ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2225/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2225/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 175 din 06

iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, acțiunea formulată de reclamanta P.E., în contradictoriu

cu pârâta R.A.A.P.P.S., a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de

persoană îndreptățită, în sensul că nu și-a

dovedit nici legătura de rudenie cu numita R.M.E. - fosta proprietară

a imobilului și nici vocația succesorală la moștenirea

acesteia.

Prin Decizia

civilă nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei

decizii s-a reținut, în esență, că apelanta nu a fost în

măsură să depună actele doveditoare ale calității

sale de persoană îndreptățită de a obține măsuri

reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul litigios,

nici în faza judiciară de soluționare a cererii sale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3405 din 29

mai 2008 a admis recursul formulat de contestatoarea P.E., împotriva Deciziei

civile nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de casare a reținut

că în apel cauza a fost soluționată la primul termen de

judecată, în lipsa apelantei - reclamante, deși la dosar se afla o

cerere de amânare formulată de aceasta, prin care solicita acordarea unui

nou termen de judecată pentru a-și angaja avocat și a formula

motivele de apel.

Întrucât textul art. 156

C. proc. civ., lasă la latitudinea instanței acordarea termenului

pentru lipsă de apărare, aceasta presupune o apreciere judicioasă

din partea instanței în raport cu natura litigiului, complexitatea lui

și anumite împrejurări particulare invocate de parte.

În speță,

chiar dacă reclamanta are domiciliul ales în România, aceasta

domiciliază efectiv în străinătate, respectiv, în Grecia.

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamanta a precizat că i-a fost

dificil să procure toate actele doveditoare privind descendența

și rudenia, deoarece familia sa este stabilită în Franța, Grecia

și România, iar cererea sa a fost respinsă tocmai pentru acest motiv,

al nedovedirii calității de persoană

îndreptățită.

Aceste

împrejurări specifice speței, trebuiau avute în vedere de

instanța de apel, întrucât ar fi fost în măsură să

justifice acordarea termenului pentru lipsă de apărare solicitat de

apelanta - reclamantă.

Prin neacordarea

termenului solicitat, instanța de apel a privat-o pe petentă de

dreptul la apărare, care constituie una din garanțiile procesuale ce

guvernează o procedură echitabilă.

Prin Decizia

civilă nr. 304/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în rejudecare, instanța de apel a respins apelul

reclamantei, apreciind că aceasta nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, în sensul art.

4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a

reținut că prin cererea introductivă de instanță,

formulată la 16 mai 2006, apelanta P.E. a formulat contestație

împotriva Deciziei nr. 199 din 18 februarie 2006 prin care s-a respins cererea

sa de restituire în natură a imobilul situat în Snagov, județul

Ilfov, format din construcție și 1.000 mp teren.

În motivarea

acțiunii, contestatoarea a arătat că prin notificarea nr. 7 din 09

august 2001 a B.E.J. I.V. a solicitat restituirea imobilului din Snagov,

județul Ilfov, compus din 1.000 mp teren și construcție, dat

fiind că acest imobil a fost proprietatea mătușii sale, R.M.

Cum familia sa este

stabilită parțial în Franța și apoi în Grecia nu a

reușit să procure toate actele privind descendența și

rudenia înainte de soluționarea notificării, astfel că pârâta

i-a respins notificarea, deși a solicitat „prorogarea termenului de

soluționare pentru a procura actele necesare.”

În dovedirea

contestației, apelanta a depus copie după decizia contestată

și intimata a depus dosarul în baza căruia a fost respinsă

notificarea.

În suplimentarea

probei cu acte, în recurs, contestatoarea a depus două seturi de acte -

filele 19-38 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație

și Justiție - copii după acte de stare civilă și

filele 54 - 80 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție - copii după titluri de proprietate.

Instanța de apel

a constatat că deși reclamanta se pretinde succesoare a defunctei R.M.E.,

în prezenta cauză nu a fost depusă copie după certificatul de

deces al acesteia și nici certificat de moștenitor.

În etapa apelului au

fost efectuate două expertize, o expertiză construcții civile

și o expertiză topometrică, având ca obiective individualizarea

imobilului în litigiu și să se constate dacă se poate sau nu

restitui în natură, concluziile experților fiind consemnate și

atașate la dosar.

În condițiile art.

315 C. proc. civ., instanța de rejudecare a avut în vedere

dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin motivele de apel

din 03 noiembrie 2008, apelanta a arătat că a depus în recurs

dovezile legăturii de rudenie cu fosta proprietară și a

făcut dovada calității de persoană

îndreptățită.

