ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

A

supra recursului de față, constată

următoarele:

Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 D.T.,

D.M. și D.I. au cerut restituirea în natură a imobilului denumit „Vila

28", compus din teren în suprafață de 4100 mp și o construcție duplex

(parter, etaj cu scară interioară), situat în corn. Snagov, județul Ilfov,

preluat de stat, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, din

patrimoniul D.M.

Prin decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003,

A.P.A.P.S. RA București a respins notificarea, motivat de faptul că petenții nu

au depus dovezi (certificate de moștenitor, acte de stare civilă ori de

identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului în litigiu.

Prin cererea înregistrată la 18

decembrie 2003, astfel cum a fost precizată (f. 120), reclamantul D.T. și

intervenientele M.(D.)M. și D.I. au cerut anularea deciziei și retrocedarea

imobilului.

În motivarea cererii au susținut că

imobilul a aparținut autorului lor, D.M.M., din patrimoniul căruia a fost

naționalizat de stat, poziția 20, anexa 63 la Decretul nr. 92/1950 iar după

decesul acestuia, intervenit la 21 mai 1945, au avut vocație succesorală soția

supraviețuitoare și frații săi, aceștia din urmă fiind autorii lor conform

certificatului de calitate nr. 309 din 15 octombrie 2003.

Pârâta R.A.P.P.S. RA a cerut

introducerea în proces a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

susținând că acesta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu care aparține domeniului său public și în numele căruia doar îl

administrează, conform art. 1 din H.G. nr. 533/2002, invocând incidența art. 12

alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1999, art. 27 din Decretul nr. 31/1954 și

art. 64 și urm. C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 1314 din 14 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis contestația, astfel cum a fost precizată, a

anulat decizia nr. 360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S. București și a obligat-o

să restituie reclamantului și intervenientelor imobilul (teren și construcție)

situat în comuna Snagov, sat. Ghermănești.

Prin aceiași sentință instanța a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor

Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, că a

fost proprietatea persoanei individualizată în actul de preluare de către stat,

anume a numitului D.M., decedat la 21 mai 1945.

Totodată, instanța a reținut că reclamantul și

intervenientele, în calitate de nepoți de frați, au calitatea de moștenitori ai

fostului proprietar, fapt atestat și prin certificatul de moștenitor nr.

309/15.10.2001, alături de soția supraviețuitoare a acestuia, D.E.

Referitor la

soția supraviețuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanța a

reținut că succesiunea după aceasta a fost finalizată prin emiterea

certificatului de moștenitor nr. 128 din 30 septembrie 1977 în favoarea

moștenitoarei P.M., cu mențiunea că imobilul în litigiu nu a putut fi menționat

în masa succesorală dat fiind că era scos din circuitul civil.

Prin decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat

de pârâtă și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins contestația

formulată de reclamantul D.T. și intervenientele D.I. și M.M. împotriva

deciziei nr. 360/2003 emisă de R.A. A.P.P.S. București, păstrând celelalte

mențiuni.

Prin aceiași decizie a fost admisă cererea de

intervenție formulată de M.A.I. în interesul pârâtei R.A. A.P.P.S.

Referitor la imobilul în litigiu, instanța a

reținut că terenul a fost cumpărat, ca bun propriu, de numita E.D. la data de 4

iulie

1936, în timpul căsătoriei cu numitul

D.M., însă anterior adoptării

Decretului nr. 32/1954 prin care s-a

instituit proprietatea codevălmașă a soților cu privire la bunurile dobândite

în timpul căsătoriei, și că pe acest teren soții D. au edificat o construcție,

care, sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză, este irelevant dacă a

fost edificată cu fonduri comune sau doar cu fondurile unuia dintre soți.

Instanța a constatat că D.M. a decedat la

data de 21 mai 1945 iar soția sa supraviețuitoare D.E., instituită legatar

universal prin testamentului datat 20 februarie 1943, a dobândit toate bunurile

defunctului, astfel cum rezultă din Jurnalul nr. 4099 din 27 ianuarie 1947 al

Tribunalului Ilfov și din procesul verbal din 27 martie 1948 al Administrației

Financiare.

Așa fiind, cum

bunurile defunctului M.D. au fost moștenite

anterior

naționalizării doar de soția sa supraviețuitoare, reclamantul și intervenientele,

nepoții de frați ai defunctului, nu au calitatea de moștenitori ai acestuia și,

pe cale de consecință, calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la restituirea bunurilor preluate

de stat, certificatul de calitate fiind emis în

favoarea acestora în mod eronat.

