ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2225/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 175 din 06 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, acțiunea formulată de reclamanta P.E., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, în sensul că nu și-a dovedit nici legătura de rudenie cu numita R.M.E. - fosta proprietară a imobilului și nici vocația succesorală la moștenirea acesteia. Prin Decizia civilă nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a reținut, în esență, că apelanta nu a fost în măsură să depună actele doveditoare ale calității sale de persoană îndreptățită de a obține măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul litigios, nici în faza judiciară de soluționare a cererii sale. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3405 din 29 mai 2008 a admis recursul formulat de contestatoarea P.E., împotriva Deciziei civile nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de casare a reținut că în apel cauza a fost soluționată la primul termen de judecată, în lipsa apelantei - reclamante, deși la dosar se afla o cerere de amânare formulată de aceasta, prin care solicita acordarea unui nou termen de judecată pentru a-și angaja avocat și a formula motivele de apel. Întrucât textul art. 156 C. proc. civ., lasă la latitudinea instanței acordarea termenului pentru lipsă de apărare, aceasta presupune o apreciere judicioasă din partea instanței în raport cu natura litigiului, complexitatea lui și anumite împrejurări particulare invocate de parte. În speță, chiar dacă reclamanta are domiciliul ales în România, aceasta domiciliază efectiv în străinătate, respectiv, în Grecia.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a precizat că i-a fost dificil să procure toate actele doveditoare privind descendența și rudenia, deoarece familia sa este stabilită în Franța, Grecia și România, iar cererea sa a fost respinsă tocmai pentru acest motiv, al nedovedirii calității de persoană îndreptățită. Aceste împrejurări specifice speței, trebuiau avute în vedere de instanța de apel, întrucât ar fi fost în măsură să justifice acordarea termenului pentru lipsă de apărare solicitat de apelanta - reclamantă. Prin neacordarea termenului solicitat, instanța de apel a privat-o pe petentă de dreptul la apărare, care constituie una din garanțiile procesuale ce guvernează o procedură echitabilă.

Prin Decizia civilă nr. 304/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în rejudecare, instanța de apel a respins apelul reclamantei, apreciind că aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut că prin cererea introductivă de instanță, formulată la 16 mai 2006, apelanta P.E. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 199 din 18 februarie 2006 prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a imobilul situat în Snagov, județul Ilfov, format din construcție și 1.000 mp teren. În motivarea acțiunii, contestatoarea a arătat că prin notificarea nr. 7 din 09 august 2001 a B.E.J.

I.V. a solicitat restituirea imobilului din Snagov, județul Ilfov, compus din 1.000 mp teren și construcție, dat fiind că acest imobil a fost proprietatea mătușii sale, R.M. Cum familia sa este stabilită parțial în Franța și apoi în Grecia nu a reușit să procure toate actele privind descendența și rudenia înainte de soluționarea notificării, astfel că pârâta i-a respins notificarea, deși a solicitat „prorogarea termenului de soluționare pentru a procura actele necesare.” În dovedirea contestației, apelanta a depus copie după decizia contestată și intimata a depus dosarul în baza căruia a fost respinsă notificarea. În suplimentarea probei cu acte, în recurs, contestatoarea a depus două seturi de acte - filele 19-38 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - copii după acte de stare civilă și filele 54 - 80 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - copii după titluri de proprietate.