Curtea de apel a

reținut că prin modul de soluționare a notificării adresate

R.A.A.P.A.P.S. a fost respectat probatoriul administrat în fața acesteia,

apelanta depunând doar contractul de vânzare - cumpărare din 12 octombrie 1939

și transcris în data de 12 octombrie 1939 la Notariatul Ilfov, petenta

arătând în mod expres că autoarea sa, R.M.E. a dobândit parcela nr. 2

de 1.000 mp, așa cum rezultă din actul anterior menționat, aflat

la fila 30 din dosarul de fond.

Or, din decretul de

naționalizare rezultă că E.R. i-au fost naționalizate

două apartamente în Snagov (poziția 73 în anexa la decret).

Vila a fost

restituită apelantei în urma notificării nr. 5636 din 07 noiembrie 2001,

R.A.A.P.A.P.S., reținând în cuprinsul dispoziției de restituire,

calitatea de persoană îndreptățită a petentei și

faptul că a făcut dovada titlului de proprietate al autoarei sale.

Însă, din

înscrisul aflat la fila 34 din dosarul de fond, instanța de apel a

apreciat că cel de-al doilea imobil, aflat în aceeași curte, a fost

proprietatea E.T., care în decretul de naționalizare figura la

poziția 72, apreciindu-se, drept urmare, că cererea apelantei în

această cauză este nefondată.

Prezumția

prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 („existența

și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a

fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea

abuzivă”, „persoana individualizată în actul normativ prin care s-a

dispus preluarea abuzivă este presupusă că deține imobilul

sub nume de proprietar"), a fost valorificată în favoarea apelantei,

cu privire la imobilul proprietatea mamei sale, E.T.

Totodată, în

expertiza efectuată de expertul Z. și aflată la fila 47 din

dosarul de apel, s-a arătat că terenul revendicat de apelantă,

obiect al notificării nr. 747/2001, nu este terenul ce face obiectul

contractului de vânzare - cumpărare autentificat la Notariatul Ilfov.

Expertul a analizat

toate actele de proprietate depuse în dosarul de recurs și în fața

instanțelor, inclusiv schițele de plan topografic, arătând

că din documentația de cadastru depusă de R.A.A.P.P.S. la O.C.P.I.

București rezultă că suprafața întregului teren aferent

construcției Vila este de 1.372,67 mp, suprafață mai mare decât

cea menționată în notificare.

De altfel, în Decizia

nr. 1299 din 08 octombrie 1996 se menționează că în

administrarea Sfatului Popular al Regiunii București se transmite Vila,

fostă proprietate E.R., naționalizată la poziția 73, având

un teren înconjurător de 2.583 mp, în care se include și terenul

Vilei, fostă proprietatea E.T., poziția 72 în decretul de

naționalizare.

Față de

probatoriul administrat în fața instanței fondului, identic cu cel

avut de R.AA.P.P.S. la soluționarea notificării, același

probatoriu fiind păstrat și în prima fază a apelului,

instanța de apel a constatat că apelanta nu a făcut dovada

calității de moștenitor al defunctei R.M.E., astfel că,

aceasta nu este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001,

astfel cum prevede art. 4 alin. (2).

Curtea de apel a

apreciat că prin cele două seturi de acte depuse de apelantă

privitoare la dovada calității de persoană

îndreptățită și dovada dreptului de proprietate asupra

terenului și construcției, petenta nu a reușit să facă

dovada celor solicitate.

Apelanta avea

obligația să facă dovada legăturii de rudenie cu E.R., pe

numele căreia s-a naționalizat imobilul în litigiu,

cumpărătoare care dobândit terenul de la E.I. și G.R.

În actele de stare

civilă depuse la dosar și posibila cumpărătoare a

imobilului, obiect al prezentei cauze, apare K.E.G., care nu a avut

moștenitori. Dacă apelanta pretinde că a fost moștenitoarea

E.R., avea obligația să stabilească arborele genealogic și

să facă dovada calității de moștenitor al acesteia.

Și expertul

Puticiu - expert construcții civile (fila 92) a concluzionat că

terenul ce face obiectul actului de vânzare - cumpărare nu este terenul pe

care contestatoarea îl solicită prin notificare.

Pe de altă

parte, terenurile menționate în actele de vânzare - cumpărare din 10

ianuarie 1946 și 13 aprilie 1946, nu pot fi identificate cu precizie pe

baza actelor de la dosar și a situației din teren.