Instanța a apreciat că această concluzie se

impune și pe considerentul că la data decesului defunctul D.M., 21 mai 1945,

față de testamentul universal întocmit de acesta în favoarea soției sale, frații

defunctului, adică autorii invocați de reclamant și interveniente, nu-l puteau

moșteni, ei neavând calitatea de moștenitori

rezervatari.

Întrucât apărarea

invocată de intervenienta M.A.I.,

anume aceea că

reclamantul și intervenientele nu au calitatea de moștenitori ai defunctului

D.M. s-a dovedit întemeiată, instanța a reținut că se impune admiterea

intervenției făcută de aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanta și intervenienții, invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În argumentarea incidenței art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. recurenții susțin că prin considerentele reținute privitoare la

caracterul de bun propriu al soției a terenului în litigiu și cele privitoare

la relevanța caracterului fondurilor, proprii ori comune ale soților, folosite

la edificarea construcției, instanța „a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic ale actelor la care se face referire".

Recurenții afirmă că atâta timp cât

terenul în litigiu nu a fost dobândit de soție anterior căsătoriei, acesta era

bun comun al soților și cât timp cât numai soțul avea venituri substanțiale

care au fost folosite la edificarea construcției se impune a se reține aceiași

concluzie și cu privire la clădirea existentă.

Recurenții afirmă, totodată, că soția supraviețuitoare,

D.E., nu putea fi legatară universală a soțului ei dat fiind că „nu există nici

un testament care să justifice afirmația", că în realitate succesiunea de

pe urma defunctului D.M. nu s-a deschis după decesul acestuia, diversele acte ale

vremii depuse la dosar fiind lipsite de orice relevanță juridică întrucât „sunt

acte administrative" și că, în mod greșit, instanța de apel a acordat

relevanță juridică mențiunilor Jurnalului 4099 din 27 iulie 1947, deși

„reprezintă o încheiere de instanță" despre care nu se face dovada că ar

fi rămasă definitivă.

Recurenții susțin că succesiunea autorului lor,

defunctul D.M., a fost guvernată de regulile prevăzute de Legea nr. 319/1944,

act normativ potrivit căruia soția supraviețuitoare vine la moștenire în concurs

cu frații defunctului [art. 1 lit. c)].

În argumentarea incidenței art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenții invocă încălcarea de către instanță a efectelor juridice

ale „certificatului de calitate de moștenitor nr. 309/2001", act autentic

a cărui valabilitate nu a fost contestată conform Legii nr. 33/1995 și art.

1171-1175 C. civ. și referitor la care, în mod eronat, instanța de apel a

reținut că nu îi poate fi opus.

Recurenții susțin că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, afirmând că prin cererea de restituire a imobilului formulată în

procedura prevăzută de acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de

succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctului

D.M. ai acestuia și, ca atare, sunt îndreptățiți la retrocedare.

Recurenții apreciază că intervenienta

M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea mătușii sale P.M.

(sora defunctei D.E.) nu justifica interes în formularea

unei cereri de intervenție în prezenta cauză, caz în care, în mod

nelegal instanța de apel a încuviințat-o, aceasta cu atât mai mult cu cât,

într-un alt proces, instanțele i-au respins cererea de retrocedare a aceluiași

imobil pentru lipsa calității procesuale pasive.

Analizând criticile formulate de

recurenți, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

În drept, bunurile succesorale se transmit

moștenitorilor fie în temeiul legii (moștenirea legală), fie în temeiul voinței

celui care lasă moștenirea exprimată prin testament (moștenirea testamentară).

În caz de moștenire legală, potrivit art. 1

lit. c) din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soțul supraviețuitor moștenește

din averea celuilalt soț, când vine la succesiune cu frații și surorile

acestuia și descendenți de-ai lor, ori numai cu unii, doar jumătate din

moștenire.

Această dispoziție legală însă nu este

incidență raportului juridic dedus judecății întrucât moștenirea defunctului

D.M. nu a fost una legală ci una testamentară.

În caz de moștenire testamentară, când

testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat

universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatarului universal)

vocația la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a

culege toate bunurile din patrimoniul defunctului.

În acest caz, de moștenire testamentară,

legiuitorul a indisponibilizat în favoarea numai a anumitor categorii de

moștenitori legali care, conform dispozițiilor legale în vigoare și la data

deschiderii succesiunii supusă analizei, sunt descendenții (art. 841 și art.

842 C. civ.), ascendenții privilegiați (art. 843 C. civ.) și soțul

supraviețuitor (art. 2 Legii nr. 319/1944), o anumită parte a moștenirii

denumită rezerva succesorală.

