ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1177/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1177/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9

decembrie 1998, ulterior precizată, reclamanții D.P.D. și B.I.V.(fostă N.) au

chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București,

Regia Autonomă „Administrația Protocolului de Stat” și Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând să fie obligați să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în strada A., București (fostă A.Z.), colț cu

strada V.(fostă A.V.).

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că autorul lor B.I. a cumpărat la 2 mai 1913 un teren de 854 mp situat

în București, Șos. J. nr.18 și 20, lotul cu nr. 71 din parcelarea O.W.R.,

conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7821 din 3 mai 1913

de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, prima latură a imobilului formând

fațadă pe A.V. și a doua latură în curbă formând fațada spre A.Z.

În luna ianuarie 1920 B.I. a

decedat, lăsând moștenitori pe fiicele sale N.V. și R.G., care au moștenit în

cote de câte ½ terenul, pe care au edificat o construcție cu subsol,

parter și etaj, conform procesului-verbal nr. 3186 din 28 martie 1940, N.V.

ocupând apartamentul nr.1, iar R.G. apartamentul nr. 2.

Ulterior construcția a fost distrusă

în urma unui bombardament, iar cele două surori au obținut autorizația nr. 9 Z

din 28 iunie 1946, prin care li s-a aprobat refacerea clădirii prin executarea

unei suprapuneri peste corpul existent, dar, pentru că nu aveau suficiente

fonduri bănești, proprietarele au vândut părți indivize din teren unor persoane

fizice în scopul construirii a câte unui apartament de către cumpărători.

Astfel, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 391 din 15 iunie 1946, cele două surori au vândut lui

C.I.Z. 27,43/850 părți indivize din teren în vederea construirii unui

apartament care să reprezinte 67.78 mp din întregul imobil ce se va compune din

pivniță la subsol, 2 camere, un vestibul, baie și chicinetă la etajul 1.

Tot la 15 iunie 1946, cu nr. 395

cele două surori au vândut lui S.N. 185,34/850 părți indivize din același teren

în vederea construirii unui apartament, care să reprezinte 402,13 mp din

întregul imobil și care se va compune din garaj, cameră pentru șofer și pivniță

la subsol, un hol, 5 camere, 2 băi, un oficiu, o bucătărie și o cămară la

etajul 1, 3 camere pentru servitori și o cameră de duș la etajul 2, precum și 2

boxe în pod.

La aceeași dată de 15 iunie 1946, cu

nr. 394, proprietarele au vândut lui S.A. 15,28/850 părți indivize din teren

pentru construirea unei garsoniere, care să reprezinte 31,94 mp din întregul

imobil ce se va compune dintr-o cameră, baie, vestibul și chicinetă, toate

situate la etajul 1.

În fine, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 53178 din 27 noiembrie 1946, autoarele au vândut lui

T.I.E. 98,80/850 părți indivize din teren în vederea construirii unui apartament,

care să reprezinte 197,30 mp din întregul imobil și care se va compune din

pivniță și garaj la subsol, vestibul, hol, sufragerie, 2 dormitoare, baie,

oficiu, cămară, bucătărie, cameră pentru servitori, debara și baie la etajul 2,

precum și boxă și o cameră la pod.

În motivarea acțiunii se mai arată

că, la data de 9 iunie 1967, a decedat N.V., lăsând ca moștenitor testamentar

pe reclamanta B.I.V.(fostă N.), iar la 26 decembrie 1990 a decedat și R.G.,

care a lăsat ca moștenitor pe fiica sa A.I., căsătorită cu D.D.D., decedată la

rându-i la 14 februarie 1994, având ca moștenitor pe reclamantul D.P.D.

La data de 28 mai 1999 și ulterior,

reclamanții au solicitat restituirea imobilului, cu excepția spațiilor vândute

de autoarele lor prin contractele de vânzare-cumpărare arătate, astfel:

- reclamantului D.P.D.: 211,28/850

cote părți indivize din teren și un apartament în suprafață de 438,06 mp cu

camere poziționate la subsol și parter;

- reclamantei B.I.V.: 248,54/850

cote părți indivize din teren și un apartament de 520,25 mp cu camere

poziționate la subsol, parter și etajul 1.