În consecință,

instanța de apel a respins apelul ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de

ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de apel a

reținut în motivarea hotărârii de respingere a apelului că

apelanta nu este succesoarea defunctei R.M., întrucât nu a depus la dosar

certificatul de deces al acesteia și nici certificatul de moștenitor,

făcând o confuzie între E.R., autoarea sa, și cumnata acesteia, M.R.

Însă, recurenta

arată că defuncta R.M. este străină de pricină, nu

este autoarea de pe urma căreia a solicitat măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci este doar rudă cu aceasta, fiind

fosta cumnată a E.R., care este autoarea și fostă

proprietară a imobilului pretins în această cauză. Această

primă constatare a instanței de apel este așadar, o confuzie,

dată fiind asemănarea de nume între E.R. și M.R.

De altfel, la

capitolul 2 din istoricul bunurilor dobândite în România, la pct. 1, recurenta

susține că a arătat cine este M.R., însă, probabil,

instanța de apel nu a luat în seamă acest istoric.

În afară de

notificarea în care fostul avocat al recurentei a nominalizat-o din eroare pe

autoarea sa E.R. și cu prenumele de M., în toate actele și cererile

formulate în cauză, reclamanta susține că a arătat în mod

expres că autoarea sa este E.R.

Elena Romano,

mătușa și autoarea recurentei, era sora E.T. (I.), mama

recurentei reclamante, iar pentru probarea rudeniei și calității

sale de moștenitoare, a depus înscrisuri doveditoare, respectiv, în primul

dosar de recurs.

O altă confuzie,

pornind tot de la notificare, a încurcat atât instanța cât și pe

expertul Z., și anume, un act autentificat al vecinei autoarelor sale,

care a fost anexat la notificare.

Astfel, actul

autentificat sub nr. 36653/1939 este actul familiei P., vecini cu autoarele

recurentei și a fost depus cu notificarea doar pentru că în acest act

se menționa proprietatea învecinată, anume proprietatea E.R.,

întrucât la acel moment, recurenta nu deținea nicio probă

directă a proprietății autoarei sale.

Recurenta mai

susține că pe parcursul soluționării cauzei, ca și cu

ocazia efectuării expertizei, a precizat că actul de vânzare

cumpărare menționat nu se referă la imobilul solicitat în

cauză, ci la imobilul vecin, al familiei P., act pe care l-a anexat

notificării doar pentru poziționarea imobilului pretins.

Nici instanța

și nici expertul nu au luat în considerare aceste precizări,

consecința fiind refuzul analizării actelor referitoare la E.R.,

autoarea sa din această cauză.

critică, recurenta susține că instanța de apel judecă

și hotărăște doar în baza înscrisurilor depuse inițial

de reclamantă, în prima fază a apelului, ignorând cele două seturi

de acte depuse în recurs la I.C.C.J. care fac dovada calității sale

de moștenitoare și dovada dreptului de proprietate al E.R.

În acest sens,

recurenta invocă jurisprudența C.E.D.O. creată în aplicarea art.

6 din Convenția Europeană, sens în care citează Cauza Albina

contra României din 28 aprilie 2005: „Art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului impune în sarcina instanțelor obligația de a

proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.”

Or, în pricina sa,

recurenta susține că instanța de apel a refuzat să observe

și să analizeze seturile de acte depuse în recursul anterior, în

dosarul Înaltei Curți, pronunțând astfel o hotărâre care

încalcă și art. 261 C. proc. civ.

Instanța de apel

a reținut că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de

rudenie și nici a dreptului de proprietate, nici cu cele două seturi

de acte depuse în recurs, fără a arăta însă, în concret, de

ce actele de succesiune depuse nu dovedesc calitatea de persoană

îndreptățită și succesoare a E.R.

Nu arată

instanța de apel nici de ce certificatul de moștenitor eliberat în

urma decesului E.R. în care apare ca moștenitor I.T. (E.), mama

recurentei, și, de asemenea, certificatul de moștenitor după E. (I.)

T., mama sa, în care recurenta apare ca unică moștenitoare a

acesteia, nu sunt dovezi în sensul rudeniei și al succesiunii ce

interesează în cauză.

De asemenea,

deși s-a depus la dosar și un arbore genealogic întocmit de

Primăria Atenei care dovedește rudenia si succesiunea, instanța

de apel nu l-a observat, ci dimpotrivă, reține absența acestuia

din cadrul probelor pe care le considera utile în cauză.

