ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

25 februarie 1999 reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâții RA

A.D.P.F.L. Craiova, D.F.P. Dolj și Consiliul Local al municipiului Craiova,

solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în Craiova, compus din construcție alcătuită din două

comune și pivniță, precum și terenul aferent.

În motivarea acțiunii reclamantul a

susținut că imobilul solicitat a fost expropriat în baza Decretului nr. 232 din

10 aprilie 1973 împreună cu imobilul numitei G.Z. și că pentru bunurile astfel

preluate le-a fost plătită suma de 8.433,40 lei pentru construcție și 1098,00

lei pentru teren, sumă derizorie ce nu poate fi considerată o despăgubire

echitabilă.

A mai arătat că după anul 1989 a

încercat în mai multe rânduri redobândirea acestei proprietăți luate abuziv,

însă răspunsurile primite au fost negative sau cu motivarea că nu a fost încă

reglementat regimul de restituire al acestei categorii de bunuri.

Deși s-a opus preluării bunurilor,

prin presiuni și amenințări imobilul a fost trecut în proprietatea statului

pentru utilitate publică în vederea construirii de blocuri de locuințe, scop ce

nu a fost îndeplinit.

A mai arătat că această construcție

nu este demolată, dar nu este locuită, aflându-se într-o stare avansată de

degradare.

Prin sentința civilă nr. 669 din 27

ianuarie 2000 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acțiunea reclamantului și

obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

compus din casă de cărămidă cu două încăperi și pivniță și teren aferent de

93,50 mp situate în localitatea Craiova.

Această instanță a reținut că

bunurile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului

pentru care au fost preluate, așa încât, în raport de dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 a reținut temeinicia acțiunii introductive.

Sentința menționată a fost

desființată prin decizia nr. 3906 din 5 septembrie 2000 a Tribunalului Dolj,

iar cauza reținută spre judecată în primă instanță de această instanță.

S-a constatat că față de temeiul

cererii introductive, judecătoria a soluționat cauza cu încălcarea normelor

imperative privind competența materială, reglementate de art. 2 pct. 1 lit. e)

C. proc. civ. în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei.

În rejudecare a fost pronunțată

sentința nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj, prin care a fost

respinsă acțiunea în revendicare, sens în care s-a reținut că actul de

expropriere și-a produs efectele specifice, pentru că bunurile solicitate au

intrat în proprietatea statului, iar reclamantul a primit despăgubirile

cuvenite.

Această hotărâre a fost schimbată în

apelul declarat de reclamant, care a fost admis prin decizia nr. 3341/civ. din

13 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova. A fost admisă acțiunea

reclamantului și obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în Craiova, str. Înfrățirii nr. 29, compus

din casă din cărămidă cu două încăperi și pivniță și suprafața de 93,50 mp

teren aferent.

Instanța de apel a reținut că, de la

data preluării efective și până în prezent, imobilul în litigiu nu a fost

demolat și nici utilizat potrivit scopului exproprierii, astfel încât măsura

exproprierii nu este justificată și se impune restituirea bunului către

reclamant.

Dispozițiile acestei hotărâri au

fost casate prin decizia nr. 2727 din 24 iunie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, iar pricina trimisă spre rejudecarea apelului, aceleiași curți de

apel.

S-a reținut că în speță nu au fost pe

deplin lămurite împrejurările de fapt, astfel încât, în acord cu cerințele art.

314 C. proc. civ. nu se poate proceda la aplicarea corectă a legii.

S-a arătat astfel că din actele de

expropriere rezultă că măsura menționată a privit imobilele reclamantului și a

numitei G.Z., în suprafețele indicate în anexa la decret.

Pentru a se putea stabili dacă

reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv de proprietate asupra

terenului și, în caz afirmativ, întinderea și amplasamentul acestuia, s-a

considerat necesară depunerea titlului de proprietate și completarea raportului

de expertiză în raport de mențiunile acestuia.

În rejudecare, prin decizia nr. 804

din 13 aprilie 2004 a Curții de Apel Craiova a fost admis apelul reclamantului

și schimbată sentința primei instanțe, în sensul admiterii în parte a acțiunii

introductive. Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamantului imobilul construcție compus din două încăperi

și pivniță, situat în Craiova.

A fost respins capătul de cerere

privind restituirea terenului.

În esență s-a reținut că din

procesul verbal de preluare a bunurilor, rezultă că reclamantul și numita G.Z.

se află în indiviziune asupra terenului de 488,25 mp, motiv pentru care nu au

putut fi primite susținerile acestuia că ar fi proprietarul și a terenului

revendicat în suprafața de 150 mp.

Prin urmare, acțiunea reclamantului

s-a considerat a fi întemeiată doar în parte, pentru construcția revendicată,

sens în care s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 35 din Legea

nr. 33/1994, ca și a celor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul prevalenței restituirii în

natură și a imobilelor expropriate.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recurs reclamantul și pârâții D.G.F.P. Dolj și Consiliul Local al

municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său,

reclamantul a învederat că, deși instanța i-a recunoscut dreptul de proprietate

și asupra terenului, i-a respins cererea de restituire a acestuia, deși probele

administrate în cauză relevă o altă situație de fapt decât cea reținută prin

hotărârea atacată.

Restituindu-i doar casa și nu și

terenul pe care se află amplasată aceasta, instanța a pronunțat o hotărâre ce

nu poate fi pusă în aplicare, lipsită de finalitate, întrucât nu ar putea să

intre în posesia și stăpânirea construcției vreodată.

Pârâta D.G.F.P. Dolj a încadrat

criticile sale în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a

arătat că, în soluționarea acțiunii în revendicare cu judecata căreia a fost

învestită, instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor celor

doi proprietari și să dea preferință celui mai bine individualizat.

