Decizia nr. 1177/2005 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Ulterior construcția a fost distrusă în urma unui bombardament, iar cele două surori au obținut autorizația nr. 9 Z din 28 iunie 1946, prin care li s-a aprobat refacerea clădirii prin executarea unei suprapuneri peste corpul existent, dar, pentru că nu aveau suficiente fonduri bănești, proprietarele au vândut părți indivize din teren unor persoane fizice în scopul construirii a câte unui apartament de către cumpărători. Astfel, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 391 din 15 iunie 1946, cele două surori au vândut lui C.I.Z. 27,43/850 părți indivize din teren în vederea construirii unui apartament care să reprezinte 67.78 mp din întregul imobil ce se va compune din pivniță la subsol, 2 camere, un vestibul, baie și chicinetă la etajul 1. Tot la 15 iunie 1946, cu nr. 395 cele două surori au vândut lui S.N. 185,34/850 părți indivize din același teren în vederea construirii unui apartament, care să reprezinte 402,13 mp din întregul imobil și care se va compune din garaj, cameră pentru șofer și pivniță la subsol, un hol, 5 camere, 2 băi, un oficiu, o bucătărie și o cămară la etajul 1, 3 camere pentru servitori și o cameră de duș la etajul 2, precum și 2 boxe în pod. La aceeași dată de 15 iunie 1946, cu nr. 394, proprietarele au vândut lui S.A. 15,28/850 părți indivize din teren pentru construirea unei garsoniere, care să reprezinte 31,94 mp din întregul imobil ce se va compune dintr-o cameră, baie, vestibul și chicinetă, toate situate la etajul 1. În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 53178 din 27 noiembrie 1946, autoarele au vândut lui T.I.E. 98,80/850 părți indivize din teren în vederea construirii unui apartament, care să reprezinte 197,30 mp din întregul imobil și care se va compune din pivniță și garaj la subsol, vestibul, hol, sufragerie, 2 dormitoare, baie, oficiu, cămară, bucătărie, cameră pentru servitori, debara și baie la etajul 2, precum și boxă și o cameră la pod. În motivarea acțiunii se mai arată că, la data de 9 iunie 1967, a decedat N.V., lăsând ca moștenitor testamentar pe reclamanta B.I.V.(fostă N.), iar la 26 decembrie 1990 a decedat și R.G., care a lăsat ca moștenitor pe fiica sa A.I., căsătorită cu D.D.D., decedată la rându-i la 14 februarie 1994, având ca moștenitor pe reclamantul D.P.D. La data de 28 mai 1999 și ulterior, reclamanții au solicitat restituirea imobilului, cu excepția spațiilor vândute de autoarele lor prin contractele de vânzare-cumpărare arătate, astfel: - reclamantului D.P.D.: 211,28/850 cote părți indivize din teren și un apartament în suprafață de 438,06 mp cu camere poziționate la subsol și parter; - reclamantei B.I.V.: 248,54/850 cote părți indivize din teren și un apartament de 520,25 mp cu camere poziționate la subsol, parter și etajul 1. Referitor la situația juridică a imobilului revendicat, reclamanții au arătat că acesta nu a intrat niciodată în proprietatea statului, ci doar în folosința fostului Partid Muncitoresc Român conform H.C.M. nr. 776/1950, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei, care l-a închiriat unei instituții non-guvernamentale. În drept, cererea în revendicare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. La data de 19 noiembrie 1999, pârâta conform art. 64-55 C. proc. civ., a chemat în judecată pe Ministerul Finanțelor Publice, arătând că, întrucât ea doar administrează bunul revendicat, acesta este titularul dreptului de proprietate în calitate de reprezentant al Statului Român, conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința nr. 125 din 31 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar apelul declarat de reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 213 A din 19 aprilie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Recursul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia nr. 5038 din 8 decembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, instanța supremă casând hotărârile date în primă instanță și în apel și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București în vederea identificării imobilului în litigiu pe bază de probe clare, neechivoce, verificarea identității dintre imobilul pretins și cel menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950, departajarea spațiilor în litigiu de cele care exced acestuia prin intermediul unei noi expertize tehnice, numai după lămurirea tuturor aspectelor de fapt putând fi soluționată pricina. Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 605 din 30 aprilie 2002, prin care a respins ca nefondate atât acțiunea principală cât și cererea de arătare a titularului dreptului, după ce a luat act că, la termenul din 9 aprilie 2002, reclamanții au micșorat câtimea obiectului procesului la nivelul suprafețelor spațiilor așa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică. Instanța de rejudecare a constatat că, deși au fost administrate probele dispuse de instanța de recurs, nu s-a reușit delimitarea spațiilor din imobil rămase în proprietatea autoarelor reclamanților de cele construite de cei 4 cumpărători de părți indivize din teren, astfel că reclamanții nu au dovedit că sunt îndreptățiți să revendice spații concrete din imobil. Cu privire la cererea pârâtei, tribunalul a