Recurenta mai

arată că la data de 25 noiembrie 2009 a depus o nouă cerere în

dosarul de apel prin care solicita înlăturarea actului aut. sub nr. 36653/1939

de la efectuarea la expertizei, însă, nici aceasta nu a fost luată în

seamă de instanță.

Intimata pârâta R.A.A.P.P.S.

a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea

soluției instanței de apel și, în consecință,

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul fomulat este

fondat, potrivit celor ce urmează.

Analizând materialul

probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte constată că decizia recurată se impune a fi

casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, dar și ale art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., coroborate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., în cauză,

situația de fapt nefiind pe deplin lămurită.

La momentul

formulării notificării nr. 747/2001, adresată pârâtei R.A.A.P.P.S.,

se constată că în mod real reclamanta a anexat contractul de vânzare

cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov în absența unor probe directe

privind dreptul de proprietate al autoarei sale din această cauză, E.R.,

cu privire la care pretinde că este sora mamei sale, E. (I.) T.

Totodată, în cuprinsul aceleiași notificări, recurenta

reclamantă a învederat că va depune înscrisuri doveditoare în

completare, în termenul legal de 18 luni de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, având în vedere forma de la acel moment a actului normativ

de reparație.

Pornind de la acest

înscris, instanța de apel a stabilit greșit situația de fapt,

după cum în raport de un act cu altă funcție probatorie

(dovedirea vecinătății cu proprietatea notificată dar

și a existenței ei), s-au stabilit anumite obiective ale expertizei

topo care au condus la analiza unui alt obiect material al dreptului de

proprietate pretins.

Înalta Curte

constată că, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs,

recurenta reclamantă a solicitat în mod expres îndepărtarea din

materialul probator al cauzei a acestui contract de vânzare cumpărare care

a generat o greșită cercetare judecătorească, solicitare

cuprinsă în înscrisul de la fila 137 dosar apel, susținere

valorificată, de altfel, și în cadrul obiecțiunilor formulate de

aceeași parte la raportul de expertiză topo efectuată de expert

Z.F. (filele 130-132 dosar apel).

În plus, cu prilejul

dezbaterii apelului pe fond, reclamanta prin apărătorul său, a

declarat că înțelege să renunțe la expertiza efectuată

de expert Z., astfel cum s-a consemnat în practicarea încheierii de amânare a

pronunțării din 26 aprilie 2010 – fila 228 dosar curte de apel.

Cu toate acestea, în

cuprinsul considerentelor, instanța de apel ignoră poziția

procesuală a apelantei reclamante și, în cadrul analizei realizate,

se rețin întocmai concluziile expertizei topo (efectuată de expert Z.),

expertiză care, a stabilit că actul de vânzare cumpărare aut. de

fostul Tribunal Ilfov privește un alt teren decât cel ce face obiectul

notificării nr. 747 din 9 august 2001, concluzia reținută de

instanță fiind tocmai în sensul nedovedirii dreptului de proprietate

al autoarei recurentei.

Înalta Curte

apreciază că, procedând în acest mod, instanța de apel a

încălcat principiul disponibilității părților ce

guvernează procesul civil, ignorând opțiunea reclamantei de a

renunța la o probă administrată în cauză, ceea ce atage nu

numai incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

și constatarea întrunirii cerințelor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Normele greșit

aplicate sunt cele de procedură, respectiv, dispozițiile art. 168 alin.

(3) C. proc. civ. care dispun că dacă „o parte renunță la

dovezile ce a propus cealaltă parte este în drept să și le

însușească”, normă din care reiese, în completarea

rațiunilor ținând de principiul disponibilității,

posibilitatea oricărei părți a procedurii judiciare civile de a

renunța la dovezile pe care le-a propus.

Urmărind

derularea procesului prin observarea actelor și lurărilor dosarului,

rezultă că la momentul inițierii procedurii Legii nr. 10/2001,

recurenta reclamantă nu era în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare

ale pretențiilor formulate prin notificare, iar pentru încălcarea

dreptului său la apărare cu ocazia primei judecăți a

apelului, s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru aceea că instanța de apel a respins cererea de

amânare pentru lipsă de apărare.