În speță însă, reclamantul nu a

depus nici un înscris cu care să facă dovada proprietății, ci, dimpotrivă, din

înscrisurile depuse în probațiune rezultă că acesta s-ar fi aflat în

indiviziune cu numita G.Z. asupra imobilului revendicat.

În atare situație, reclamantul nu

are calitate procesuală activă, întrucât acțiunea în revendicare fiind un act

de dispoziție era necesar să fie promovat de ambii coproprietari.

S-a mai invocat greșita reținere a

dispozițiilor art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

întrucât acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.

480-481 C. civ. temei legal ce nu a fost modificat de reclamanți.

Pârâta Consiliul Local al

municipiului Craiova și-a încadrat criticile din recurs pe dispozițiile art.

304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., sens în care a arătat că reclamantul nu și-a

dovedit calitatea procesuală activă, deoarece nu a prezentat nici un înscris cu

care să facă dovada vocației la succesiunea defunctului D.G.. Dar acesta nu a

dovedit nici calitatea de proprietar a antecesorului său, întrucât actele

depuse în probațiune în acest sens nu fac dovada cerută de lege pentru

admisibilitatea unei atari acțiuni.

Au mai arătat că imobilul a trecut

cu titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 232/1973, iar

reclamantul a primit despăgubirile cuvenite bunului expropriat, astfel încât

acțiunea sa nu este nici întemeiată.

Recursurile sunt fondate, potrivit

considerentelor ce succed:

Potrivit procesului-verbal din 16

mai 1973 întocmit cu prilejul executării dispozițiilor Decretului nr. 232 din

10 aprilie 1973, din proprietatea numitului D.G. s-a expropriat corpul I al

clădirii situate în localitatea Craiova, constând în construcție din cărămidă

acoperită cu tablă în suprafață de 38,90 mp și compusă din două încăperi și

pivniță, precum și teren în suprafață de 488,25 mp în indiviziune cu numita

G.Z.

În același sens sunt și mențiunile

din tabelul aferent actului de expropriere și unde, la poziția nr. 32 pentru

terenul de 488,25 mp menționat apare înscrisă alături de reclamant și numita

G.Z.

Pentru încasarea drepturilor

cuvenite bunurilor expropriate și evaluate, potrivit mențiunilor din înscrisul

intitulat „declarație” (f. 32 dos. fond) la suma de 8.770,90 lei, a fost

împuternicit reclamantul.

Cert este că, după efectuarea

acestor operațiuni specifice măsurii de deposedare analizate, scopul

exproprierii nu a fost îndeplinit și că, potrivit lucrărilor de expertiză

efectuate în cauză construcția expropriată există și în prezent și este liberă

și că aceasta s-ar afla pe o porțiune de teren de 93,50 mp, restul de 56,50 mp

până la 150 mp cât solicită reclamantul care apare ca fiindu-i cuvenit potrivit

înscrisului numit declarație, se află în posesia sa, fiind inclus în terenul

gospodăriei sale.

Probele administrate până în

prezenta etapă procesuală sunt însă contradictorii atât în ceea ce privește

identificarea și suprafața terenului, obiect al exproprierii, cât și a

suprafeței de teren deținute de reclamant.

Nu s-au avut în vedere îndrumările

instanței de control judiciar, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., în

sensul stabilirii dacă reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv

de proprietate, ca și întinderea și amplasamentul terenului solicitat.

Instanța de apel nu a fost

preocupată să verifice titlul în baza căruia reclamantul a solicitat terenul în

suprafață de 150 mp, ci doar identificarea terenului expropriat și dacă

bunurile, obiect al exproprierii sunt libere, aspecte insuficiente pentru justa

soluționare a cauzei și care s-au dovedit a nu fi nici valorificate la

pronunțarea hotărârii, dovedindu-se a fi și inutile.

În argumentarea hotărârii pronunțate

în apel, suplimentar, instanța a reținut și incidența prevederilor art. 9 alin.

(1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect pe bună dreptate

criticat în recurs, întrucât astfel a depășit și plasat în afara cadrului

procesual fixat de reclamant, cu încălcarea principiului disponibilității ce

guvernează judecata procesului civil.

Legea de reparație își definește

domeniul de aplicare, procedura și excepțiile ce-i sunt specifice, făcând

inaplicabilă, în afara sferei sale de cuprindere, orice altă modalitate de

restituire a bunurilor vizate, cum ar fi, în speță, Legea nr. 33/1994.

Pentru considerentele expuse,

constatând încălcarea legii atât în ceea ce privește nerespectarea îndrumărilor

instanței de control judiciar, depășirea cadrului procesual fixat prin cererea

de chemare în judecată, ca și determinarea pe deplin a împrejurărilor de fapt

ale cauzei, situație ce face imposibilă aplicarea corectă a legii, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., constatând incidența motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și ipoteza textului art. 314 C. proc. civ.,

se va dispune casarea hotărârii pronunțate în apel.

Aceeași soartă o va avea și

hotărârea pronunțată în primă instanță, etapă procesuală la care judecata s-a

efectuat prin raportare la prevederile unei legi viitoare ce ar rezolva

pretențiile reclamantului, judecată ce echivalează cu denegare de dreptate și

cu omisiunea soluționării fondului cererii dedusă judecății, caz în care, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se impune casarea

acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Cu prilejul rejudecării cauzei, vor

fi avute în vedere și celelalte critici invocate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantul D.G.M. și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Craiova,

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dolj, împotriva deciziei nr. 804

din 13 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Casează decizia precum și sentința

cu nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.