Ascendenții ordinari sau rudele colaterale ale

defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie,

conform legii nu beneficiază de rezervă succesorală.

În cauza supusă analizei, M.M.D.,

persoană care a decedat anterior naționalizării de stat a imobilului în

litigiu, anume la data de

21 mai 1945, a

dispus prin testament în legătură cu soarta bunurilor sale, în

sensul că

a desemnat-o pe soția sa supraviețuitoare, D.E., ca legatară universală, adică

cu vocație de a culege întreaga moștenire.

Frații defunctului, D.F. (predecedat din data

de 12 mai 1938) și D.G. (decedat la data de 22 ianuarie 1962) sau descendenții

acestora, aparținând clasei colateralilor privilegiați, dat fiind că nu aveau

calitatea de moștenitori rezervatari, au fost înlăturați de la moștenirea

defunctului M.M.D.

Împrejurarea că moștenirea defunctului

M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară și nu pe cale legală, astfel cum

invocă

recurenții, este atestată prin

mențiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947

întocmit de

judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov, secția a

III-a civilă, precum și prin mențiunile procesului verbal datat 27 martie 1948

prin care s-a inventariat averea rămasă după defunct, în vederea impunerii

conform Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 1181 (publicat în M.Of. nr. 193

bis din 22 august 1947), operațiune realizată de controlorul de pe lângă

Administrația Financiară a sectorului 1 Galben București, impozitele fiind

stabilite în sarcina soției supraviețuitoare

D.E. „soție instituită legatară universală prin testamentul defunctului

din 20 februarie 1943", acte pentru care nu s-a făcut dovada că

ar fi fost în vreun mod contestate ori anulate în

cadrul unor proceduri legale.

Înscrisurile menționate, prin care se

atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost întocmite de

autoritățile statului mai sus arătate în exercitarea atribuțiilor ce le

reveneau conform

dispozițiilor legale în

vigoare la acea dată cadrul procedurii succesorale sunt

de natură să

facă dovada și în lipsa înscrisului constatator al legatului universal

(testamentul), cu privire la felul moștenirii defunctului D.M., anume aceea de

moștenire testamentară.

Pe cale de consecință, cât timp autorii

invocați de recurenți au fost înlăturați de la succesiunea defunctului D.M.,

aceștia nu pot invoca cu succes, în procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea

calitate de succesibili legali ai defunctului și, respectiv, că în această

calitate, prin formularea cererii de retrocedare, ar fi fost repuși în termenul

de acceptare a succesiunii defunctului menționat, conform art. 4 alin. (3) din

lege.

Ca atare, în mod just instanța de apel a

constat că recurenții nu pot obține recunoașterea unor drepturi succesorale

legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944, cu

soția supraviețuitoare, după defunctul D.M.

Soluția se impune argumentat și de faptul că

privitor la aceiași succesiune nu pot fi invocate și aplicate mai întâi regulile

moștenirii testamentare (după decesul defunctului) și, ulterior, cele ale

moștenirii legale (după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

În acest context al analizei este de observat

că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în

natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietarii imobilelor

la data preluării în mod abuziv de stat sau moștenitorii legali sau

testamentari ai acestora.

Referitor la imobilul în litigiu, potrivit

mențiunilor de la poziția 2418 din tabelul imobilelor naționalizate în baza

Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de stat din patrimoniul lui D.E.

(numele fiind trecut greșit ca fiind D.) și nu din patrimoniul defunctului

D.M., astfel cum se invocă de către recurenți.

Situația de fapt menționată este

atestată de Direcția Generală a Arhivelor Statului prin adresa nr. 88856 din 19

septembrie 1994 precum și prin

mențiunile

copiei din „Tabelul cu imobile naționalizate conform Decretului nr.

92/1950,

înscrisuri depuse la dosarul cauzei (f. 36, 37 apel).

Mențiunile actul de naționalizare, care se

coroborează cu cele din actele întocmite în procedura succesorală în anul 1947,

precum și cu cele ale contractului de închiriere încheiat 17 aprilie 1948 și

înregistrat sub nr.

7606 la Administrația

Financiară a sectorului 1 Galben București, contract în

care D.E.

acționa în calitate de proprietară a imobilului (f. 37 apel), sunt de natură să

justifice concluzia potrivit căreia, după anul 1945,

proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E.

Față de mențiunile actului de

naționalizare și în lipsa oricăror dovezi contrarii, este de observat că D.E.

beneficiază și de

prezumția de proprietate

prevăzută de 24 din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, în aplicarea dispozițiilor

art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea

nr.