statuat că imobilul administrat de pârâtă nu face parte din domeniul public, ci din domeniul privat al statului conform H.G. nr. 854/2000, astfel că Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în proces ca reprezentant în temeiul Legii nr. 213/1998. Prin decizia civilă nr. 438 A din 24 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, cu dispozitivul rectificat sub aspectul unor erori materiale prin Încheierea din 22 octombrie 2003 dată de aceeași instanță, au fost admise apelurile declarate, iar sentința civilă nr. 605 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost schimbată în sensul că au fost admise atât acțiunea principală precizată, cât și cererea de arătare a titularului dreptului, fiind obligați pârâții RA A.P.P.S., Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al Municipiului București să lase în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamanților D.D.P. și B.I.V. imobilul situat în București, strada A., colț cu strada V., compus din încăperile nr. 1-37 de la subsol, încăperile nr. 1-34 de la parter, încăperile nr. 1 și nr. 2 de la etajul 1 al construcției, precum și suprafața de 394 mp din terenul de 850 mp, conform raportului de expertiză întocmit de Ș.G., parte integrantă a hotărârii. Cu privire la structura imobilului, instanța de apel a constatat că a fost pe deplin lămurită prin raportul de expertiză întocmit și omologat în apel, spațiile menționate în dispozitiv fiind cele rămase în proprietatea autoarelor reclamanților, delimitate de cele ulterior construite de cumpărătorii unor părți din teren. Referitor la regimul juridic al imobilului, instanța de apel a reținut că imobilul nu a fost naționalizat și nu a trecut în alt mod în proprietatea statului, iar H.C.M. nr. 776/1950 nu poate reprezenta titlul statului asupra imobilului, deoarece sub incidența acestei hotărâri au intrat numai imobile reținute de către Partidul Muncitoresc Român, nenaționalizate, de unde rezultă recunoașterea împrejurării că imobilul nu a fost naționalizat, iar proprietatea nu putea fi afectată decât cu justă despăgubire și nu prin „reținere” de către partid. Cu referire la cererea de arătare a titularului dreptului s-a reținut că imobilul figurează în anexa nr. 4 la H.G. nr. 533/2002, care completează H.G. nr. 854/2000, ca făcând parte din domeniul privat al statului, Ministerul Finanțelor Publice reprezentând statul titular al dreptului de proprietate. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs RA A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, prin amândouă recursurile cerându-se casarea deciziei atacate și păstrarea sentinței primei instanțe. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta RA A.P.P.S. susține că decizia atacată este nelegală prin faptul că nu menționează starea de indiviziune perpetuă și forțată a reclamanților asupra părților din construcție restituite și asupra terenului în cote egale de câte ½, ceea ce face imposibilă executarea, precum și prin aceea că instanța de apel a admis acțiunea, deși reclamanții nu au dovedit în concret care sunt spațiile pe care le revendică, fiind greșit procedeul folosit prin raportul de expertiză omologat, prin care spațiile revendicate au fost deduse prin eliminarea suprafețelor din construcție și din teren care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare. Susține pârâta că asemenea modalitate de identificare nu a lămurit pe deplin situația de fapt, nefiind exclusă posibilitatea de a exista și alte notificări, bazate pe alte acte translative de proprietate decât cele depuse la dosarul cauzei formulate la alte organe locale ale administrației de stat, regii sau societăți necunoscute încă. Concomitent, pârâta a solicitat suspendarea executării deciziei atacate până la soluționarea recursului. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în dezvoltarea căruia au fost formulate următoarele critici: - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum și pe cele ale art. 2 din Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu faptul că reclamanții nu au cerut suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, impuneau respingerea acțiunii ca inadmisibilă, consecință a încălcării principiului procesual electa una via non datur recursus ad alteram de către reclamanți, care au utilizat concomitent calea dreptului comun, cât și procedura specială prevăzută prin Legea nr. 10/2001 pentru realizarea acelorași pretenții; - aceeași instanță de apel a reținut în mod greșit că imobilul în litigiu „nu a fost naționalizat și nu a trecut în alt mod în proprietatea statului”, rezumându-se la calificarea H.C.M. nr. 776/1950 ca dovadă suficientă a inexistenței naționalizării, neobservând însă că în baza H.C.M. nr. 776/1950 a fost întocmit procesul-verbal din 30 martie 1971, transcris sub nr. 739 la Judecătoria sectorului 1 București, prin care Statul Român a devenit proprietarul imobilului; - în realitate, în modul arătat, dreptul de proprietate al statului a fost intabulat în temeiul dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 218/1960, fiind incidente și dispozițiile Decretului nr. 712/1966, astfel că preluarea de către stat s-a făcut în aplicarea unor acte normative succesive (H.C.M. nr. 766/1950, Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966) aflate în concordanță cu ordinea constituțională de la acea vreme, ceea ce impune concluzia că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 3/1993, nr. 27/1993, nr. 73/1995, nr. 176/1997, nr. 180/1997, nr. 622/1997 și altele. Prin Încheierea din 25 mai 2004 dată în dosarul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de pârâta-recurentă RA A.P.P.S. și a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la soluționarea recursurilor. Recursurile sunt nefondate pentru cele ce succed. 