Instanța de apel a constatat că deși reclamanta se pretinde succesoare a defunctei R.M.E., în prezenta cauză nu a fost depusă copie după certificatul de deces al acesteia și nici certificat de moștenitor. În etapa apelului au fost efectuate două expertize, o expertiză construcții civile și o expertiză topometrică, având ca obiective individualizarea imobilului în litigiu și să se constate dacă se poate sau nu restitui în natură, concluziile experților fiind consemnate și atașate la dosar. În condițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare a avut în vedere dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin motivele de apel din 03 noiembrie 2008, apelanta a arătat că a depus în recurs dovezile legăturii de rudenie cu fosta proprietară și a făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Curtea de apel a reținut că prin modul de soluționare a notificării adresate R.A.A.P.A.P.S. a fost respectat probatoriul administrat în fața acesteia, apelanta depunând doar contractul de vânzare - cumpărare din 12 octombrie 1939 și transcris în data de 12 octombrie 1939 la Notariatul Ilfov, petenta arătând în mod expres că autoarea sa, R.M.E. a dobândit parcela nr. 2 de 1.000 mp, așa cum rezultă din actul anterior menționat, aflat la fila 30 din dosarul de fond. Or, din decretul de naționalizare rezultă că E.R. i-au fost naționalizate două apartamente în Snagov (poziția 73 în anexa la decret). Vila a fost restituită apelantei în urma notificării nr. 5636 din 07 noiembrie 2001, R.A.A.P.A.P.S., reținând în cuprinsul dispoziției de restituire, calitatea de persoană îndreptățită a petentei și faptul că a făcut dovada titlului de proprietate al autoarei sale.

Însă, din înscrisul aflat la fila 34 din dosarul de fond, instanța de apel a apreciat că cel de-al doilea imobil, aflat în aceeași curte, a fost proprietatea E.T., care în decretul de naționalizare figura la poziția 72, apreciindu-se, drept urmare, că cererea apelantei în această cauză este nefondată. Prezumția prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 („existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă”, „persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar"), a fost valorificată în favoarea apelantei, cu privire la imobilul proprietatea mamei sale, E.T.

Totodată, în expertiza efectuată de expertul Z. și aflată la fila 47 din dosarul de apel, s-a arătat că terenul revendicat de apelantă, obiect al notificării nr. 747/2001, nu este terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat la Notariatul Ilfov. Expertul a analizat toate actele de proprietate depuse în dosarul de recurs și în fața instanțelor, inclusiv schițele de plan topografic, arătând că din documentația de cadastru depusă de R.A.A.P.P.S. la O.C.P.I. București rezultă că suprafața întregului teren aferent construcției Vila este de 1.372,67 mp, suprafață mai mare decât cea menționată în notificare. De altfel, în Decizia nr. 1299 din 08 octombrie 1996 se menționează că în administrarea Sfatului Popular al Regiunii București se transmite Vila, fostă proprietate E.R., naționalizată la poziția 73, având un teren înconjurător de 2.583 mp, în care se include și terenul Vilei, fostă proprietatea E.T., poziția 72 în decretul de naționalizare.

Față de probatoriul administrat în fața instanței fondului, identic cu cel avut de R.AA.P.P.S. la soluționarea notificării, același probatoriu fiind păstrat și în prima fază a apelului, instanța de apel a constatat că apelanta nu a făcut dovada calității de moștenitor al defunctei R.M.E., astfel că, aceasta nu este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 4 alin. (2). Curtea de apel a apreciat că prin cele două seturi de acte depuse de apelantă privitoare la dovada calității de persoană îndreptățită și dovada dreptului de proprietate asupra terenului și construcției, petenta nu a reușit să facă dovada celor solicitate. Apelanta avea obligația să facă dovada legăturii de rudenie cu E.R., pe numele căreia s-a naționalizat imobilul în litigiu, cumpărătoare care dobândit terenul de la E.I.

și G.R. În actele de stare civilă depuse la dosar și posibila cumpărătoare a imobilului, obiect al prezentei cauze, apare K.E.G., care nu a avut moștenitori. Dacă apelanta pretinde că a fost moștenitoarea E.R., avea obligația să stabilească arborele genealogic și să facă dovada calității de moștenitor al acesteia. Și expertul Puticiu - expert construcții civile (fila 92) a concluzionat că terenul ce face obiectul actului de vânzare - cumpărare nu este terenul pe care contestatoarea îl solicită prin notificare. Pe de altă parte, terenurile menționate în actele de vânzare - cumpărare din 10 ianuarie 1946 și 13 aprilie 1946, nu pot fi identificate cu precizie pe baza actelor de la dosar și a situației din teren.

