ÎCCJ, decizie (scj.ro #86861)

Contestație împotriva deciziei prin care se respinge notificarea, formulată doar de unul din moștenitorii proprietarului deposedat.  Asimilarea persoanelor  îndreptățite la cota-parte din bun, care nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, renunțătorilor.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Contestație împotriva deciziei prin care se respinge notificarea, formulată doar de unul din moștenitorii proprietarului deposedat.  Asimilarea persoanelor  îndreptățite la cota-parte din bun, care nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, renunțătorilor.

Index alfabetic.

-         moștenitor

-         renunțător

Legea nr. 10/2001: art. 4

Codul civil: art. 697

Față de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu art. 697 Cod civil, persoanele îndreptățite la cota-parte din imobil care nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, sunt asimilate renunțătorilor, operând acrescământul.

Renunțarea produce efecte ținând seama, când este cazul, de ordinea claselor de moștenitori legali și de împărțirea pe tulpini sau pe linii de moștenitori. Partea renunțătorului se cuvine, prin acrescământ, comoștenitorilor sau se va deferi moștenitorilor următori, pe care prezența moștenitorului renunțător îi păgubea, fie reducându-le partea succesorală, fie împiedicându-i să aibă o chemare utilă la succesiune.

Moștenitorii subsecvenți nu dobândesc partea succesorală de la cel care renunță ( în speță nu a formulat notificare ), ci direct de la cel care lasă moștenirea, fiind succesori în drepturi ai defunctului.

Dacă toți moștenitorii dintr-o clasă de moștenitori renunță la succesiune, renunțarea profită moștenitorilor din clasa următoare

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.  6967 din 25 iunie 2009.

Prin sentința nr. 694 din 15 mai 2007, Tribunalul București, Secția a

III

-a civilă a respins contestația formulată de D.I., în contradictoriu cu Primarul general al municipiului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 107 din 9 august 2001 D.I. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 12.500 m.p. situat în București, fosta comună Băneasa Herăstrău, care a aparținut autorului său C.P.

Imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în baza Legii parcului național din 12 aprilie 1912.

Consiliul comunal general al municipiului București a decis exproprierea, conform procesului-verbal nr. 22337/4355 A/1933, iar prin decizia nr. 26/1930 a Curții de Apel București, Secția a II-a s-a decis exproprierea, fiind plătită suma de 199.500 lei din totalul despăgubirilor stabilite.

A reținut prima instanță, că imobilul expropriat în baza Legii publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 12 aprilie 1912 nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel București –Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 105 din 8 februarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantul D.I., a modificat sentința primei instanțe, a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de municipiul București.

A constatat că imobilul-teren în suprafață de 12.024 m.p., situat în comuna Băneasa, satul Herăstrău, „reprezintă obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001” și că reclamantul D.I. are dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru acest teren, cu aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul București a fost obligat să facă reclamantului propuneri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, printr-o nouă decizie, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Au fost respinse cererile de intervenție în interes propriu, depuse în apel de intervenienții Z.C și P.N.

Instanța de apel a reținut că terenul care face obiectul pricinii a fost dobândit prin cumpărare de către C.P. ( bunicul reclamantului ) la data de 1 octombrie 1905 și a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretelor Regale nr. 3938/1910 și nr. 2412/1912, conform recunoașterii municipiului București, făcută prin adresa nr. 1248 din 10 februarie 2005.

Trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut din proprietatea moștenitorilor defunctului C.P., și anume din proprietatea defuncților I.C.P., C.C.P. și I.D. ( mama reclamantului ).

A reținut instanța de apel, că imobilul a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, iar suprafața de teren preluată de stat este înscrisă în actul aflat la dosarul primei instanțe, situație în care operează prezumția că întinderea dreptului este cea din actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de trecere a terenului în proprietatea statului.

Terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a trecut efectiv în proprietatea statului în anul 1947. Chiar dacă exproprierea a fost dispusă anterior, procedura exproprierii a fost finalizată în anul 1947 când Primăria municipiului București a fost trimisă în posesie în urma consemnării prețului integral, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al mamei sale D.I. și al bunicului său C.P., este persoană îndreptățită la despăgubiri în natură sau prin echivalent.