1. Acțiunea dedusă acestei judecăți aparține dreptului comun și a fost introdusă anterior apariției Legii nr. 10/2001, astfel că nu este supusă procedurii speciale reglementată prin legea specială, nefiind incidente dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită susținerea încălcării celor din urmă prevederi legale. Aceleași acțiuni la data introducerii ei, 9 decembrie 1998, nu îi erau aplicabile nici dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul revendicat, calificat de reclamanți ca fiind preluat de stat fără un titlu valabil, nu făcea obiectul unei legi speciale de reparație, la acea dată existând o singură asemenea lege, anume Legea nr. 112/1995, care reglementa situația juridică a unor imobile trecute în proprietatea statului cu titlu. De asemenea, nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei de față, care au permis persoanelor îndreptățite să aleagă calea legii speciale, renunțând la judecarea acțiunilor de drept comun ori solicitând suspendarea acelei cauze. În aplicarea menționatei prevederi legale, dreptul de opțiune aparține în exclusivitate titularului acțiunii, iar nu părții adverse sau instanței de judecată. Dar, alin. (1) trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiași art. 47 în sensul că, neoptând pentru una din variantele arătate, reclamanții pot continua acțiunea de drept comun, eventuala respingere a acesteia dându-le dreptul de a utiliza procedura legii speciale. Așadar, textele legale analizate și principiul electa una via nu conduc la ideea inadmisibilității acțiunii civile de drept comun utilizată de reclamanți în procesul de față. 2. Determinantă în calificarea titlului statului este modalitatea concretă din momentul preluării imobilului. Sub acest aspect situația este pe deplin lămurită, nefiind contestată de pârâți, în sensul că imobilul a fost preluat în fapt în anul 1949 prin evacuarea locatarilor, fără a exista nici un titlu de preluare. Ulterior, prin Hotărârea nr. 776/1950 a Consiliului de Miniștri s-a dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român, iar prin procesul-verbal din 30 martie 1971 Partidul Comunist Român a propus transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în temeiul Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1966, transcriere care a fost operată la data de 8 aprilie 1971. Concluzionând, imobilul a fost preluat de stat fără titlu în anul 1949, s-a aflat în folosință de partid până la 8 aprilie 1971, iar de la această dată a figurat oficial ca proprietate de stat. În aceste condiții, nu se poate aprecia că titlul statului este dat de H.C.M. nr. 776/1950, dar nici de Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966, dat fiind că se bazează pe o posesiune „fundată și conservată” prin violență în sensul prevăzut în art. 1851 C. civ., care nu poate fi caracterizată ca netulburată, condiție menționată în art. 1847 din același cod. Corect, ca urmare, instanța de apel a statuat lipsa titlului statului și a admis acțiunea în revendicare.

Raportul de expertiză tehnică răspunde obiectivelor fixate de instanță și este judicios întocmit. Modalitatea de identificare a părții din imobil pentru care a fost admisă acțiunea este corectă și singura posibilă față de evoluția în timp a construcției și de actele juridice succesive de înstrăinare a altor părți din imobil. Într-adevăr, fiind deplin dovedit că la un moment dat și într-o anume stare imobilul s-a aflat în ansamblul său în proprietatea autoarelor reclamanților, numai prin departajarea părților succesiv vândute, determinate concret în raport cu elementele de identificare descrise în actele de înstrăinare, s-a putut stabili ceea ce s-a aflat în proprietatea autoarelor la data preluării de către stat. De altfel, prin recurs nici nu se propune o altă modalitate de identificare, de natură să elimine echivocul pretins.

Nu constituie temei de recurs faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanților, asemenea imputată nelegalitate prejudiciind eventual pe fiecare dintre reclamanți, care însă au achiesat prin nerecurare și neîmpiedicând cu nimic executarea hotărârii.

Posibilitatea existenței altor notificări nu este de natură a schimba soluția dată cauzei, fiind enunțată ipotetic și rezolvabilă în afara procesului de față.

Considerentele anterioare răspund tuturor susținerilor din cele două recursuri și impun concluzia netemeiniciei recursurilor, care urmează a fi respinse potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind că reclamanții nu au pretins despăgubiri pentru prejudicii cauzate în urma exercitării recursurilor, cauțiunea depusă de pârâta RA A.P.P.S. cu prilejul cererii de suspendare a executării va fi restituită în temeiul prevederilor art. 300 alin. ultim teza a II-a C. proc. civ.