În consecință, instanța de apel a respins apelul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii de respingere a apelului că apelanta nu este succesoarea defunctei R.M., întrucât nu a depus la dosar certificatul de deces al acesteia și nici certificatul de moștenitor, făcând o confuzie între E.R., autoarea sa, și cumnata acesteia, M.R. Însă, recurenta arată că defuncta R.M. este străină de pricină, nu este autoarea de pe urma căreia a solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci este doar rudă cu aceasta, fiind fosta cumnată a E.R., care este autoarea și fostă proprietară a imobilului pretins în această cauză.

Această primă constatare a instanței de apel este așadar, o confuzie, dată fiind asemănarea de nume între E.R. și M.R. De altfel, la capitolul 2 din istoricul bunurilor dobândite în România, la pct. 1, recurenta susține că a arătat cine este M.R., însă, probabil, instanța de apel nu a luat în seamă acest istoric. În afară de notificarea în care fostul avocat al recurentei a nominalizat-o din eroare pe autoarea sa E.R. și cu prenumele de M., în toate actele și cererile formulate în cauză, reclamanta susține că a arătat în mod expres că autoarea sa este E.R. Elena Romano, mătușa și autoarea recurentei, era sora E.T. (I.), mama recurentei reclamante, iar pentru probarea rudeniei și calității sale de moștenitoare, a depus înscrisuri doveditoare, respectiv, în primul dosar de recurs.

O altă confuzie, pornind tot de la notificare, a încurcat atât instanța cât și pe expertul Z., și anume, un act autentificat al vecinei autoarelor sale, care a fost anexat la notificare. Astfel, actul autentificat sub nr. 36653/1939 este actul familiei P., vecini cu autoarele recurentei și a fost depus cu notificarea doar pentru că în acest act se menționa proprietatea învecinată, anume proprietatea E.R., întrucât la acel moment, recurenta nu deținea nicio probă directă a proprietății autoarei sale. Recurenta mai susține că pe parcursul soluționării cauzei, ca și cu ocazia efectuării expertizei, a precizat că actul de vânzare cumpărare menționat nu se referă la imobilul solicitat în cauză, ci la imobilul vecin, al familiei P., act pe care l-a anexat notificării doar pentru poziționarea imobilului pretins.

Nici instanța și nici expertul nu au luat în considerare aceste precizări, consecința fiind refuzul analizării actelor referitoare la E.R., autoarea sa din această cauză. 2. Într-o a doua critică, recurenta susține că instanța de apel judecă și hotărăște doar în baza înscrisurilor depuse inițial de reclamantă, în prima fază a apelului, ignorând cele două seturi de acte depuse în recurs la I.C.C.J. care fac dovada calității sale de moștenitoare și dovada dreptului de proprietate al E.R. În acest sens, recurenta invocă jurisprudența C.E.D.O. creată în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană, sens în care citează Cauza Albina contra României din 28 aprilie 2005: „Art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune în sarcina instanțelor obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.” Or, în pricina sa, recurenta susține că instanța de apel a refuzat să observe și să analizeze seturile de acte depuse în recursul anterior, în dosarul Înaltei Curți, pronunțând astfel o hotărâre care încalcă și art. 261 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de rudenie și nici a dreptului de proprietate, nici cu cele două seturi de acte depuse în recurs, fără a arăta însă, în concret, de ce actele de succesiune depuse nu dovedesc calitatea de persoană îndreptățită și succesoare a E.R.

Nu arată instanța de apel nici de ce certificatul de moștenitor eliberat în urma decesului E.R. în care apare ca moștenitor I.T. (E.), mama recurentei, și, de asemenea, certificatul de moștenitor după E. (I.) T., mama sa, în care recurenta apare ca unică moștenitoare a acesteia, nu sunt dovezi în sensul rudeniei și al succesiunii ce interesează în cauză. De asemenea, deși s-a depus la dosar și un arbore genealogic întocmit de Primăria Atenei care dovedește rudenia si succesiunea, instanța de apel nu l-a observat, ci dimpotrivă, reține absența acestuia din cadrul probelor pe care le considera utile în cauză. Recurenta mai arată că la data de 25 noiembrie 2009 a depus o nouă cerere în dosarul de apel prin care solicita înlăturarea actului aut.

sub nr. 36653/1939 de la efectuarea la expertizei, însă, nici aceasta nu a fost luată în seamă de instanță. Intimata pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea soluției instanței de apel și, în consecință, respingerea recursului ca nefondat. Recursul fomulat este fondat, potrivit celor ce urmează. Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că decizia recurată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, dar și ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., în cauză, situația de fapt nefiind pe deplin lămurită.