Terenul nu este individualizat, deoarece expertiza extrajudiciară depusă la dosar de reclamant nu cuprinde schițe și planuri coerente și, în plus, prevede că terenul nu este în totalitate liber de construcții.

S-a mai reținut că, față de faptul nesoluționării „fondului cauzei” de către entitatea administrativă, de obligațiile acesteia privind identificarea imobilului și de a negocia cu persoana îndreptățită și de durata procedurii de peste 7 ani, pârâtul va fi obligat să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin echivalent, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În privința cererilor de intervenție, s-a reținut că au fost depuse de persoane interesate în dobândirea terenului, care nu au formulat notificări în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. De aceea, pentru intervenienți sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar în privința reclamantului sunt incidente dispozițiile art. (4) din aceeași lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul București, prin primar și intervenienții.

Recurentul Municipiul București, invocând art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a arătat că imobilul în litigiu nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat pentru utilitate publică, în baza Legii pentru crearea Parcului Național, publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 12 aprilie 1912, exproprierea fiind stabilită prin procesul-verbal nr. 22337/4355A/1933 al Consiliului comunal al municipiului București.

A susținut recurentul, că în mod greșit instanța de apel a reținut că terenul a trecut în proprietatea statului în anul 1947 la finalizarea procedurii exproprierii. Legea nr. 10/2001, care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, are în vedere actele normative de preluare din această perioadă, procedura administrativă ce a urmat decretului de expropriere constituind o stare de fapt „ce nu poate avea rezonanță juridică”. Obiectivul pentru care a fost expropriat terenul a început să fie realizat din momentul exproprierii.

Intervenientul P.N., invocând art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a arătat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile Codului de procedură civilă, deoarece nu a pus în discuția tuturor părților cererea sa de intervenție și nu a încuviințat-o în principiu.

A mai arătat intervenientul, că a fost analizat în detaliu apelul declarat de reclamant, cererile de intervenție fiind „minimalizate” total, deși din concluziile orale ale reclamantului și motivele invocate în cererea de intervenție, rezultă că D.I. a inițiat procedura administrativă și în virtutea mandatului primit din partea intervenientului, care are calitate de moștenitor al autorului comun P.C.

Intervenienta Z.C., invocând art. 304 pct. 6 și pct. 9 Cod procedură civilă, a susținut că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, deși a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect anularea dispoziției emise de primar și obligarea unității deținătoare la restituirea în natură, a obligat primarul să emită o nouă dispoziție, cerere cu care instanța nu fusese învestită, încălcându-se principiul disponibilității acțiunii. Față de modul în care s-a motivat decizia, instanța de apel a avut în vedere această neregularitate, însă în cauză „exigența celerității” oricum nu a fost realizată, deoarece unitatea notificată nu și-a manifestat intenția de a negocia cu notificatorul.

S-a mai susținut, că raportul de expertiză extrajudiciară este un mijloc de probă avut în vedere de Legea nr. 10/2001. Inexactitățile acestuia trebuiau invocate de partea care avea interes, iar terții au posibilitatea de a se prevala de principiile generale de drept, pentru a se apăra împotriva unor efecte dăunătoare ale prevederilor unei hotărâri pronunțată într-o cauză în care nu au fost părți.

Instanța de apel avea posibilitatea completării probatoriului și a apreciat greșit că imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Intervenienta a mai susținut că prin decizia atacată s-a dat reclamantului mai mult decât era îndreptățit. Exproprierea nu a operat în legătură cu C.P. ci cu moștenitorii acestuia. I.C.P. ( autorul ramurii recurentei), C.C.P. și I.D. ( autoarea ramurii reclamantului ) dețineau în anul 1947, la data exproprierii, bunul în indiviziune, fiind persoanele deposedate în sensul Legii nr. 10/2001.

Nu se poate admite că I.D. este moștenitor al tuturor celor trei ramuri. Legea nr. 10/2001 privește persoanele deposedate, personal sau prin moștenitorii acestora. De partea moștenitorilor care nu au făcut cerere beneficiază moștenitorii care au avut diligența de a iniția procedura pe Legea nr. 10/2001, însă reclamantul poate obține cota-parte ideală din drept deținută la data exproprierii de autoarea lui, aceasta fiind cota de care „face vorbire” art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În privința cererii de intervenție, intervenienta a susținut că nerespectarea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la respingerea acțiunii ca prematură sau inadmisibilă, chiar dacă aceasta este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XX/2007.