10/2001, pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

pentru

acest imobil moștenitorii legali sau testamentari ai defunctei

D.E., care a decedat la data de 13 noiembrie

1976.

Totodată, este de menționat că atâta

timp cât timp soția supraviețuitoare a defunctului D.M. a cules, în lipsa unor

moștenitori rezervatari, întreaga moștenire a defunctului, în mod corect

instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță juridică argumentele

invocate de recurenți în fundamentarea solicitării de a se stabili caracterul

de bun comun al soților D. a imobilului în litigiu.

Analiza nu este justificată deoarece ambele

categorii de bunuri care au existat în patrimoniul defunctului, adică atât cele

proprii cât și cele care au fost dobândite în timpul căsătoriei, indiferent de

regimul juridic la care au fost supuse, ele au fost preluate în proprietate de

unica moștenitoare a acestuia, anume de D.E.

De altminteri, dispozițiile normei tranzitorii

prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 32/1954 invocată de recurenți în

justificarea solicitării mai sus arătată este străină raportului juridic dedus

judecății în prezenta cauză.

Potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soții

vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei,

dispozițiunilor acestui cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent

de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau

convențional, de mai înainte.

Prin dispoziția legală menționată, astfel cum

rezultă în mod explicit din cuprinsul său, se statua cu privire ia regimul

juridic aplicabil pe viitor relațiilor patrimoniale dintre persoanele care

aveau calitatea de soți la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane

unite printr-o căsătorie.

Dispoziția legală menționată nu este aplicabilă

persoanelor ale căror căsătorii încetaseră anterior intrării în vigoare a

Codului Familiei și care nu mai aveau calitatea de soți la data de 1 februarie

1954.

În cauza dedusă judecății, căsătoria soților D.

a încetat anterior intrării în vigoare a Codului Familiei, anume la data de 21

mai 1945, ca urmare a decesului soțului, D.M., dată la care relațiile

patrimoniale existente între cei doi soți au fost clarificate pe cale

succesorală.

În analiza calității de persoană îndreptățită,

pretinsă de recurenți în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în mod

just instanța de apel a reținut, totodată, că este lipsit de relevanță juridică

faptul emiterii la data de 15 octombrie 2003 de B.N.P. Asociați B.E. și B.S.C.

a unui al doilea certificat de calitate de moștenitor după defunctul D.M.

, certificat prin care se atestă recurenților

calitatea de moștenitori legali

ai defunctului D.M.

Soluția se impune, pe lângă considerentele

mai sus arătate, și în raport de dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 a

notarilor publici și a activității notariale, potrivit cărora un nou certificat

de moștenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri judecătorești de

anulare a primului certificat de moștenitor.

Or, Jurnalul nr.

4099 din 27februarie 1947 al Tribunalului Ilfov, instanță de

judecată la care s-a aflat „deschisă succesiunea defunctului M.D."

și prin care s-a constatat că „de pe urma defunctului n-au rămas moștenitori ci

numai soția sa E.D., legatară universală"

întrunește caracterele unui act de finalizare a procedurii succesorale

testamentare, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat, cerință

care era necesar a fi îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou

certificat.

În

concluzie, cât timp la momentul naționalizării imobilul în litigiu nu se

găsea, în tot sau în parte, în proprietatea lui D.M., care decedase

încă din data de 21 mai 1945, el fiind transmis prin moștenire testamentară în

proprietatea legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat

de stat, și cum recurenții nu au nici o legătură de rudenie cu D.E., în mod

just instanța de apel a constat că aceștia nu au calitatea de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea

că fosta proprietară a imobilului, D.E., nu

ar avea moștenitori legali ori testamentari care

să beneficieze de prevederile

Legii nr. 10/2001 sau faptul

că persoanelor care au pretins nu Ie-a fost recunoscută o asemenea calitate și

ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001,

sunt irelevante și nu sunt de natură să deschidă recurenților vocația la astfel

de măsuri.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate care, în parte, le completează

pe

cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte urmează a constata că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ. și, pe cale de

consecință, că recursul dedus judecății este nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut

că nu poate fi primită nici critica adusă soluției cu privire la încuviințarea

cererii de intervenție accesorie formulată de M.A.I., cerința referitoare la

existența unui interes analizându-se în raport de momentul formulării

intervenției și nu în raport de chestiuni intervenite ulterior acestui moment.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul D.T. și intervenienții M.M. și D.I. a împotriva deciziei nr. 33 din

19 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

februarie 2008.