ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2010

Asupra contestației de față, constată:

La 18 ianuarie 2007, T.N. și T.E. au

solicitat revizuirea de deciziei nr. 172A din 04 aprilie 2002 prin care Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de

reclamanta C.E., continuat de moștenitorul acesteia C.M., a anulat sentința

civilă nr. 346 din

10 aprilie 2001 a Tribunalului București,

secția a

IV-

a civilă, și, rejudecând cauza prin

evocarea fondului, a admis acțiunea și a obligat pe pârâții T.N. și T.E. să

lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 2.

Cererea de revizuire a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuienții invocând ca acte

noi sentința civilă nr. 1140 din 07 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția

contencios administrativ, și decizia nr. 1598 din 05 mai 2000 a Curții Supreme

de Justiție, secția contencios administrativ.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 653 A din

17 octombrie 2008, a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată, reținând că

înscrisurile invocate de revizuienți nu îndeplinesc condițiile impuse de art.

322 pct. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii revizuienții

au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că în mod greșit a fost respină cererea de revizuire întrucât

înscrisurile invocate sunt determinante și pot conduce la schimbarea soluției

instanței de apel în sensul modificării deciziei nr. 172 A din 04 aprilie 2002

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu consecința respingerii

apelului.

Prin decizia nr. 5438 din 12 mai 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul.

În motivare, instanța a reținut că

cele două hotărâri judecătorești invocate de revizuienți nu sunt înscrisuri

noi, ci reprezintă un precedent judiciar creat de alte părți, cumpărători ai

unor apartamente din același imobil ca și cel din litigiu.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1140

din 07 octombrie 1999, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamanților C.B, C.C. și C.A.A., în

contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București și a

anulat dispoziția nr. 973/1997 emisă de pârât prin care s-a dispus restituirea

către C.E. a imobilului situat în București, sector 2, iar prin decizia civilă

nr. 1598 din 05 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârât împotriva

sentinței civile nr. 1140 din 07 octombrie 1999.

Având în vedere că în dreptul intern, precedentul

judiciar nu este considerat izvor de drept decât în cazul deciziilor pronunțate

de Înalta Curte în recurs în interesul legii și a deciziilor pronunțate de

Curtea Constituțională, instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel că decizia atacată este

legală.

Împotriva aceste decizii, T.N. și T.E.

au formulat contestație în anulare, susținând că sunt proprietarii de fapt și

de drept ai imobilului în litigiu, având calitatea de cumpărători de bună

credință, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, iar

prețul de achiziționare al apartamentului l-au achitat integral înainte de

formularea acțiunii în revendicare.

Contestația în anulare este inadmisibilă

pentru următoarele considerente:

Calea de atac extraordinară a contestației

în anulare exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de

art. 317 și 318 C. proc. civ.

În ceea de privește contestația

întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., aceasta se poate

îndrepta împotriva unei hotărâri irevocabile, când judecata s-a făcut cu lipsă

de procedură sau când s-au încălcat norme de ordine publică privitoare la

competență.

Art. 318 C. proc. civ. prevede

posibilitatea atacării cu contestație în anulare a hotărârii pronunțate în

recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșeli materiale sau când,

respingându-se recursul, a fost omis din greșeală a fi cercetat vreunul din

motivele de modificare sau de casare.

Din analiza textelor de lege

sus-menționate rezultă că admiterea contestației în anulare este condiționată

de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor

limitative prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. Aceste dispoziții legale

au caracter expres și imperativ, iar nerespectarea lor, prin formularea unor

motive ce nu corespund celor strict prevăzute de lege, face incidentă excepția

inadmisibilității contestației în anulare.

În speță, contestatorii nu au precizat

în care dintre dispozițiile legale sus-menționate își încadrează cererea și

nici nu au formulat vreun motiv din cele prevăzute de art. 317-318 C. proc.

civ.

În aceste condiții, Înalta Curte va

admite excepția invocată din oficiu și va respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de T.N. și T.E. împotriva deciziei nr. 5438 din 12 mai

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 septembrie 2010.