Nici una din părți nu s-a opus cererii de intervenție, instanța în mod nelegal a respins cererea pe fond, după ce anterior, prin încheiere preparatorie, a apreciat că este admisă în principiu, iar instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate al reclamantei.

La termenul din 23 octombrie 2008, P.F. a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul recurentului P.N., prin care a arătat că, în privința cotei recurentului P.N., care nu este moștenitor al vreunei persoane îndreptățite, ci chiar persoana îndreptățită, în viață la momentul deposedării și în prezent, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, text care nu privește situația coproprietarilor, adică a persoanelor care erau împreună proprietare la momentul preluării abuzive.

A existat un autor comun, P.C., decedat în anul 1918, care a avut trei copii: D.I., P.I. și P.C.

Intervenientul care are vocație la moștenirea lui P.C.C., decedat în anul 1945, era la data deposedării proprietar alături de D.I. și P.I.

A mai arătat intervenienta, că recurentul P.N., în calitate de coproprietar, a fost reprezentat și nu înlăturat de către D.I., cu prilejul cererii de restituire, deoarece actele de conservare efectuate de unii coproprietari profită și celorlalți coproprietari, fie în temeiul unui mandat, fie în temeiul gestiunii   de afaceri sau îmbogățirii fără justă cauză.

Demersuri pentru restituirea imobilului au fost făcute înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și de către tatăl intervenientei (fratele recurentului).

În privința momentului preluării imobilului, intervenienta a arătat că, potrivit „Constituției de atunci și de acum”, data exproprierii nu este cea a declarării utilității publice ( anul 1912 ), ci ulterior, după ce se plătește o justă și prealabilă despăgubire. Această justă despăgubire nu a fost plătită nici până în prezent, iar terenul a rămas în afara oricărei destinații de parc național.

Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu, la termenul din 12 martie 2009.

Analizând recursurile, în limita criticilor formulate de fiecare recurent, precum și cererea de intervenție accesorie, se constată că nu sunt fondate.

Criticile formulate de recurentul Municipiul București fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă în cauză nu sunt incidente prevederile acestui text.

Nu este întemeiată susținerea recurentului că imobilul solicitat prin notificarea formulată de intimatul-reclamant nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece această lege, care privește imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se referă la actele normative de preluare din această perioadă, iar imobilul care face obiectul pricinii a fost expropriat în baza Legii publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 12 aprilie 1912.

Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege, este stabilit în raport de momentul preluării abuzive și nu de data publicării legii în baza căreia s-a dispus preluarea, iar, în prezenta cauză, corect s-a reținut prin decizia atacată că preluarea imobilului s-a realizat în anul 1947.

La data întocmirii procesului-verbal prin care s-a decis exproprierea, act invocat de recurent, articolul 17 din Constituția din anul 1923, în acord cu art. 481 Cod civil, prevedea în mod expres, în alin. (3), că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”, iar art. 137 alin. (3) din Constituție dispunea „Din ziua promulgării Constituțiunii, sunt însă desființate acele dispozițiuni din legi, decrete, regulamente și orice alte acte contrarii celor înscrise în prezenta Constituțiune”.

Prin urmare, față de dispozițiile Constituției din anul 1923, în vigoare la data întocmirii procesului-verbal menționat, nu era posibilă trecerea bunului în proprietatea statului anterior plății despăgubirilor.

Articolul 17 din Constituție și art. 481 Cod civil, condiționau pierderea dreptului de proprietate de plata despăgubirilor stabilite în justiție.

Or, potrivit actelor depuse la dosar, deși pentru terenul expropriat (în procesul-verbal nr. 22337/4355 A/933 este înscrisă suprafața de 20.975,80 m.p.) s-a stabilit suma de 360.721 lei cu titlu de despăgubiri, nu s-a făcut dovada că această sumă a fost încasată de proprietari anterior datei de 6 martie 1945.

