ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 1999 reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâții RA A.D.P.F.L. Craiova, D.F.P. Dolj și Consiliul Local al municipiului Craiova, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, compus din construcție alcătuită din două comune și pivniță, precum și terenul aferent. În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că imobilul solicitat a fost expropriat în baza Decretului nr. 232 din 10 aprilie 1973 împreună cu imobilul numitei G.Z. și că pentru bunurile astfel preluate le-a fost plătită suma de 8.433,40 lei pentru construcție și 1098,00 lei pentru teren, sumă derizorie ce nu poate fi considerată o despăgubire echitabilă.

A mai arătat că după anul 1989 a încercat în mai multe rânduri redobândirea acestei proprietăți luate abuziv, însă răspunsurile primite au fost negative sau cu motivarea că nu a fost încă reglementat regimul de restituire al acestei categorii de bunuri. Deși s-a opus preluării bunurilor, prin presiuni și amenințări imobilul a fost trecut în proprietatea statului pentru utilitate publică în vederea construirii de blocuri de locuințe, scop ce nu a fost îndeplinit. A mai arătat că această construcție nu este demolată, dar nu este locuită, aflându-se într-o stare avansată de degradare. Prin sentința civilă nr. 669 din 27 ianuarie 2000 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acțiunea reclamantului și obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din casă de cărămidă cu două încăperi și pivniță și teren aferent de 93,50 mp situate în localitatea Craiova.

Această instanță a reținut că bunurile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate, așa încât, în raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a reținut temeinicia acțiunii introductive. Sentința menționată a fost desființată prin decizia nr. 3906 din 5 septembrie 2000 a Tribunalului Dolj, iar cauza reținută spre judecată în primă instanță de această instanță. S-a constatat că față de temeiul cererii introductive, judecătoria a soluționat cauza cu încălcarea normelor imperative privind competența materială, reglementate de art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei.

În rejudecare a fost pronunțată sentința nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare, sens în care s-a reținut că actul de expropriere și-a produs efectele specifice, pentru că bunurile solicitate au intrat în proprietatea statului, iar reclamantul a primit despăgubirile cuvenite. Această hotărâre a fost schimbată în apelul declarat de reclamant, care a fost admis prin decizia nr. 3341/civ. din 13 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova. A fost admisă acțiunea reclamantului și obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, str. Înfrățirii nr. 29, compus din casă din cărămidă cu două încăperi și pivniță și suprafața de 93,50 mp teren aferent.

Instanța de apel a reținut că, de la data preluării efective și până în prezent, imobilul în litigiu nu a fost demolat și nici utilizat potrivit scopului exproprierii, astfel încât măsura exproprierii nu este justificată și se impune restituirea bunului către reclamant. Dispozițiile acestei hotărâri au fost casate prin decizia nr. 2727 din 24 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, iar pricina trimisă spre rejudecarea apelului, aceleiași curți de apel. S-a reținut că în speță nu au fost pe deplin lămurite împrejurările de fapt, astfel încât, în acord cu cerințele art. 314 C. proc. civ. nu se poate proceda la aplicarea corectă a legii. S-a arătat astfel că din actele de expropriere rezultă că măsura menționată a privit imobilele reclamantului și a numitei G.Z., în suprafețele indicate în anexa la decret.

Pentru a se putea stabili dacă reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv de proprietate asupra terenului și, în caz afirmativ, întinderea și amplasamentul acestuia, s-a considerat necesară depunerea titlului de proprietate și completarea raportului de expertiză în raport de mențiunile acestuia. În rejudecare, prin decizia nr. 804 din 13 aprilie 2004 a Curții de Apel Craiova a fost admis apelul reclamantului și schimbată sentința primei instanțe, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive. Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul construcție compus din două încăperi și pivniță, situat în Craiova. A fost respins capătul de cerere privind restituirea terenului.

În esență s-a reținut că din procesul verbal de preluare a bunurilor, rezultă că reclamantul și numita G.Z. se află în indiviziune asupra terenului de 488,25 mp, motiv pentru care nu au putut fi primite susținerile acestuia că ar fi proprietarul și a terenului revendicat în suprafața de 150 mp. Prin urmare, acțiunea reclamantului s-a considerat a fi întemeiată doar în parte, pentru construcția revendicată, sens în care s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, ca și a celor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul prevalenței restituirii în natură și a imobilelor expropriate. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamantul și pârâții D.G.F.P.

Dolj și Consiliul Local al municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului său, reclamantul a învederat că, deși instanța i-a recunoscut dreptul de proprietate și asupra terenului, i-a respins cererea de restituire a acestuia, deși probele administrate în cauză relevă o altă situație de fapt decât cea reținută prin hotărârea atacată. Restituindu-i doar casa și nu și terenul pe care se află amplasată aceasta, instanța a pronunțat o hotărâre ce nu poate fi pusă în aplicare, lipsită de finalitate, întrucât nu ar putea să intre în posesia și stăpânirea construcției vreodată. Pârâta D.G.F.P. Dolj a încadrat criticile sale în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că, în soluționarea acțiunii în revendicare cu judecata căreia a fost învestită, instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor celor doi proprietari și să dea preferință celui mai bine individualizat.