La momentul formulării notificării nr. 747/2001, adresată pârâtei R.A.A.P.P.S., se constată că în mod real reclamanta a anexat contractul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov în absența unor probe directe privind dreptul de proprietate al autoarei sale din această cauză, E.R., cu privire la care pretinde că este sora mamei sale, E. (I.) T. Totodată, în cuprinsul aceleiași notificări, recurenta reclamantă a învederat că va depune înscrisuri doveditoare în completare, în termenul legal de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere forma de la acel moment a actului normativ de reparație.

Pornind de la acest înscris, instanța de apel a stabilit greșit situația de fapt, după cum în raport de un act cu altă funcție probatorie (dovedirea vecinătății cu proprietatea notificată dar și a existenței ei), s-au stabilit anumite obiective ale expertizei topo care au condus la analiza unui alt obiect material al dreptului de proprietate pretins. Înalta Curte constată că, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a solicitat în mod expres îndepărtarea din materialul probator al cauzei a acestui contract de vânzare cumpărare care a generat o greșită cercetare judecătorească, solicitare cuprinsă în înscrisul de la fila 137 dosar apel, susținere valorificată, de altfel, și în cadrul obiecțiunilor formulate de aceeași parte la raportul de expertiză topo efectuată de expert Z.F.

(filele 130-132 dosar apel). În plus, cu prilejul dezbaterii apelului pe fond, reclamanta prin apărătorul său, a declarat că înțelege să renunțe la expertiza efectuată de expert Z., astfel cum s-a consemnat în practicarea încheierii de amânare a pronunțării din 26 aprilie 2010 – fila 228 dosar curte de apel. Cu toate acestea, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel ignoră poziția procesuală a apelantei reclamante și, în cadrul analizei realizate, se rețin întocmai concluziile expertizei topo (efectuată de expert Z.), expertiză care, a stabilit că actul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov privește un alt teren decât cel ce face obiectul notificării nr. 747 din 9 august 2001, concluzia reținută de instanță fiind tocmai în sensul nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei.

Înalta Curte apreciază că, procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților ce guvernează procesul civil, ignorând opțiunea reclamantei de a renunța la o probă administrată în cauză, ceea ce atage nu numai incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și constatarea întrunirii cerințelor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Normele greșit aplicate sunt cele de procedură, respectiv, dispozițiile art. 168 alin. (3) C. proc. civ. care dispun că dacă „o parte renunță la dovezile ce a propus cealaltă parte este în drept să și le însușească”, normă din care reiese, în completarea rațiunilor ținând de principiul disponibilității, posibilitatea oricărei părți a procedurii judiciare civile de a renunța la dovezile pe care le-a propus.

Urmărind derularea procesului prin observarea actelor și lurărilor dosarului, rezultă că la momentul inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, recurenta reclamantă nu era în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare ale pretențiilor formulate prin notificare, iar pentru încălcarea dreptului său la apărare cu ocazia primei judecăți a apelului, s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru aceea că instanța de apel a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare. În cuprinsul acestei cereri, reclamanta (apelantă, în fața curții de apel) a învederat că urmează a completa actele doveditoare, întârziere motivată prin aceea că, dată fiind existența itinerantă a autoarelor sale și a multor elemente de extraneitate, i-a fost dificil să le obțină; aceste înscrisuri au fost depuse în completare în dosarul primului recurs judecat în această cauză.