În certificatul de plată aflat la dosarul primei instanțe, întocmit la data de 20 martie 1940, există mențiunea că s-a primit un avans prin C.E.C. de 199.500 lei, însă actul este semnat de șeful biroului exproprieri, șeful serviciului și directorul cadastrului și sistematizării, nu și de proprietari. În procesul-verbal întocmit la data de 18 octombrie 1947 se arată însă în mod expres că a fost declarată Primăria municipiului București pusă în posesiunea de fapt și de drept a terenului în suprafață de 12.024 m.p., având în vedere Jurnalul nr. 2762 din 7 mai 1947 al Curții de Apel București – secția a II-a „în urma consemnării prețului integral cu recipisa Casei de Depuneri și Consemnațiuni nr. 25019/1947”.

Prin urmare, trecerea bunului în proprietatea statului s-a realizat la data plății integrale a despăgubirilor (anul 1947), iar această suprafață de teren, care a fost preluată de stat prin expropriere după data de 6 martie 1945, face obiectul Legii nr. 10/2001, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată.

Recursul declarat de intervenientul P.N. a fost analizat în limitele criticilor formulate în termenul prevăzut de art. 303 alin. (2) Cod procedură civilă prin declarația de recurs, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 și pct. 9 Cod procedură civilă.

În aceleași limite se analizează și cererea de intervenție accesorie, deoarece intervenienta, care are aceeași poziție procesuală ca și partea pentru care a intervenit, poate face numai actele pe care partea în interesul căreia a intervenit le-ar fi putut face, iar, partea în interesul căreia a intervenit ( recurentul P.I. ) nu putea invoca motive ce nu sunt de ordine publică, cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs.

Susținerea recurentului-intervenient că cererea de intervenție nu a fost pusă în discuția tuturor părților și nu a fost încuviințată în principiu nu este întemeiată.

Ambii intervenienți au formulat cererile de intervenție în interes propriu la instanța de apel, iar, conform încheierii de ședință admisibilitatea cererilor a fost pusă în discuția părților prezente, conform art. 50 alin. (3) Cod procedură civilă, și „față de precizarea apelantului că nu se opune”, instanța a constatat că cererile sunt admisibile și a dispus „introducerea în cauză a intervenienților”.

Chiar dacă în încheiere nu s-a consemnat că „se încuviințează în principiu cererile de intervenție”, față de faptul că recurenții-intervenienți au fost introduși în proces, nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, deoarece nu s-a produs părților vreo vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

Neîntemeiată este și susținerea recurentului-intervenient, susținere făcută și de intervenienta P.F., că intimatul-contestator a inițiat procedura administrativă și în baza mandatului primit de la acesta.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este obligatorie, se declanșează prin notificarea formulată în condițiile art. 22 din legea specială, iar, conform alin. (2) al acestui text,  „notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia”.

Față de prevederile acestui text, cererile formulate anterior datei de 14 februarie 2001, privitoare la imobil, nu pot fi calificate notificări, iar cererea formulată de unul dintre coproprietari, în nume propriu, nu profită celorlalți coproprietari.

Notificarea, care trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptățite, este actul prin care titularul cererii își valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului preluat de stat, și nu un act de conservare a bunului existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru a profita tuturor persoanelor care, deși se consideră îndreptățite la restituire, nu au formulat notificare.

Notificarea formulată la data de 9 august 2001 cuprinde numai elementele de identificare a intimatului-reclamant, care a formulat cererea în nume propriu, solicitând restituirea în natură a terenului care a aparținut bunicului său P.C.

Din conținutul notificării nu rezultă că prin întocmirea actului intimatul-reclamant a înțeles să gireze și interesele celorlalți moștenitori ai defunctului său bunic. În notificare nu există nici o mențiune că defunctul P.C. a avut și alți moștenitori, iar în cursul procesului intimatul-reclamant nu a arătat că a acționat în baza vreunui mandat primit din partea recurentului P.N.

Susținerea privind inaplicabilitatea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru cota recurentului P.N., făcută prin intervenția accesorie, nu va fi analizată, deoarece s-a făcut cu depășirea termenului în care partea în interesul căreia s-a intervenit în proces putea să formuleze o asemenea critică.

În privința recursului declarat de intervenienta Z.C., se constată că cererea de intervenție formulată de aceasta nu a fost respinsă fără temei juridic, așa cum susține recurenta.

Recurenta-intervenientă a solicitat, prin intervenția în interes propriu formulată la instanța de apel, ca imobilul ( teren ) care face obiectul pricinii să fie restituit în natură „către intervenientă și apelantul D.I.”.