Referitor la situația juridică a

imobilului revendicat, reclamanții au arătat că acesta nu a intrat niciodată în

proprietatea statului, ci doar în folosința fostului Partid Muncitoresc Român

conform H.C.M. nr. 776/1950, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei,

care l-a închiriat unei instituții non-guvernamentale.

În drept, cererea în revendicare a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

La data de 19 noiembrie 1999, pârâta

conform art. 64-55 C. proc. civ., a chemat în judecată pe Ministerul Finanțelor

Publice, arătând că, întrucât ea doar administrează bunul revendicat, acesta

este titularul dreptului de proprietate în calitate de reprezentant al Statului

Român, conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Acțiunea a fost respinsă ca

neîntemeiată prin sentința nr. 125 din 31 ianuarie 2000 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar apelul declarat de reclamanți

a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 213 A din 19 aprilie 2000

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Recursul declarat de reclamanți a

fost admis prin decizia nr. 5038 din 8 decembrie 2000 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, instanța supremă casând hotărârile date în

primă instanță și în apel și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul București în vederea identificării imobilului în litigiu pe bază de

probe clare, neechivoce, verificarea identității dintre imobilul pretins și cel

menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950, departajarea spațiilor în litigiu

de cele care exced acestuia prin intermediul unei noi expertize tehnice, numai

după lămurirea tuturor aspectelor de fapt putând fi soluționată pricina.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 605 din 30

aprilie 2002, prin care a respins ca nefondate atât acțiunea principală cât și

cererea de arătare a titularului dreptului, după ce a luat act că, la termenul din

9 aprilie 2002, reclamanții au micșorat câtimea obiectului procesului la

nivelul suprafețelor spațiilor așa cum au fost stabilite prin raportul de

expertiză tehnică.

Instanța de rejudecare a constatat

că, deși au fost administrate probele dispuse de instanța de recurs, nu s-a

reușit delimitarea spațiilor din imobil rămase în proprietatea autoarelor

reclamanților de cele construite de cei 4 cumpărători de părți indivize din

teren, astfel că reclamanții nu au dovedit că sunt îndreptățiți să revendice

spații concrete din imobil.

Cu privire la cererea pârâtei,

tribunalul a statuat că imobilul administrat de pârâtă nu face parte din

domeniul public, ci din domeniul privat al statului conform H.G. nr. 854/2000,

astfel că Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în proces ca reprezentant

în temeiul Legii nr. 213/1998.

Prin decizia civilă nr. 438 A din 24

septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

cu dispozitivul rectificat sub aspectul unor erori materiale prin Încheierea

din 22 octombrie 2003 dată de aceeași instanță, au fost admise apelurile

declarate, iar sentința civilă nr. 605 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, a fost schimbată în sensul că au fost admise

atât acțiunea principală precizată, cât și cererea de arătare a titularului

dreptului, fiind obligați pârâții RA A.P.P.S., Ministerul Finanțelor Publice și

Consiliul General al Municipiului București să lase în deplina proprietate și

liniștita posesie a reclamanților D.D.P. și B.I.V. imobilul situat în

București, strada A., colț cu strada V., compus din încăperile nr. 1-37 de la

subsol, încăperile nr. 1-34 de la parter, încăperile nr. 1 și nr. 2 de la

etajul 1 al construcției, precum și suprafața de 394 mp din terenul de 850 mp,

conform raportului de expertiză întocmit de Ș.G., parte integrantă a hotărârii.

Cu privire la structura imobilului,

instanța de apel a constatat că a fost pe deplin lămurită prin raportul de

expertiză întocmit și omologat în apel, spațiile menționate în dispozitiv fiind

cele rămase în proprietatea autoarelor reclamanților, delimitate de cele

ulterior construite de cumpărătorii unor părți din teren.

Referitor la regimul juridic al

imobilului, instanța de apel a reținut că imobilul nu a fost naționalizat și nu

a trecut în alt mod în proprietatea statului, iar H.C.M. nr. 776/1950 nu poate

reprezenta titlul statului asupra imobilului, deoarece sub incidența acestei

hotărâri au intrat numai imobile reținute de către Partidul Muncitoresc Român,

nenaționalizate, de unde rezultă recunoașterea împrejurării că imobilul nu a

fost naționalizat, iar proprietatea nu putea fi afectată decât cu justă

despăgubire și nu prin „reținere” de către partid.

