ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2010

Asupra contestației de față, constată: La 18 ianuarie 2007, T.N. și T.E. au solicitat revizuirea de deciziei nr. 172A din 04 aprilie 2002 prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta C.E., continuat de moștenitorul acesteia C.M., a anulat sentința civilă nr. 346 din 10 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă, și, rejudecând cauza prin evocarea fondului, a admis acțiunea și a obligat pe pârâții T.N. și T.E. să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuienții invocând ca acte noi sentința civilă nr. 1140 din 07 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, și decizia nr. 1598 din 05 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 653 A din 17 octombrie 2008, a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată, reținând că înscrisurile invocate de revizuienți nu îndeplinesc condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii revizuienții au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit a fost respină cererea de revizuire întrucât înscrisurile invocate sunt determinante și pot conduce la schimbarea soluției instanței de apel în sensul modificării deciziei nr. 172 A din 04 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu consecința respingerii apelului.

Prin decizia nr. 5438 din 12 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul. În motivare, instanța a reținut că cele două hotărâri judecătorești invocate de revizuienți nu sunt înscrisuri noi, ci reprezintă un precedent judiciar creat de alte părți, cumpărători ai unor apartamente din același imobil ca și cel din litigiu. Astfel, prin sentința civilă nr. 1140 din 07 octombrie 1999, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamanților C.B, C.C. și C.A.A., în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București și a anulat dispoziția nr. 973/1997 emisă de pârât prin care s-a dispus restituirea către C.E.

a imobilului situat în București, sector 2, iar prin decizia civilă nr. 1598 din 05 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1140 din 07 octombrie 1999. Având în vedere că în dreptul intern, precedentul judiciar nu este considerat izvor de drept decât în cazul deciziilor pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul legii și a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel că decizia atacată este legală. Împotriva aceste decizii, T.N. și T.E.

au formulat contestație în anulare, susținând că sunt proprietarii de fapt și de drept ai imobilului în litigiu, având calitatea de cumpărători de bună credință, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, iar prețul de achiziționare al apartamentului l-au achitat integral înainte de formularea acțiunii în revendicare. Contestația în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Calea de atac extraordinară a contestației în anulare exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. În ceea de privește contestația întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., aceasta se poate îndrepta împotriva unei hotărâri irevocabile, când judecata s-a făcut cu lipsă de procedură sau când s-au încălcat norme de ordine publică privitoare la competență.

Art. 318 C. proc. civ. prevede posibilitatea atacării cu contestație în anulare a hotărârii pronunțate în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșeli materiale sau când, respingându-se recursul, a fost omis din greșeală a fi cercetat vreunul din motivele de modificare sau de casare. Din analiza textelor de lege sus-menționate rezultă că admiterea contestației în anulare este condiționată de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitative prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. Aceste dispoziții legale au caracter expres și imperativ, iar nerespectarea lor, prin formularea unor motive ce nu corespund celor strict prevăzute de lege, face incidentă excepția inadmisibilității contestației în anulare.

În speță, contestatorii nu au precizat în care dintre dispozițiile legale sus-menționate își încadrează cererea și nici nu au formulat vreun motiv din cele prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de T.N. și T.E. împotriva deciziei nr. 5438 din 12 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2010.