Or, pentru obținerea de măsuri reparatorii ( inclusiv restituirea în natură ), persoana îndreptățită avea obligația de a notifica entitatea obligată să soluționeze cererea, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, prin lege, este stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării, termen care se calculează de la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.

Termenul este de decădere, deoarece art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea lui atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”.

Față de această prevedere, constatarea existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii este condiționată de formularea notificării și nu de lipsa opoziției celorlalte părți la recunoașterea lui, iar prin decizia nr. XX/2007 ( invocată de recurentă ) Înalta Curte – Secțiile Unite nu s-a pronunțat în sensul recunoașterii dreptului pentru persoanele care nu au formulat notificare.

Prin această decizie, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, ambele situații impunând existența unei notificări formulată în termenul legal.

De aceea, constatând că recurenta-intervenientă nu a formulat notificare, instanța de apel, care nu putea să cerceteze existența dreptului acesteia la măsuri reparatorii și acordarea lor în condițiile Legii nr. 10/2001, corect a respins cererea de intervenție.

Celelalte susțineri nu privesc soluția respingerii cererii de intervenție formulată de recurenta-intervenientă, pronunțată prin   decizia atacată.

Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a titularului cererii fixarea limitelor pretențiilor părții, iar dacă instanța acordă ceea ce nu s-a cerut, dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă pot fi invocate de partea căreia i s-a acordat altceva decât a solicitat prin cererea adresată instanței.

Prin urmare, în prezenta cauză, faptul acordării de către instanță, în cererea intimatului-reclamant, a ceea ce nu s-a cerut putea fi invocat de acesta și nu de recurentă a cărei cerere de intervenție a fost respinsă.

Față de faptul că prin cererea de intervenție, recurenta Z.C. a solicitat ca imobilul să fie restituit către aceasta și reclamantul D.I., susținerea recurentei-interveniente că intimatului-reclamant i s-a acordat mai mult decât era îndreptățit, poate privi numai cota-parte din bun care i s-ar fi cuvenit acesteia dacă formula notificare, și este neîntemeiată.

În prezenta cauză, s-a făcut dovada că imobilul care face obiectul pricinii a aparținut autorului comun al părților P.C., bunicul reclamantului, a cărui succesiune a fost transmisă moștenitorilor de gradul I P.I., P.C. și I.D.

P.I. a fost tatăl defunctei S.Ș., a cărei fiică A.T. a instituit-o legatară universală pe recurenta-intervenientă, iar I.D. a fost mama intimatului-reclamant.

Față de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu art. 697 Cod civil, persoanele îndreptățite la cota-parte din bun dobândită de P.I., care nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, sunt asimilate renunțătorilor, operând acrescământul.

Renunțarea produce efecte ținând seama, când este cazul, de ordinea claselor de moștenitori legali și de împărțirea pe tulpini sau pe linii de moștenitori. Partea renunțătorului se cuvine, prin acrescământ, comoștenitorilor sau se va deferi moștenitorilor următori, pe care prezența moștenitorului renunțător îi păgubea, fie reducându-le partea succesorală, fie împiedicându-i să aibă o chemare utilă la succesiune.

Moștenitorii subsecvenți nu dobândesc partea succesorală de la cel care renunță ( în speță nu a formulat notificare ), ci direct de la cel care lasă moștenirea, fiind succesori în drepturi ai defunctului.

Dacă toți moștenitorii dintr-o clasă de moștenitori renunță la succesiune, renunțarea profită moștenitorilor din clasa următoare.

Imobilul care face obiectul pricinii, a fost transmis prin succesiune celor trei moștenitori de gradul I, însă succesorii din cele trei tulpini s-au aflat între ei în grad de rudenie care le-a conferit vocația de a culege, în condițiile legii, succesiunea celorlalți.

De aceea, potrivit regulii acrescământului, în lipsa notificărilor formulate de către moștenitorii defunctului P.C. I. (a cărui cotă este solicitată de recurenta-intervenientă), intimatul-reclamant, aflat cu aceștia în grad de rudenie care îi conferă vocația de a culege succesiunea persoanelor de la care s-a făcut preluarea acestei cote, poate dobândi partea lor succesorală.

Pentru considerentele expuse, au fost respinse toate recursurile, precum și cererea de intervenție.