ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6967/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6967/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând, asupra recursurilor civile de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința nr. 694 din 15

mai 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația

formulată de contestatorul D.I., în contradictoriu cu Primarul general al

municipiului București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că prin notificarea din 9 august 2001

contestatorul D.I. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață

de 12.500 m.p. situat în București, fosta comună Băneasa Herăstrău, care a

aparținut autorului său C.P.

Imobilul nu face obiectul

Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în baza Legii parcului național

din 12 aprilie 1912.

Consiliul comunal general al

municipiului București a decis exproprierea, conform procesului-verbal, iar

prin Decizia nr. 26/1930 a Curții de Apel București, secția a II-a, s-a decis

exproprierea, fiind plătită suma de 199.500 lei din totalul despăgubirilor

stabilite.

A reținut prima instanță, că

imobilul expropriat în baza Legii publicată în M. Of. nr. 18 din 12 aprilie 1912

nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin Decizia nr. 105 din 8 februarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantul D.I., a modificat sentința primei instanțe, a admis

contestația și a anulat dispoziția nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de municipiul

București.

A constatat că imobilul-teren

în suprafață de 12.024 m.p., situat în comuna Băneasa, satul Herăstrău,

„reprezintă obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001” și că reclamantul D.I.

are dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru acest

teren, cu aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul București

a fost obligat să facă reclamantului propuneri de restituire în baza Legii nr. 10/2001,

printr-o nouă decizie, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii.

Au fost respinse cererile de

intervenție în interes propriu, depuse în apel de intervenienții Z.C. și P.N.

Instanța de apel a reținut

că terenul care face obiectul pricinii a fost dobândit prin cumpărare de către

C.P. (bunicul reclamantului) la data de 1 octombrie 1905 și a fost trecut în

proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretelor Regale nr. 3938/1910

și nr. 2412/1912, conform recunoașterii municipiului București, făcută prin

adresa din 10 februarie 2005.

Trecerea terenului în

proprietatea statului s-a făcut din proprietatea moștenitorilor defunctului C.P.,

și anume din proprietatea defuncților I.C.P., C.C.P. și I.D. (mama

reclamantului).

A reținut instanța de apel,

că imobilul a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, iar suprafața de

teren preluată de stat este înscrisă în actul aflat la fila 131 din dosarul

primei instanțe, situație în care operează prezumția că întinderea dreptului

este cea din  actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de

trecere a terenului în proprietatea statului.

Terenul face obiectul Legii nr. 10/2001,

deoarece a trecut efectiv în proprietatea statului în anul 1947. Chiar dacă

exproprierea a fost dispusă anterior, procedura exproprierii a fost finalizată

în anul 1947 când Primăria municipiului București a fost trimisă în posesie în

urma consemnării prețului integral, iar reclamantul, în calitate de moștenitor

al mamei sale D.I. și al bunicului său C.P., este persoană îndreptățită la

despăgubiri în natură sau prin echivalent.

Terenul nu este

individualizat, deoarece expertiza extrajudiciară depusă la dosar de reclamant

nu cuprinde schițe și planuri coerente și, în plus, prevede că terenul nu este în

totalitate liber de construcții.

S-a mai reținut că, față de

faptul nesoluționării „fondului cauzei” de către entitatea administrativă, de

obligațiile acesteia privind identificarea imobilului și de a negocia cu

persoana îndreptățită și de durata procedurii de peste 7 ani, pârâtul va fi

obligat să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin

echivalent, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În privința cererilor de

intervenție, s-a reținut că au fost depuse de persoane interesate în dobândirea

terenului, care nu au formulat notificări în termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001. De aceea, pentru intervenienți sunt incidente dispozițiile art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar în privința reclamantului sunt

incidente dispozițiile art. 4 din aceeași lege.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Municipiul București, prin primar și intervenienții.

Recurentul Municipiul

București, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că imobilul în litigiu

nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat pentru

utilitate publică, în baza Legii pentru crearea Parcului Național, publicată în

M. Of. nr. 19 din 12 aprilie 1912, exproprierea fiind stabilită prin

procesul-verbal al Consiliului comunal al municipiului București.