La acest moment se impune precizarea că, și în ipoteza în care instanța de apel a reținut, pe baza expertizei (ce nu putea fi valorificată în mod legal), că actul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov nu este actul de proprietate al imobilului pentru care notificarea a fost formulată, instanța de apel era ținută să facă aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, și a prezumțiilor instituite prin aceste norme, de vreme ce în cuprinsul anexei la Decretul nr. 92/1950, autoarea reclamantei, E.R. figurează la poziția 73 cu 2 apartamente naționalizate în Snagov, Ilfov, iar pe de altă parte, la dosar existau Deciziile nr. 1299 și 1300/1966 de trecere a celor două vile ce au aparținut E.T.

și E.R., din administrarea Trustului Regional Construcții București în administrarea Sfatului Popular al Regiunii București (filele 71-73 dosar curte de apel), dacă se confirma calitatea de moștenitoare a reclamantei. Totodată, este nelegală concluzia instanței de apel, în sensul că dacă recurenta reclamantă a beneficiat de aplicarea acestor prezumții cu ocazia obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de pe urma mamei sale, E.T. (Vila 59), incidența acelorași norme nu ar mai putea fi reținută și în prezenta cauză (cu privire la calitatea de proprietar la momentul preluării abuzive ca și a întinderii dreptului de proprietate), cauză în care se solicită măsuri reparatorii pentru un alt imobil, de pe urma unei alte autoare, condiția fiind dovedirea calității de moștenitoare a recurentei reclamante și de pe urma E.R., proprietară a imobilului învecinat, sora mamei sale, astfel cum se afirmă de către reclamantă.

În al doilea rând, cu referire la calitatea recurentei de moștenitoar a autoarei deposedate abuziv de stat, se constată că instanța de apel nu a stabilit cu certitudine care este persoana de pe urma căreia s-au solicitat măsuri reparatorii prin notificarea soluționată prin decizia de respingere a pretențiilor emisă R.A.A.P.P.S., contestată în prezenta cauză: M.R. sau E.R. Or, astfel cum a precizat recurenta, inclusiv prin motivele primului recurs și probele administrate în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, autoarea de pe urma căreia a solicitat măsurile reparatorii prin notificarea nr. 747/2001 adresată R.AA.P.P.S., este E.R., iar nu M.R. (cumnata acesteia) și nici M.E.R.

(persoană inexistentă). Din observarea probelor cauzei, în ce privește dovedirea dreptului de proprietate, se poate constata că există acte juridice translative de proprietate de proprietate pentru E.R., astfel că, în raport de acestea, instanța de apel, în condițiile stabilirii premiselor corecte de analiză a cauzei, putea proceda, în raport dde dispozițiile art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, la verificarea calității de persoană îndreptățită a recurentei de pe urma autoarei sale, E.R. Astfel, din cuprinsul clauzelor contractului de vânzare cumpărare aut. de Tribunalul Ilfov reiese că la origini terenul a avut o suprafață de 3.600 mp ce a aparținut în indiviziune numiților A. (frați).

Din acest total, prin contractul de vânzare cumpărare menționat, 1.000 mp au vândut numiților E. și C.P. și E.A., în timp ce 1.000 mp au vândut E.T. (mama recurentei, imobil pentru care reclamanta a obținut deja măsuri reparatorii) și 1.000 mp, M.R.; restul de 600 mp a rămas în proprietatea unuia dintre coproprietarii inițiali, M.V.A. Notificarea ce a fost formulată în cauza de față privește această proprietate care a aparținut inițial M.R., conform contractului de vânzare cumpărare - fila 54 Dosar nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în suprafață de 1.000 mp.