În cuprinsul acestei

cereri, reclamanta (apelantă, în fața curții de apel) a

învederat că urmează a completa actele doveditoare, întârziere motivată

prin aceea că, dată fiind existența itinerantă a autoarelor

sale și a multor elemente de extraneitate, i-a fost dificil să le

obțină; aceste înscrisuri au fost depuse în completare în dosarul

primului recurs judecat în această cauză.

La acest moment se

impune precizarea că, și în ipoteza în care instanța de apel a

reținut, pe baza expertizei (ce nu putea fi valorificată în mod

legal), că actul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov

nu este actul de proprietate al imobilului pentru care notificarea a fost

formulată, instanța de apel era ținută să facă

aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, și a prezumțiilor instituite prin aceste norme, de

vreme ce în cuprinsul anexei la Decretul nr. 92/1950, autoarea reclamantei, E.R.

figurează la poziția 73 cu 2 apartamente naționalizate în

Snagov, Ilfov, iar pe de altă parte, la dosar existau Deciziile nr. 1299

și 1300/1966 de trecere a celor două vile ce au aparținut E.T. și

E.R., din administrarea Trustului Regional Construcții București în

administrarea Sfatului Popular al Regiunii București (filele 71-73 dosar

curte de apel), dacă se confirma calitatea de moștenitoare a

reclamantei.

Totodată, este

nelegală concluzia instanței de apel, în sensul că dacă

recurenta reclamantă a beneficiat de aplicarea acestor prezumții cu

ocazia obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

de pe urma mamei sale, E.T. (Vila 59), incidența acelorași norme nu

ar mai putea fi reținută și în prezenta cauză (cu privire

la calitatea de proprietar la momentul preluării abuzive ca și a

întinderii dreptului de proprietate), cauză în care se solicită

măsuri reparatorii pentru un alt imobil, de pe urma unei alte autoare,

condiția fiind dovedirea calității de moștenitoare a

recurentei reclamante și de pe urma E.R., proprietară a imobilului

învecinat, sora mamei sale, astfel cum se afirmă de către

reclamantă.

În al doilea rând, cu

referire la calitatea recurentei de moștenitoar a autoarei deposedate

abuziv de stat, se constată că instanța de apel nu a stabilit cu

certitudine care este persoana de pe urma căreia s-au solicitat

măsuri reparatorii prin notificarea soluționată prin decizia de

respingere a pretențiilor emisă R.A.A.P.P.S., contestată în

prezenta cauză: M.R. sau E.R.

Or, astfel cum a

precizat recurenta, inclusiv prin motivele primului recurs și probele

administrate în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, autoarea de pe urma căreia a solicitat

măsurile reparatorii prin notificarea nr. 747/2001 adresată R.AA.P.P.S.,

este E.R., iar nu M.R. (cumnata acesteia) și nici M.E.R. (persoană

inexistentă).

Din observarea

probelor cauzei, în ce privește dovedirea dreptului de proprietate, se

poate constata că există acte juridice translative de proprietate de

proprietate pentru E.R., astfel că, în raport de acestea, instanța de

apel, în condițiile stabilirii premiselor corecte de analiză a

cauzei, putea proceda, în raport dde dispozițiile art. 4 alin. (2) rap. la

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, la verificarea

calității de persoană îndreptățită a recurentei

de pe urma autoarei sale, E.R.

Astfel, din cuprinsul

clauzelor contractului de vânzare cumpărare aut. de Tribunalul Ilfov

reiese că la origini terenul a avut o suprafață de 3.600 mp ce a

aparținut în indiviziune numiților A. (frați). Din acest total,

prin contractul de vânzare cumpărare menționat, 1.000 mp au vândut

numiților E. și C.P. și E.A., în timp ce 1.000 mp au vândut E.T.

(mama recurentei, imobil pentru care reclamanta a obținut deja măsuri

reparatorii) și 1.000 mp, M.R.; restul de 600 mp a rămas în

proprietatea unuia dintre coproprietarii inițiali, M.V.A.

Notificarea ce a fost

formulată în cauza de față privește această

proprietate care a aparținut inițial M.R., conform contractului de

vânzare cumpărare - fila 54 Dosar nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în suprafață de 1.000 mp.

Însă, recurenta

reclamantă nu s-a pretins moștenitoare a M.R., ci această

proprietate, cel puțin parțial, a ajuns în patrimoniul autoarei sale

din această cauză, E.R., cumnată a M.R., după cum s-a

pretins; pentru această eroare, reiese că recurenta a formulat

plângere penală împotriva apărătorului său – fila 128 dosar

curte de apel pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor

persoanei și pentru infracțiunea de înșelăciune).