A susținut recurentul, că în

mod greșit instanța de apel a reținut că terenul a trecut în proprietatea

statului în anul 1947 la finalizarea procedurii exproprierii. Legea nr. 10/2001,

care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, are în vedere actele normative de preluare din această

perioadă, procedura administrativă ce a urmat decretului de expropriere

constituind o stare de fapt „ce nu poate avea rezonanță juridică”. Obiectivul

pentru care a fost expropriat terenul a început să fie realizat din momentul

exproprierii.

Recurentul-intervenient P.N.,

invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a

respectat dispozițiile Codului de procedură civilă, deoarece nu a pus în

discuția tuturor părților cererea sa de intervenție și nu a încuviințat-o în

principiu.

A mai arătat

recurentul-intervenient, că a fost analizat în detaliu apelul declarat de

reclamant, cererile de intervenție fiind „minimalizate” total, deși din

concluziile orale ale apelantului - reclamant și motivele invocate în cererea

de intervenție, rezultă că D.I. a inițiat procedura administrativă și în

virtutea mandatului primit din partea intervenientului, care are calitate de

moștenitor al autorului comun P.C.

Intervenienta Z.C., invocând

art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., a susținut că instanța a acordat ceea ce nu

s-a cerut, deoarece, deși a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect anularea

dispoziției emise de primar și obligarea unității deținătoare la restituirea în

natură, a obligat primarul să emită o nouă dispoziție, cerere cu care instanța

nu fusese învestită, încălcându-se principiul disponibilității acțiunii. Față

de modul în care s-a motivat decizia, instanța de apel a avut în vedere această

neregularitate, însă în cauză „exigența celerității” oricum nu a fost

realizată, deoarece unitatea notificată nu și-a manifestat intenția de a

negocia cu notificatorul.

S-a mai susținut, că

raportul de expertiză extrajudiciară este un mijloc de probă avut în vedere de

Legea nr. 10/2001. Inexactitățile acestuia trebuiau invocate de partea care

avea interes, iar terții au posibilitatea de a se prevala de principiile

generale de drept, pentru a se apăra împotriva unor efecte dăunătoare ale

prevederilor unei hotărâri pronunțată într-o cauză în care nu au fost părți.

Instanța de apel avea

posibilitatea completării probatoriului și a apreciat greșit că imobilul a fost

preluat cu titlu valabil.

Recurenta - intervenientă a

mai susținut că prin decizia atacată s-a dat apelantului-reclamant mai mult

decât era îndreptățit. Exproprierea nu a operat în legătură cu C.P., ci cu

moștenitorii acestuia. I.C.P. (autorul ramurii recurentei), C.C.P. și I.D. (autoarea

ramurii reclamantului) dețineau în anul 1947, la data exproprierii, bunul în

indiviziune, fiind persoanele deposedate în sensul Legii nr. 10/2001.

Nu se poate admite că I.D.

este moștenitor al tuturor celor trei ramuri. Legea nr. 10/2001 privește

persoanele deposedate, personal sau prin moștenitorii acestora. De partea

moștenitorilor care nu au făcut cerere beneficiază moștenitorii care au avut

diligența de a iniția procedura pe Legea nr. 10/2001, însă reclamantul poate

obține cota-parte ideală din drept deținută la data exproprierii de autoarea

lui, aceasta fiind cota de care „face vorbire” art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În privința cererii de

intervenție, recurenta - intervenientă a susținut că nerespectarea procedurii

administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la

respingerea acțiunii ca prematură sau inadmisibilă, chiar dacă aceasta este

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX/2007.

Nici una din părți nu s-a

opus cererii de intervenție, instanța în mod nelegal a respins cererea pe fond,

după ce anterior, prin încheiere preparatorie, a apreciat că este admisă în

principiu, iar instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate al

reclamantei.

La termenul din 23 octombrie

2008, P.F. a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul

recurentului P.N., prin care a arătat că, în privința cotei recurentului P.N.,

care nu este moștenitor al vreunei persoane îndreptățite, ci chiar persoana

îndreptățită, în viață la momentul deposedării și în prezent, nu sunt incidente

prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, text care nu privește

situația coproprietarilor, adică a persoanelor care erau împreună proprietare

la momentul preluării abuzive.

A existat un autor comun, P.C.,

decedat în anul 1918, care a avut trei copii: D.I., P.I. și P.C.