Cu referire la cererea de arătare a

titularului dreptului s-a reținut că imobilul figurează în anexa nr. 4 la H.G.

nr. 533/2002, care completează H.G. nr. 854/2000, ca făcând parte din domeniul

privat al statului, Ministerul Finanțelor Publice reprezentând statul titular

al dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs RA A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, prin amândouă

recursurile cerându-se casarea deciziei atacate și păstrarea sentinței primei

instanțe.

Invocând motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta RA A.P.P.S. susține că decizia atacată

este nelegală prin faptul că nu menționează starea de indiviziune perpetuă și

forțată a reclamanților asupra părților din construcție restituite și asupra

terenului în cote egale de câte ½, ceea ce face imposibilă executarea,

precum și prin aceea că instanța de apel a admis acțiunea, deși reclamanții nu

au dovedit în concret care sunt spațiile pe care le revendică, fiind greșit

procedeul folosit prin raportul de expertiză omologat, prin care spațiile

revendicate au fost deduse prin eliminarea suprafețelor din construcție și din

teren care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare.

Susține pârâta că asemenea

modalitate de identificare nu a lămurit pe deplin situația de fapt, nefiind

exclusă posibilitatea de a exista și alte notificări, bazate pe alte acte

translative de proprietate decât cele depuse la dosarul cauzei formulate la

alte organe locale ale administrației de stat, regii sau societăți necunoscute

încă.

Concomitent, pârâta a solicitat

suspendarea executării deciziei atacate până la soluționarea recursului.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, în dezvoltarea căruia au fost formulate următoarele critici:

- instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum și pe cele ale art. 2 din

Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu faptul că reclamanții nu au cerut

suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, impuneau

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, consecință a încălcării principiului

procesual

electa una via non datur recursus ad alteram

de către

reclamanți, care au utilizat concomitent calea dreptului comun, cât și

procedura specială prevăzută prin Legea nr. 10/2001 pentru realizarea acelorași

pretenții;

- aceeași instanță de apel a reținut

în mod greșit că imobilul în litigiu „nu a fost naționalizat și nu a trecut în

alt mod în proprietatea statului”, rezumându-se la calificarea H.C.M. nr.

776/1950 ca dovadă suficientă a inexistenței naționalizării, neobservând însă

că în baza H.C.M. nr. 776/1950 a fost întocmit procesul-verbal din 30 martie

1971, transcris sub nr. 739 la Judecătoria sectorului 1 București, prin care

Statul Român a devenit proprietarul imobilului;

- în realitate, în modul arătat,

dreptul de proprietate al statului a fost intabulat în temeiul dispozițiilor

art. 3 din Decretul nr. 218/1960, fiind incidente și dispozițiile Decretului

nr. 712/1966, astfel că preluarea de către stat s-a făcut în aplicarea unor

acte normative succesive (H.C.M. nr. 766/1950, Decretul nr. 218/1960 și

Decretul nr. 712/1966) aflate în concordanță cu ordinea constituțională de la

acea vreme, ceea ce impune concluzia că imobilul a fost preluat de stat cu

titlu, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr.

3/1993, nr. 27/1993, nr. 73/1995, nr. 176/1997, nr. 180/1997, nr. 622/1997 și

altele.

Prin Încheierea din 25 mai 2004 dată

în dosarul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea

formulată de pârâta-recurentă RA A.P.P.S. și a dispus suspendarea executării

deciziei recurate până la soluționarea recursurilor.

Recursurile sunt nefondate pentru

cele ce succed.

aparține dreptului comun și a fost introdusă anterior apariției Legii nr.

10/2001, astfel că nu este supusă procedurii speciale reglementată prin legea

specială, nefiind incidente dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr.

10/2001, neputând fi primită susținerea încălcării celor din urmă prevederi

legale.

Aceleași acțiuni la data

introducerii ei, 9 decembrie 1998, nu îi erau aplicabile nici dispozițiile art.

2 din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul revendicat, calificat de reclamanți

ca fiind preluat de stat fără un titlu valabil, nu făcea obiectul unei legi speciale

de reparație, la acea dată existând o singură asemenea lege, anume Legea nr.

