ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2008

A supra recursului de față, constată următoarele: Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 D.T., D.M. și D.I. au cerut restituirea în natură a imobilului denumit „Vila 28", compus din teren în suprafață de 4100 mp și o construcție duplex (parter, etaj cu scară interioară), situat în corn. Snagov, județul Ilfov, preluat de stat, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul D.M. Prin decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003, A.P.A.P.S. RA București a respins notificarea, motivat de faptul că petenții nu au depus dovezi (certificate de moștenitor, acte de stare civilă ori de identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu.

Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2003, astfel cum a fost precizată (f. 120), reclamantul D.T. și intervenientele M.(D.)M. și D.I. au cerut anularea deciziei și retrocedarea imobilului. În motivarea cererii au susținut că imobilul a aparținut autorului lor, D.M.M., din patrimoniul căruia a fost naționalizat de stat, poziția 20, anexa 63 la Decretul nr. 92/1950 iar după decesul acestuia, intervenit la 21 mai 1945, au avut vocație succesorală soția supraviețuitoare și frații săi, aceștia din urmă fiind autorii lor conform certificatului de calitate nr. 309 din 15 octombrie 2003. Pârâta R.A.P.P.S. RA a cerut introducerea în proces a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice susținând că acesta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu care aparține domeniului său public și în numele căruia doar îl administrează, conform art. 1 din H.G.

nr. 533/2002, invocând incidența art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1999, art. 27 din Decretul nr. 31/1954 și art. 64 și urm. C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1314 din 14 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația, astfel cum a fost precizată, a anulat decizia nr. 360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S. București și a obligat-o să restituie reclamantului și intervenientelor imobilul (teren și construcție) situat în comuna Snagov, sat. Ghermănești. Prin aceiași sentință instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

În motivarea sentinței instanța a reținut că imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, că a fost proprietatea persoanei individualizată în actul de preluare de către stat, anume a numitului D.M., decedat la 21 mai 1945. Totodată, instanța a reținut că reclamantul și intervenientele, în calitate de nepoți de frați, au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, fapt atestat și prin certificatul de moștenitor nr. 309/15.10.2001, alături de soția supraviețuitoare a acestuia, D.E. Referitor la soția supraviețuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanța a reținut că succesiunea după aceasta a fost finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 128 din 30 septembrie 1977 în favoarea moștenitoarei P.M., cu mențiunea că imobilul în litigiu nu a putut fi menționat în masa succesorală dat fiind că era scos din circuitul civil.

Prin decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins contestația formulată de reclamantul D.T. și intervenientele D.I. și M.M. împotriva deciziei nr. 360/2003 emisă de R.A. A.P.P.S. București, păstrând celelalte mențiuni. Prin aceiași decizie a fost admisă cererea de intervenție formulată de M.A.I. în interesul pârâtei R.A. A.P.P.S. Referitor la imobilul în litigiu, instanța a reținut că terenul a fost cumpărat, ca bun propriu, de numita E.D.

la data de 4 iulie 1936, în timpul căsătoriei cu numitul D.M., însă anterior adoptării Decretului nr. 32/1954 prin care s-a instituit proprietatea codevălmașă a soților cu privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei, și că pe acest teren soții D. au edificat o construcție, care, sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză, este irelevant dacă a fost edificată cu fonduri comune sau doar cu fondurile unuia dintre soți. Instanța a constatat că D.M. a decedat la data de 21 mai 1945 iar soția sa supraviețuitoare D.E., instituită legatar universal prin testamentului datat 20 februarie 1943, a dobândit toate bunurile defunctului, astfel cum rezultă din Jurnalul nr. 4099 din 27 ianuarie 1947 al Tribunalului Ilfov și din procesul verbal din 27 martie 1948 al Administrației Financiare.