În speță însă, reclamantul nu a depus nici un înscris cu care să facă dovada proprietății, ci, dimpotrivă, din înscrisurile depuse în probațiune rezultă că acesta s-ar fi aflat în indiviziune cu numita G.Z. asupra imobilului revendicat. În atare situație, reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât acțiunea în revendicare fiind un act de dispoziție era necesar să fie promovat de ambii coproprietari. S-a mai invocat greșita reținere a dispozițiilor art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. temei legal ce nu a fost modificat de reclamanți. Pârâta Consiliul Local al municipiului Craiova și-a încadrat criticile din recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., sens în care a arătat că reclamantul nu și-a dovedit calitatea procesuală activă, deoarece nu a prezentat nici un înscris cu care să facă dovada vocației la succesiunea defunctului D.G.. Dar acesta nu a dovedit nici calitatea de proprietar a antecesorului său, întrucât actele depuse în probațiune în acest sens nu fac dovada cerută de lege pentru admisibilitatea unei atari acțiuni. Au mai arătat că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 232/1973, iar reclamantul a primit despăgubirile cuvenite bunului expropriat, astfel încât acțiunea sa nu este nici întemeiată. Recursurile sunt fondate, potrivit considerentelor ce succed: Potrivit procesului-verbal din 16 mai 1973 întocmit cu prilejul executării dispozițiilor Decretului nr. 232 din 10 aprilie 1973, din proprietatea numitului D.G.

s-a expropriat corpul I al clădirii situate în localitatea Craiova, constând în construcție din cărămidă acoperită cu tablă în suprafață de 38,90 mp și compusă din două încăperi și pivniță, precum și teren în suprafață de 488,25 mp în indiviziune cu numita G.Z. În același sens sunt și mențiunile din tabelul aferent actului de expropriere și unde, la poziția nr. 32 pentru terenul de 488,25 mp menționat apare înscrisă alături de reclamant și numita G.Z. Pentru încasarea drepturilor cuvenite bunurilor expropriate și evaluate, potrivit mențiunilor din înscrisul intitulat „declarație” (f. 32 dos. fond) la suma de 8.770,90 lei, a fost împuternicit reclamantul.

Cert este că, după efectuarea acestor operațiuni specifice măsurii de deposedare analizate, scopul exproprierii nu a fost îndeplinit și că, potrivit lucrărilor de expertiză efectuate în cauză construcția expropriată există și în prezent și este liberă și că aceasta s-ar afla pe o porțiune de teren de 93,50 mp, restul de 56,50 mp până la 150 mp cât solicită reclamantul care apare ca fiindu-i cuvenit potrivit înscrisului numit declarație, se află în posesia sa, fiind inclus în terenul gospodăriei sale. Probele administrate până în prezenta etapă procesuală sunt însă contradictorii atât în ceea ce privește identificarea și suprafața terenului, obiect al exproprierii, cât și a suprafeței de teren deținute de reclamant.

Nu s-au avut în vedere îndrumările instanței de control judiciar, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., în sensul stabilirii dacă reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv de proprietate, ca și întinderea și amplasamentul terenului solicitat. Instanța de apel nu a fost preocupată să verifice titlul în baza căruia reclamantul a solicitat terenul în suprafață de 150 mp, ci doar identificarea terenului expropriat și dacă bunurile, obiect al exproprierii sunt libere, aspecte insuficiente pentru justa soluționare a cauzei și care s-au dovedit a nu fi nici valorificate la pronunțarea hotărârii, dovedindu-se a fi și inutile.

În argumentarea hotărârii pronunțate în apel, suplimentar, instanța a reținut și incidența prevederilor art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect pe bună dreptate criticat în recurs, întrucât astfel a depășit și plasat în afara cadrului procesual fixat de reclamant, cu încălcarea principiului disponibilității ce guvernează judecata procesului civil. Legea de reparație își definește domeniul de aplicare, procedura și excepțiile ce-i sunt specifice, făcând inaplicabilă, în afara sferei sale de cuprindere, orice altă modalitate de restituire a bunurilor vizate, cum ar fi, în speță, Legea nr. 33/1994.

Pentru considerentele expuse, constatând încălcarea legii atât în ceea ce privește nerespectarea îndrumărilor instanței de control judiciar, depășirea cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, ca și determinarea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale cauzei, situație ce face imposibilă aplicarea corectă a legii, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și ipoteza textului art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea hotărârii pronunțate în apel. Aceeași soartă o va avea și hotărârea pronunțată în primă instanță, etapă procesuală la care judecata s-a efectuat prin raportare la prevederile unei legi viitoare ce ar rezolva pretențiile reclamantului, judecată ce echivalează cu denegare de dreptate și cu omisiunea soluționării fondului cererii dedusă judecății, caz în care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal. Cu prilejul rejudecării cauzei, vor fi avute în vedere și celelalte critici invocate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamantul D.G.M. și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Craiova, Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dolj, împotriva deciziei nr. 804 din 13 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Casează decizia precum și sentința cu nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.