Astfel, după

decesul M.R. din 1941 (fila 64 primul dosar al I.C.C.J.), rezultă că,

soțul acesteia, G.R., este cel care a devenit unic proprietar prin

moștenire; din același proces verbal de dezbatere succesorală,

reiese că în timpul vieții, M.R. ar fi înstrăinat 287,32 mp din

acest teren (cu privire la care se arată că are o suprafață

de 1.050 mp), însă în actele autentice ulterioare, G.R. se referă la

întreaga suprafață de 1.050 mp, iar nu la diferența de 862,68 mp

prin moștenire; dovada acestei înstrăinări din timpul

vieții soției sale nu există însă la dosar.

La rândul său, G.R.

prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 17 noiembrie 1943 de

fostul Tribunal Ilfov ca vândut numitei E.I. 10 parcele de câte 47,72 mp

fiecare, adică o suprafață de 477,20 mp (fila 73 primul dosar I.C.C.J.).

Ulterior, prin

contractul de vânzare cumpărare aut. în data de  14 ianuarie 1946 al

Tribunalului Ilfov, numita E.I. vinde acest teren în suprafață de 477,20

mp (fila 76 primul dosar I.C.C.J.), autoarei recurentei, E.R.

G.R., prin contractul

de vânzare cumpărare aut. în data de 13 aprilie 1946 vinde aceleiași

E.R. o suprafață de 95,45 mp teren (2 parcele de câte 47, 72 mp),

situație în care se constată că recurenta reclamantă a

făcut dovada calității de proprietară a E.R. pentru o

suprafață de teren de 562,65 mp.

În completare,

instanța de apel, în rejudecare, va administra orice alte probe

concludente, pertinente și utile, pentru a se verifica dacă E.R. a

dobândit o suprafață de teren mai mare, astfel cum se reține în

decizia din 1966 la care s-a făcut anterior referire.

Utilă în acest

sens este obținerea unui istoric de rol fiscal, dar și verificarea

situație juridice la zi a acestui imobil; se va aprecia dacă pentru

diferența de teren de până la 1.000 mp (sau 1.050 mp) sunt incidente

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar și avându-se în

vedere că în anexa la Decretul nr. 92/1950 G.R. apare și el ca fiind

naționalizat cu un apartamen în Snagov Ilfov (fila 31 primul recurs); se

va verifica prioritar posibilitatea restituirii în natură, ținând

seama de prevalența acestei măsuri reparatorii înscrisă în

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; totodată, se va

solicita depunerea la dosar a autorizației de construire pentru

construcția de pe teren din 1943, întrucât reclamanta a depus la dosar

doar schițe care ar trebui să fie anexe ale autorizației.

Întrucât cu privire

la relațiile de rudenie sau afinitate dintre recurentă și E.R.,

instanța de apel nu a realizat o analiză completă a probelor

cauzei prin prezentarea unui raționament care să poată fi

cenzurat sub aspectul legalității, situația de fapt nefiind

lămurită nici din acest punct de vedere, urmează a se verifica

acest obiectiv probatoriu în rejudecare, obligația de analiză a

tuturor probelor pertinente subzistând în sarcina instanțelor pentru a

garanta echitatea procedurii derulate în fața sa (în sensul

jurisprudenței Curții Europene în aplicarea art. 6 din

Convenție, ca de ex. Cauza Albina, cum corect indică recurenta); la

acest moment însă nu este posibilă exercitarea controlului judiciar

sub acest aspect, și, implicit, verificarea legalității deciziei

din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, sens în care se reține și incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se impune precizarea

că, pentru o atare finalitate, instanța de rejudecare va porni de la

susținerile recurentei în sensul că M.R. și E.R. au fost

căsătorite cu doi frați, M. - cu G.R., iar E.R. - cu P.R. (de

care a divorțat în anul 1946 - fila 28 primul dosar de recurs), între

acestea nefiind vreo legătură de rudenie sau afinitate, dar având în

vedere că s-a pretins că E.R. este sora mamei sale, E. (I.) T.,

dispozițiile art. 4 alin. (2) din legea specială, urmând a fi

aplicate în ce o privește pe reclamantă cu referire la E.R.

Față de

cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1)

și (3) rap. la art. 304 pct. 5, 7 și 9, dar și constatând cele

prevăzute de art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, pentru a se stabili situația de fapt în

circumstanțele sale esențiale, potrivit celor anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 304/ A din 10 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.