Așa fiind, cum bunurile defunctului M.D. au fost moștenite anterior naționalizării doar de soția sa supraviețuitoare, reclamantul și intervenientele, nepoții de frați ai defunctului, nu au calitatea de moștenitori ai acestuia și, pe cale de consecință, calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la restituirea bunurilor preluate de stat, certificatul de calitate fiind emis în favoarea acestora în mod eronat. Instanța a apreciat că această concluzie se impune și pe considerentul că la data decesului defunctul D.M., 21 mai 1945, față de testamentul universal întocmit de acesta în favoarea soției sale, frații defunctului, adică autorii invocați de reclamant și interveniente, nu-l puteau moșteni, ei neavând calitatea de moștenitori rezervatari.

Întrucât apărarea invocată de intervenienta M.A.I., anume aceea că reclamantul și intervenientele nu au calitatea de moștenitori ai defunctului D.M. s-a dovedit întemeiată, instanța a reținut că se impune admiterea intervenției făcută de aceasta. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și intervenienții, invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea incidenței art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

recurenții susțin că prin considerentele reținute privitoare la caracterul de bun propriu al soției a terenului în litigiu și cele privitoare la relevanța caracterului fondurilor, proprii ori comune ale soților, folosite la edificarea construcției, instanța „a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ale actelor la care se face referire". Recurenții afirmă că atâta timp cât terenul în litigiu nu a fost dobândit de soție anterior căsătoriei, acesta era bun comun al soților și cât timp cât numai soțul avea venituri substanțiale care au fost folosite la edificarea construcției se impune a se reține aceiași concluzie și cu privire la clădirea existentă. Recurenții afirmă, totodată, că soția supraviețuitoare, D.E., nu putea fi legatară universală a soțului ei dat fiind că „nu există nici un testament care să justifice afirmația", că în realitate succesiunea de pe urma defunctului D.M.

nu s-a deschis după decesul acestuia, diversele acte ale vremii depuse la dosar fiind lipsite de orice relevanță juridică întrucât „sunt acte administrative" și că, în mod greșit, instanța de apel a acordat relevanță juridică mențiunilor Jurnalului 4099 din 27 iulie 1947, deși „reprezintă o încheiere de instanță" despre care nu se face dovada că ar fi rămasă definitivă. Recurenții susțin că succesiunea autorului lor, defunctul D.M., a fost guvernată de regulile prevăzute de Legea nr. 319/1944, act normativ potrivit căruia soția supraviețuitoare vine la moștenire în concurs cu frații defunctului [art. 1 lit. c)]. În argumentarea incidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea de către instanță a efectelor juridice ale „certificatului de calitate de moștenitor nr. 309/2001", act autentic a cărui valabilitate nu a fost contestată conform Legii nr. 33/1995 și art. 1171-1175 C. civ.

și referitor la care, în mod eronat, instanța de apel a reținut că nu îi poate fi opus. Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că prin cererea de restituire a imobilului formulată în procedura prevăzută de acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctului D.M. ai acestuia și, ca atare, sunt îndreptățiți la retrocedare. Recurenții apreciază că intervenienta M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea mătușii sale P.M. (sora defunctei D.E.) nu justifica interes în formularea unei cereri de intervenție în prezenta cauză, caz în care, în mod nelegal instanța de apel a încuviințat-o, aceasta cu atât mai mult cu cât, într-un alt proces, instanțele i-au respins cererea de retrocedare a aceluiași imobil pentru lipsa calității procesuale pasive.

Analizând criticile formulate de recurenți, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, bunurile succesorale se transmit moștenitorilor fie în temeiul legii (moștenirea legală), fie în temeiul voinței celui care lasă moștenirea exprimată prin testament (moștenirea testamentară). În caz de moștenire legală, potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soțul supraviețuitor moștenește din averea celuilalt soț, când vine la succesiune cu frații și surorile acestuia și descendenți de-ai lor, ori numai cu unii, doar jumătate din moștenire. Această dispoziție legală însă nu este incidență raportului juridic dedus judecății întrucât moștenirea defunctului D.M.

nu a fost una legală ci una testamentară. În caz de moștenire testamentară, când testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatarului universal) vocația la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului. În acest caz, de moștenire testamentară, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea numai a anumitor categorii de moștenitori legali care, conform dispozițiilor legale în vigoare și la data deschiderii succesiunii supusă analizei, sunt descendenții (art. 841 și art. 842 C. civ.), ascendenții privilegiați (art. 843 C. civ.) și soțul supraviețuitor (art. 2 Legii nr. 319/1944), o anumită parte a moștenirii denumită rezerva succesorală.

