o pe soția sa supraviețuitoare ca legatară

universală, adică cu vocație la întreaga moștenire.

Frații defunctului, D.F. (predecedat

la data de 12 mai 1938) și D.G. (decedat la data de 22 ianuarie 1962) sau

descendenții acestora, aparținând clasei colateralilor

privilegiați, dat fiind că nu aveau calitatea de moștenitori

rezervatari, au fost înlăturați de la moștenirea defunctului

M.M.D.

Împrejurarea că moștenirea

defunctului M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară și nu pe cale

legală, astfel cum invocă recurenții, este atestată prin

mențiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947 întocmit de

judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov,

secția a III-a civilă, precum și de mențiunile procesului

verbal datat 27 martie 1948 prin care s-a inventariat averea rămasă

după defunct, în vederea impunerii conform Jurnalului Consiliului de

Miniștri nr. 1181, operațiune realizată de către controlorul

de pe lângă Administrația Financiară a sectorului 1 Galben

București,  impozitele fiind stabilite în sarcina soției

supraviețuitoare D.E. „soție instituită legatară

universală prin testamentul defunctului din 20 februarie 1943”, acte

pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost în vreun mod contestate

ori anulate în cadrul unor proceduri legale.

Înscrisurile menționate, prin care se

atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost

întocmite de autoritățile statului în exercitarea atribuțiilor

ce le reveneau conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,

sunt de natură să facă dovada și în lisa înscrisului

constatator al legatului universal (testamentul), cu  privire la felul

moștenirii defunctului M.D., anume aceea de moștenire testamentară.

Pe cale de consecință, cât timp

autorii invocați de recurenți au fost înlăturați de

la  succesiunea defunctului D.M., aceștia nu pot invoca cu succes, în

procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea calitate de succesibili legali ai

defunctului și, respectiv, că în această calitate, prin

formularea cererii de retrocedare, ar fi fost puși în termenul de

acceptare a succesiunii defunctului menționat, conform art. 4 alin. (3)

din lege.

Ca atare, în mod just instanța de apel

a constatat că recurenții nu pot obține recunoașterea unor

drepturi succesoral legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit.c din Legea

nr. 19/1944, cu soția supraviețuitoare, după defunctul D.M.

Soluția se impune argumentat și

de faptul că, privitor la aceeași succesiune nu pot fi invocate

și aplicate mai întâi regulile moștenirii testamentare (după

decesul defunctului) și, ulterior, cele ale moștenirii legale

(după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/ 2001).

În acest context al analizei este de

observat că, potrivit art. 3 alin.(3) lit. a coroborat cu art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent

persoanele fizice, proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv

de către stat  sau moștenitorii legali sau testamentari ai

acestora.

Referitor la imobilul în litigiu, potrivit

mențiunilor de la poziția nr. 2418 din tabelul imobilelor

naționalizate în baza Decretului nr. 52/1950, acesta a fost preluat de

stat din patrimoniul lui D.E. și nu din patrimoniul defunctului D.M.,

astfel cum se invocă de către recurenți.

Situația de fapt menționată

este atestată de Direcția Generală a Arhivelor Statului prin

adresa nr. 88856 din 19 septembrie 1994 precum și prin mențiunile

copiei din „Tabelul cu imobile naționalizate conform Decretului nr.

92/1950”, înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Așa fiind, criticile formulate

de recurenți care solicită a se constata că, în realitate,

moștenirea defunctului menționat ar fi fost una legală și

că, ar avea, prin formularea cererii în procedura Legii nr. 10/2001

calitatea de moștenitori legali (nepoți de frați) în concurs

conform art. 1 lit. c din nr. 319/1944 cu soția supraviețuitoare a

acestuia, nu pot fi primite.

Mențiunile actului de

naționalizare, care se coroborează cu cele din actele întocmite în

procedura succesorală în anul 1947, precum și cu cele ale

contractului de închiriere încheiat la 17 aprilie 1948 și înregistrat la

Administrația Financiară a sectorului 1 Galben București,

contract în care D.E.  acționa în calitate de proprietară a

imobilului, sunt de natră să justifice concluzia potrivit

căreia, după anul 1945 proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E.