Intervenientul care are

vocație la moștenirea lui P.C.C., decedat în anul 1945, era la data deposedării

proprietar alături de D.I. și P.I.

A mai arătat intervenienta,

că recurentul P.N., în calitate de coproprietar, a fost reprezentat și nu

înlăturat de către D.I., cu prilejul cererii de restituire, deoarece actele de

conservare efectuate de unii coproprietari profită și celorlalți coproprietari,

fie în temeiul unui mandat, fie în temeiul gestiunii  de afaceri sau

îmbogățirii fără justă cauză.

Demersuri pentru restituirea

imobilului au fost făcute înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și de către

tatăl intervenientei (fratele recurentului).

În privința momentului

preluării imobilului, intervenienta a arătat că, potrivit „Constituției de

atunci și de acum”, data exproprierii nu este cea a declarării utilității

publice (anul 1912), ci ulterior, după ce se plătește o justă și prealabilă

despăgubire. Această justă despăgubire nu a fost plătită nici până în prezent,

iar terenul a rămas în afara oricărei destinații de parc național.

Cererea de intervenție

accesorie a fost încuviințată în principiu, la termenul din 12 martie 2009.

Analizând recursurile, în

limita criticilor formulate de fiecare recurent, precum și cererea de

intervenție accesorie, se constată că nu sunt fondate.

Criticile formulate de

recurentul Municipiul București fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă în cauză nu sunt incidente prevederile acestui text.

Nu este întemeiată susținerea

recurentului că imobilul solicitat prin notificarea formulată de intimatul - reclamant

nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece această lege, care privește

imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

se referă la actele normative de preluare din această perioadă, iar imobilul

care face obiectul pricinii a fost expropriat în baza Legii publicată în M. Of.

nr. 18 din 12 aprilie 1912.

Domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001, prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege, este stabilit în

raport de momentul preluării abuzive și nu de data publicării legii în baza

căreia s-a dispus preluarea, iar, în prezenta cauză, corect s-a reținut prin

decizia atacată că preluarea imobilului s-a realizat în anul 1947.

La data întocmirii procesului-verbal

din 12 iulie 1933, prin care s-a decis exproprierea, act invocat de recurent,

art. 17 din Constituția din anul 1923, în acord cu art. 481 C. civ., prevedea în mod expres, în alin. (3), că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru

cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire

stabilită de justiție”, iar art. 137 alin. (3) din Constituție dispunea „Din

ziua promulgării Constituțiunii, sunt însă desființate acele dispozițiuni din

legi, decrete, regulamente și orice alte acte contrarii celor înscrise în

prezenta Constituțiune”.

Prin urmare, față de

dispozițiile Constituției din anul 1923, în vigoare la data întocmirii

procesului - verbal menționat, nu era posibilă trecerea bunului în proprietatea

statului anterior plății despăgubirilor.

Art. 17 din Constituție și art.

481 C. civ., condiționau pierderea dreptului de proprietate de plata

despăgubirilor stabilite în justiție.

Or, potrivit actelor depuse

la dosar, deși pentru terenul expropriat (în procesul-verbal este înscrisă

suprafața de 20.975,80 m.p.) s-a stabilit suma de 360.721 lei cu titlu de

despăgubiri, nu s-a făcut dovada că această sumă a fost încasată de proprietari

anterior datei de 6 martie 1945.

În certificatul de plată

aflat la fila 132 din dosarul primei instanțe, întocmit la data de 20 martie

1940, există mențiunea că s-a primit un avans prin C.E.C. de 199.500 lei, însă

actul este semnat de șeful biroului exproprieri, șeful serviciului și

directorul cadastrului și sistematizării, nu și de proprietari. În procesul - verbal

întocmit la data de 18 octombrie 1947 se arată însă în mod expres că a fost

declarată Primăria municipiului București pusă în posesiunea de fapt și de

drept a terenului în suprafață de 12.024 m.p., având în vedere Jurnalul nr. 2762 din 7 mai 1947 al Curții de Apel București, secția a II-a, „în urma

consemnării prețului integral cu recipisa Casei de Depuneri și Consemnațiuni nr.

25019/1947”.

Prin urmare, trecerea

bunului în proprietatea statului s-a realizat la data plății integrale a

despăgubirilor (anul 1947), iar această suprafață de teren, care a fost

preluată de stat prin expropriere după data de 6 martie 1945, face obiectul

Legii nr. 10/2001, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată.