Însă, recurenta reclamantă nu s-a pretins moștenitoare a M.R., ci această proprietate, cel puțin parțial, a ajuns în patrimoniul autoarei sale din această cauză, E.R., cumnată a M.R., după cum s-a pretins; pentru această eroare, reiese că recurenta a formulat plângere penală împotriva apărătorului său – fila 128 dosar curte de apel pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanei și pentru infracțiunea de înșelăciune). Astfel, după decesul M.R. din 1941 (fila 64 primul dosar al I.C.C.J.), rezultă că, soțul acesteia, G.R., este cel care a devenit unic proprietar prin moștenire; din același proces verbal de dezbatere succesorală, reiese că în timpul vieții, M.R. ar fi înstrăinat 287,32 mp din acest teren (cu privire la care se arată că are o suprafață de 1.050 mp), însă în actele autentice ulterioare, G.R.

se referă la întreaga suprafață de 1.050 mp, iar nu la diferența de 862,68 mp prin moștenire; dovada acestei înstrăinări din timpul vieții soției sale nu există însă la dosar. La rândul său, G.R. prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 17 noiembrie 1943 de fostul Tribunal Ilfov ca vândut numitei E.I. 10 parcele de câte 47,72 mp fiecare, adică o suprafață de 477,20 mp (fila 73 primul dosar I.C.C.J.). Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 14 ianuarie 1946 al Tribunalului Ilfov, numita E.I. vinde acest teren în suprafață de 477,20 mp (fila 76 primul dosar I.C.C.J.), autoarei recurentei, E.R. G.R., prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 13 aprilie 1946 vinde aceleiași E.R.

o suprafață de 95,45 mp teren (2 parcele de câte 47, 72 mp), situație în care se constată că recurenta reclamantă a făcut dovada calității de proprietară a E.R. pentru o suprafață de teren de 562,65 mp. În completare, instanța de apel, în rejudecare, va administra orice alte probe concludente, pertinente și utile, pentru a se verifica dacă E.R. a dobândit o suprafață de teren mai mare, astfel cum se reține în decizia din 1966 la care s-a făcut anterior referire. Utilă în acest sens este obținerea unui istoric de rol fiscal, dar și verificarea situație juridice la zi a acestui imobil; se va aprecia dacă pentru diferența de teren de până la 1.000 mp (sau 1.050 mp) sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar și avându-se în vedere că în anexa la Decretul nr. 92/1950 G.R.

apare și el ca fiind naționalizat cu un apartamen în Snagov Ilfov (fila 31 primul recurs); se va verifica prioritar posibilitatea restituirii în natură, ținând seama de prevalența acestei măsuri reparatorii înscrisă în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; totodată, se va solicita depunerea la dosar a autorizației de construire pentru construcția de pe teren din 1943, întrucât reclamanta a depus la dosar doar schițe care ar trebui să fie anexe ale autorizației.

Întrucât cu privire la relațiile de rudenie sau afinitate dintre recurentă și E.R., instanța de apel nu a realizat o analiză completă a probelor cauzei prin prezentarea unui raționament care să poată fi cenzurat sub aspectul legalității, situația de fapt nefiind lămurită nici din acest punct de vedere, urmează a se verifica acest obiectiv probatoriu în rejudecare, obligația de analiză a tuturor probelor pertinente subzistând în sarcina instanțelor pentru a garanta echitatea procedurii derulate în fața sa (în sensul jurisprudenței Curții Europene în aplicarea art. 6 din Convenție, ca de ex. Cauza Albina, cum corect indică recurenta); la acest moment însă nu este posibilă exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, și, implicit, verificarea legalității deciziei din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care se reține și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Se impune precizarea că, pentru o atare finalitate, instanța de rejudecare va porni de la susținerile recurentei în sensul că M.R. și E.R. au fost căsătorite cu doi frați, M. - cu G.R., iar E.R. - cu P.R. (de care a divorțat în anul 1946 - fila 28 primul dosar de recurs), între acestea nefiind vreo legătură de rudenie sau afinitate, dar având în vedere că s-a pretins că E.R. este sora mamei sale, E. (I.) T., dispozițiile art. 4 alin. (2) din legea specială, urmând a fi aplicate în ce o privește pe reclamantă cu referire la E.R. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 5, 7 și 9, dar și constatând cele prevăzute de art. 314 C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se stabili situația de fapt în circumstanțele sale esențiale, potrivit celor anterior arătate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 304/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.