Ascendenții ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezervă succesorală. În cauza supusă analizei, M.M.D., persoană care a decedat anterior naționalizării de stat a imobilului în litigiu, anume la data de 21 mai 1945, a dispus prin testament în legătură cu soarta bunurilor sale, în sensul că a desemnat-o pe soția sa supraviețuitoare, D.E., ca legatară universală, adică cu vocație de a culege întreaga moștenire. Frații defunctului, D.F. (predecedat din data de 12 mai 1938) și D.G. (decedat la data de 22 ianuarie 1962) sau descendenții acestora, aparținând clasei colateralilor privilegiați, dat fiind că nu aveau calitatea de moștenitori rezervatari, au fost înlăturați de la moștenirea defunctului M.M.D.

Împrejurarea că moștenirea defunctului M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară și nu pe cale legală, astfel cum invocă recurenții, este atestată prin mențiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947 întocmit de judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă, precum și prin mențiunile procesului verbal datat 27 martie 1948 prin care s-a inventariat averea rămasă după defunct, în vederea impunerii conform Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 1181 (publicat în M.Of. nr. 193 bis din 22 august 1947), operațiune realizată de controlorul de pe lângă Administrația Financiară a sectorului 1 Galben București, impozitele fiind stabilite în sarcina soției supraviețuitoare D.E.

„soție instituită legatară universală prin testamentul defunctului din 20 februarie 1943", acte pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost în vreun mod contestate ori anulate în cadrul unor proceduri legale. Înscrisurile menționate, prin care se atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost întocmite de autoritățile statului mai sus arătate în exercitarea atribuțiilor ce le reveneau conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată cadrul procedurii succesorale sunt de natură să facă dovada și în lipsa înscrisului constatator al legatului universal (testamentul), cu privire la felul moștenirii defunctului D.M., anume aceea de moștenire testamentară.

Pe cale de consecință, cât timp autorii invocați de recurenți au fost înlăturați de la succesiunea defunctului D.M., aceștia nu pot invoca cu succes, în procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea calitate de succesibili legali ai defunctului și, respectiv, că în această calitate, prin formularea cererii de retrocedare, ar fi fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii defunctului menționat, conform art. 4 alin. (3) din lege. Ca atare, în mod just instanța de apel a constat că recurenții nu pot obține recunoașterea unor drepturi succesorale legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944, cu soția supraviețuitoare, după defunctul D.M.

Soluția se impune argumentat și de faptul că privitor la aceiași succesiune nu pot fi invocate și aplicate mai întâi regulile moștenirii testamentare (după decesul defunctului) și, ulterior, cele ale moștenirii legale (după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001). În acest context al analizei este de observat că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv de stat sau moștenitorii legali sau testamentari ai acestora. Referitor la imobilul în litigiu, potrivit mențiunilor de la poziția 2418 din tabelul imobilelor naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de stat din patrimoniul lui D.E.

(numele fiind trecut greșit ca fiind D.) și nu din patrimoniul defunctului D.M., astfel cum se invocă de către recurenți. Situația de fapt menționată este atestată de Direcția Generală a Arhivelor Statului prin adresa nr. 88856 din 19 septembrie 1994 precum și prin mențiunile copiei din „Tabelul cu imobile naționalizate conform Decretului nr. 92/1950, înscrisuri depuse la dosarul cauzei (f. 36, 37 apel). Mențiunile actul de naționalizare, care se coroborează cu cele din actele întocmite în procedura succesorală în anul 1947, precum și cu cele ale contractului de închiriere încheiat 17 aprilie 1948 și înregistrat sub nr. 7606 la Administrația Financiară a sectorului 1 Galben București, contract în care D.E.