Recursul declarat de

intervenientul P.N. se analizează în limitele criticilor formulate în termenul

prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. prin declarația de recurs, care

fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În aceleași limite se

analizează și cererea de intervenție accesorie, deoarece intervenienta, care

are aceeași poziție procesuală ca și partea pentru care a intervenit, poate

face numai actele pe care partea în interesul căreia a intervenit le-ar fi

putut face, iar, partea în interesul căreia a intervenit (recurentul P.I.) nu

putea invoca motive ce nu sunt de ordine publică, cu depășirea termenului

prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs.

Susținerea

recurentului-intervenient că cererea de intervenție nu a fost pusă în discuția

tuturor părților și nu a fost încuviințată în principiu nu este întemeiată.

Ambii intervenienți au

formulat cererile de intervenție în interes propriu la instanța de apel, iar,

conform încheierii de ședință de la fila 67 din dosarul instanței de apel, la

termenul din 7 decembrie 2007, admisibilitatea cererilor a fost pusă în

discuția părților prezente, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ., și „față

de precizarea apelantului că nu se opune”, instanța a constatat că cererile

sunt admisibile și a dispus „introducerea în cauză a intervenienților”.

Chiar dacă în încheiere nu

s-a consemnat că „se încuviințează în principiu cererile de intervenție”, față

de faptul că recurenții - intervenienți au fost introduși în proces, nu sunt

incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu s-a produs

părților vreo vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

Neîntemeiată este și

susținerea recurentului-intervenient, susținere făcută și de intervenienta P. F.,

că intimatul - contestator a inițiat procedura administrativă și în baza

mandatului primit de la acesta.

Procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este obligatorie, se declanșează prin

notificarea formulată în condițiile art. 22 din legea specială, iar, conform alin.

(2) al acestui text, „notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei

notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de

identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia”.

Față de prevederile acestui

text, cererile formulate anterior datei de 14 februarie 2001, privitoare la

imobil, nu pot fi calificate notificări, iar cererea formulată de unul dintre

coproprietari, în nume propriu, nu profită celorlalți coproprietari.

Notificarea, care trebuie să

cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptățite, este actul prin

care titularul cererii își valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului preluat de stat, și nu un act de conservare a bunului

existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru a profita tuturor persoanelor

care, deși se consideră îndreptățite la restituire, nu au formulat notificare.

Notificarea formulată la

data de 9 august 2001 cuprinde numai elementele de identificare a intimatului -

reclamant, care a formulat cererea în nume propriu, solicitând restituirea în

natură a terenului care a aparținut bunicului său P.C.

Din conținutul notificării

nu rezultă că prin întocmirea actului intimatul-reclamant a înțeles să gereze și

interesele celorlalți moștenitori ai defunctului său bunic. În notificare nu

există nici o mențiune că defunctul P.C. a avut și alți moștenitori, iar în

cursul procesului intimatul - reclamant nu a arătat că a acționat în baza

vreunui mandat primit din partea recurentului P.N.

Susținerea privind

inaplicabilitatea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru cota

recurentului P.N., făcută prin intervenția accesorie, nu va fi analizată,

deoarece s-a făcut cu depășirea termenului în care partea în interesul căreia

s-a intervenit în proces putea să formuleze o asemenea critică.

În privința recursului

declarat de intervenienta Z.C., se constată că cererea de intervenție formulată

de aceasta nu a fost respinsă fără temei juridic, așa cum susține recurenta.

Recurenta - intervenientă a

solicitat, prin intervenția în interes propriu formulată la instanța de apel,

ca imobilul (teren) care face obiectul pricinii să fie restituit în natură

„către intervenientă și apelantul D.I.”.

Or, pentru obținerea de măsuri

reparatorii (inclusiv restituirea în natură), persoana îndreptățită avea

obligația de a notifica entitatea obligată să soluționeze cererea, în termen de

12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, prin lege, este

stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării, termen care se

calculează de la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în

vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.

Termenul este de decădere,

deoarece art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea lui atrage

„pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

echivalent”.