112/1995, care reglementa situația juridică a unor imobile trecute în

proprietatea statului cu titlu.

De asemenea, nu au fost încălcate

nici dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare pe

parcursul judecării cauzei de față, care au permis persoanelor îndreptățite să

aleagă calea legii speciale, renunțând la judecarea acțiunilor de drept comun

ori solicitând suspendarea acelei cauze.

În aplicarea menționatei prevederi

legale, dreptul de opțiune aparține în exclusivitate titularului acțiunii, iar

nu părții adverse sau instanței de judecată.

Dar, alin. (1) trebuie coroborat cu

alin. (3) al aceluiași art. 47 în sensul că, neoptând pentru una din variantele

arătate, reclamanții pot continua acțiunea de drept comun, eventuala respingere

a acesteia dându-le dreptul de a utiliza procedura legii speciale.

Așadar, textele legale analizate și

principiul

electa una via

nu conduc la ideea inadmisibilității acțiunii

civile de drept comun utilizată de reclamanți în procesul de față.

titlului statului este modalitatea concretă din momentul preluării imobilului.

Sub acest aspect situația este pe

deplin lămurită, nefiind contestată de pârâți, în sensul că imobilul a fost

preluat în fapt în anul 1949 prin evacuarea locatarilor, fără a exista nici un

titlu de preluare.

Ulterior, prin Hotărârea nr.

776/1950 a Consiliului de Miniștri s-a dispus trecerea imobilului din

proprietatea statului în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român, iar

prin procesul-verbal din 30 martie 1971 Partidul Comunist Român a propus

transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în temeiul

Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1966, transcriere care a fost

operată la data de 8 aprilie 1971.

Concluzionând, imobilul a fost

preluat de stat fără titlu în anul 1949, s-a aflat în folosință de partid până

la 8 aprilie 1971, iar de la această dată a figurat oficial ca proprietate de

stat.

În aceste condiții, nu se poate

aprecia că titlul statului este dat de H.C.M. nr. 776/1950, dar nici de

Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966, dat fiind că se bazează pe o

posesiune „fundată și conservată” prin violență în sensul prevăzut în art. 1851

C. civ., care nu poate fi caracterizată ca netulburată, condiție menționată în

art. 1847 din același cod.

Corect, ca urmare, instanța de apel

a statuat lipsa titlului statului și a admis acțiunea în revendicare.

răspunde obiectivelor fixate de instanță și este judicios întocmit.

Modalitatea de identificare a părții

din imobil pentru care a fost admisă acțiunea este corectă și singura posibilă

față de evoluția în timp a construcției și de actele juridice succesive de înstrăinare

a altor părți din imobil.

Într-adevăr, fiind deplin dovedit că

la un moment dat și într-o anume stare imobilul s-a aflat în ansamblul său în

proprietatea autoarelor reclamanților, numai prin departajarea părților

succesiv vândute, determinate concret în raport cu elementele de identificare

descrise în actele de înstrăinare, s-a putut stabili ceea ce s-a aflat în

proprietatea autoarelor la data preluării de către stat.

De altfel, prin recurs nici nu se

propune o altă modalitate de identificare, de natură să elimine echivocul

pretins.

faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanților, asemenea

imputată nelegalitate prejudiciind eventual pe fiecare dintre reclamanți, care

însă au achiesat prin nerecurare și neîmpiedicând cu nimic executarea

hotărârii.

notificări nu este de natură a schimba soluția dată cauzei, fiind enunțată

ipotetic și rezolvabilă în afara procesului de față.

tuturor susținerilor din cele două recursuri și impun concluzia netemeiniciei

recursurilor, care urmează a fi respinse potrivit dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

pretins despăgubiri pentru prejudicii cauzate în urma exercitării recursurilor,

cauțiunea depusă de pârâta RA A.P.P.S. cu prilejul cererii de suspendare a

executării va fi restituită în temeiul prevederilor art. 300 alin. ultim teza a

II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. împotriva deciziei

civile nr. 438 A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Dispune restituirea către RA

A.P.P.S. a cauțiunii în sumă de 10 milioane lei plătită cu ordinul de plată nr.

986 din 4 mai 2004 la C.E.C., sucursala Victoria.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2005.