Față de mențiunile

actului de naționalizare și în lipsa oricăror dovezi

contrarii, este de observat că D.E. beneficiază

și de prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, în aplicarea

dispozițiilor art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, pot avea

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

acest imobil moștenitorii legali sau testamentari ai defunctei D.E., care

a decedat la data 13 noiembrie 1976.

Totodată, este de menționat

că atâta  timp soția supraviețuitoare a defunctului a

cules, în lipsa unor moștenitori rezervatari, întreaga moștenire a

defunctului, în mod corect instanța de apel a reținut că nu

prezintă relevanță juridică argumentele invocate de

recurenți în fundamentarea solicitării de a se stabili caracterul de

bun comun al soților D. la imobilul în litigiu.

Analiza nu este justificată deoarece

ambele categorii de bunuri care au existat în patrimoniul defunctului,

adică atât cele proprii cât și cele care au fost dobândite în timpul

căsătoriei, indiferent de regimul juridic la care au fost supuse, ele

au fost preluate în proprietate de unica moștenitoare a acestuia, anume

D.E.

Potrivit art. 4 din Decretul nr.

32/1954, soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a

Codului Familiei, dispozițiunilor acestui cod în privința

relațiilor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și

oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai

înainte.

Prin dispoziția legală

menționată, astfel cum rezultă în mod explicit din cuprinsul

său, se statua cu privire la regimul juridic aplicabil pe viitor

relațiilor patrimoniale dintre persoanele care aveau calitatea de

soți la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane unite

printr-o căsătorie.

Dispoziția legală

menționată nu este aplicabilă persoanelor ale căror

căsătorii încetaseră anterior intrării în vigoare a Codului

Familiei și care nu mai aveau calitatea de soți la 1 februarie 1954.

În cauză dedusă

judecății,  căsătoria soților D. a încetat

anterior intrării

în vigoare a Codului Familiei, la data de 21 mai 1945 ca

urmare a decesului soțului D.M., dată la care relațiile

patrimoniale existente intre cei doi au fost clarificate pe cale

succesorală.

În analiza calității de

persoană îndreptățită, pretinsă de recurenți în

sensul art.3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în mod just instanța de

apel a reținut că este lipsit de relevanță

juridică  faptul emiterii la data de 15 octombrie 2003 de către

B.N.P. Asociați B.E. și B.S.C., a unui al doilea certificat de

calitate de moștenitor după defunctul D.M., certificat prin care li

se atestă recurenților calitatea de moștenitori legali ai

acestuia.

Soluția se impune, pe lângă

considerentele mai sus arătate, și  în raport de

dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1955 a notarilor publici și a

activităților notariale,  potrivit cărora un nou certificat

de moștenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri

judecătorești de anulare a primului certificat de moștenitor.

Or, Jurnalul nr. 4099 din 27 februarie 1947

al Tribunalului Ilfov, instanță la care s-a aflat „deschisă

succesiunea defunctului M.D.” și prin care s-a constatat că „de pe

urma defunctului n-au rămas moștenitori ci numai soția sa E.D.,

legatară universală” întrunește caracterele unui act de

finalizare a procedurii succesorale testamentare, pentru care nu s-a făcut

dovada că ar fi fost anulat, cerință care era necesar a fi

îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou certificat.

În concluzie, cât timp la momentul

naționalizării imobilului în litigiu nu se găsea, în tot sau în

parte, în proprietatea lui D.M., care decedase încă din data de 21 mai

1945, el fiind transmis prin moștenire testamentară în proprietatea

legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat de stat,

și cum recurenții nu au nici o legătură de rudenie cu D.E.,

în mod just instanța de apel a constatat că aceștia nu au

calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că fosta proprietară

D.E., nu ar avea moștenitori legali ori testamentari care să

beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sau faptul sau faptul că

persoanelor care au pretins nu le-a fost recunoscută o asemenea calitate

și, ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii

nr. 10/2001, sunt irelevante și nu sunt de natură să

deschidă recurenților vocația la asemenea măsuri.

Instanța a mai reținut că nu

poate fi primită nici critica adusă soluției cu privire la

încuviințarea cererii de intervenție accesorie formulată de

M.A.I., cerința referitoare la existența unui interes analizându-se

în raport de momentul formulării intervenției și nu în raport de

chestiuni intervenite ulterior acestui moment.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de

instanța de apel, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct.8 și pct.9 Cod procedură

civilă și, pe cale de consecință, că recursul dedus

judecății este nefondat.