Față de această prevedere,

constatarea existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la

măsuri reparatorii este condiționată de formularea notificării și nu de lipsa

opoziției celorlalte părți la recunoașterea lui, iar prin Decizia nr. XX/2007 (invocată

de recurentă) Înalta Curte, secțiile unite, nu s-a pronunțat în sensul

recunoașterii dreptului pentru persoanele care nu au formulat notificare.

Prin această decizie, s-a

stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificare, ambele situații impunând existența

unei notificări formulată în termenul legal.

De aceea, constatând că

recurenta - intervenientă nu a formulat notificare, instanța de apel, care nu

putea să cerceteze existența dreptului acesteia la măsuri reparatorii și

acordarea lor în condițiile Legii nr. 10/2001, corect a respins cererea de

intervenție.

Celelalte susțineri nu privesc

soluția respingerii cererii de intervenție formulată de recurenta - intervenientă,

pronunțată prin  decizia atacată.

Principiul disponibilității

în procesul civil lasă la libera apreciere a titularului cererii fixarea

limitelor pretențiilor părții, iar dacă instanța acordă ceea ce nu s-a cerut,

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. pot fi invocate de partea căreia i

s-a acordat altceva decât a solicitat prin cererea adresată instanței.

Prin urmare, în prezenta

cauză, faptul acordării de către instanță, în cererea intimatului-reclamant, a

ceea ce nu s-a cerut putea fi invocat de acesta și nu de recurentă a cărei

cerere de intervenție a fost respinsă.

Față de faptul că prin

cererea de intervenție, recurenta Z.C. a solicitat ca imobilul să fie restituit

către aceasta și reclamantul D.I., susținerea recurentei - interveniente că

intimatului-reclamant i s-a acordat mai mult decât era îndreptățit, poate privi

numai cota-parte din bun care i s-ar fi cuvenit acesteia dacă formula

notificare, și este neîntemeiată.

În prezenta cauză, s-a făcut

dovada că imobilul care face obiectul pricinii a aparținut autorului comun al

părților P.C., bunicul reclamantului, a cărui succesiune a fost transmisă

moștenitorilor de gradul I P.I., P.C. și I.D.

P.I. a fost tatăl defunctei

S.Ș., a cărei fiică A.T. a instituit-o legatară universală pe recurenta - intervenientă,

iar I.D. a fost mama intimatului-reclamant.

Față de prevederile art. 4

din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu art. 697 C. civ., persoanele îndreptățite la cota-parte din bun dobândită de P.I., care nu au formulat

notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, sunt asimilate renunțătorilor,

operând acrescământul.

Renunțarea produce efecte

ținând seama, când este cazul, de ordinea claselor de moștenitori legali și de

împărțirea pe tulpini sau pe linii de moștenitori. Partea renunțătorului se

cuvine, prin acrescământ, comoștenitorilor sau se va deferi moștenitorilor

următori, pe care prezența moștenitorului renunțător îi păgubea, fie reducându-le

partea succesorală, fie împiedicându-i să aibă o chemare utilă la succesiune.

Moștenitorii subsecvenți nu

dobândesc partea succesorală de la cel care renunță (în speță nu a formulat

notificare), ci direct de la cel care lasă moștenirea, fiind succesori în

drepturi ai defunctului.

Dacă toți moștenitorii

dintr-o clasă de moștenitori renunță la succesiune, renunțarea profită

moștenitorilor din clasa următoare.

Imobilul care face obiectul

pricinii, a fost transmis prin succesiune celor trei moștenitori de gradul I,

însă succesorii din cele trei tulpini s-au aflat între ei în grad de rudenie

care le-a conferit vocația de a culege, în condițiile legii, succesiunea

celorlalți.

De aceea, potrivit regulii

acrescământului, în lipsa notificărilor formulate de către moștenitorii

defunctului P.C.I. (a cărui cotă este solicitată de recurenta - intervenientă),

intimatul - reclamant, aflat cu aceștia în grad de rudenie care îi conferă

vocația de a culege succesiunea persoanelor de la care s-a făcut preluarea

acestei cote, poate dobândi partea lor succesorală.

Pentru considerentele

expuse, vor fi respinse toate recursurile, precum și cererea de intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Municipiul

București, reprezentat de primarul general și intervenienții P.N. și Z.C.

împotriva Deciziei nr. 105 din 8 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și cererea de intervenție accesorie

formulată de P.F. în interesul recurentului P.N.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2009.