acționa în calitate de proprietară a imobilului (f. 37 apel), sunt de natură să justifice concluzia potrivit căreia, după anul 1945, proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E. Față de mențiunile actului de naționalizare și în lipsa oricăror dovezi contrarii, este de observat că D.E. beneficiază și de prezumția de proprietate prevăzută de 24 din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, în aplicarea dispozițiilor art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru acest imobil moștenitorii legali sau testamentari ai defunctei D.E., care a decedat la data de 13 noiembrie 1976. Totodată, este de menționat că atâta timp cât timp soția supraviețuitoare a defunctului D.M.

a cules, în lipsa unor moștenitori rezervatari, întreaga moștenire a defunctului, în mod corect instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță juridică argumentele invocate de recurenți în fundamentarea solicitării de a se stabili caracterul de bun comun al soților D. a imobilului în litigiu. Analiza nu este justificată deoarece ambele categorii de bunuri care au existat în patrimoniul defunctului, adică atât cele proprii cât și cele care au fost dobândite în timpul căsătoriei, indiferent de regimul juridic la care au fost supuse, ele au fost preluate în proprietate de unica moștenitoare a acestuia, anume de D.E. De altminteri, dispozițiile normei tranzitorii prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 32/1954 invocată de recurenți în justificarea solicitării mai sus arătată este străină raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză.

Potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiunilor acestui cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte. Prin dispoziția legală menționată, astfel cum rezultă în mod explicit din cuprinsul său, se statua cu privire ia regimul juridic aplicabil pe viitor relațiilor patrimoniale dintre persoanele care aveau calitatea de soți la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane unite printr-o căsătorie.

Dispoziția legală menționată nu este aplicabilă persoanelor ale căror căsătorii încetaseră anterior intrării în vigoare a Codului Familiei și care nu mai aveau calitatea de soți la data de 1 februarie 1954. În cauza dedusă judecății, căsătoria soților D. a încetat anterior intrării în vigoare a Codului Familiei, anume la data de 21 mai 1945, ca urmare a decesului soțului, D.M., dată la care relațiile patrimoniale existente între cei doi soți au fost clarificate pe cale succesorală. În analiza calității de persoană îndreptățită, pretinsă de recurenți în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în mod just instanța de apel a reținut, totodată, că este lipsit de relevanță juridică faptul emiterii la data de 15 octombrie 2003 de B.N.P.

Asociați B.E. și B.S.C. a unui al doilea certificat de calitate de moștenitor după defunctul D.M. , certificat prin care se atestă recurenților calitatea de moștenitori legali ai defunctului D.M. Soluția se impune, pe lângă considerentele mai sus arătate, și în raport de dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, potrivit cărora un nou certificat de moștenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri judecătorești de anulare a primului certificat de moștenitor.

Or, Jurnalul nr. 4099 din 27februarie 1947 al Tribunalului Ilfov, instanță de judecată la care s-a aflat „deschisă succesiunea defunctului M.D." și prin care s-a constatat că „de pe urma defunctului n-au rămas moștenitori ci numai soția sa E.D., legatară universală" întrunește caracterele unui act de finalizare a procedurii succesorale testamentare, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat, cerință care era necesar a fi îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou certificat.

În concluzie, cât timp la momentul naționalizării imobilul în litigiu nu se găsea, în tot sau în parte, în proprietatea lui D.M., care decedase încă din data de 21 mai 1945, el fiind transmis prin moștenire testamentară în proprietatea legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat de stat, și cum recurenții nu au nici o legătură de rudenie cu D.E., în mod just instanța de apel a constat că aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că fosta proprietară a imobilului, D.E., nu ar avea moștenitori legali ori testamentari care să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sau faptul că persoanelor care au pretins nu Ie-a fost recunoscută o asemenea calitate și ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, sunt irelevante și nu sunt de natură să deschidă recurenților vocația la astfel de măsuri.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, că recursul dedus judecății este nefondat. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că nu poate fi primită nici critica adusă soluției cu privire la încuviințarea cererii de intervenție accesorie formulată de M.A.I., cerința referitoare la existența unui interes analizându-se în raport de momentul formulării intervenției și nu în raport de chestiuni intervenite ulterior acestui moment.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.T. și intervenienții M.M. și D.I. a împotriva deciziei nr. 33 din 19 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008.