ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1415/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Alba sub nr. 7643 din 18 noiembrie 2002, reclamanta T.E.S. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Alba Iulia, solicitând obligarea acestora să-i predea în deplină proprietate suprafața de 1500 mp teren situat în Alba Iulia, ori să-i plătească daune materiale în sumă de 54.000 dolari SUA sau 54.000 Euro, precum și daune morale evaluate la 1.000 milioane lei și daune cominatorii de 30 Euro sau 1 milion lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de plată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea proprietarei tabulare a imobilului cu nr. top 1279/1, 1280/1, 1293/1, 1294/1, compus din casă, curte și grădină de 1249 mp, în calitate de fiică.

Imobilul a fost naționalizat, iar casa compusă din două corpuri de clădire a fost demolată. Terenul a fost parcelat: 3 parcele de câte 250 mp au fost atribuite pentru construirea de locuințe unor cetățeni, iar o parcelă de 499 mp a fost destinată drumului de acces. Reclamanta a menționat că suprafața de 1500 mp pretinsă prin acțiune se compune din 1249 mp teren naționalizat la care se adaugă, prin compensare, o suprafață de 251 mp care ar reprezenta echivalentul pentru cele două case demolate. Reclamanta a mai precizat că preluarea imobilului a fost abuzivă și fără titlu deoarece mama sa, unica proprietară a imobilului nu apare în anexa la decretul de naționalizare; figurează tatăl său care nu avea drept de proprietate.

Mai arată că, la data de 11 iunie 2001 a notificat-o pe pârâtă pentru predarea în natură a unei suprafețe de 1500 mp teren, prin compensare cu cel preluat abuziv și ocupat în prezent de locuințele unor terți, ori pentru plata unei despăgubiri de 30.000 mărci germane. Ulterior, la 8 iulie 2002, reclamanta și-a completat notificarea cu cererile din prezenta acțiune, dar nu a primit nici un răspuns, astfel că s-a adresat instanței. Reclamanta și-a motivat în drept acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 998 și art. 1002 alin. (3) C. civ. La data de 4 decembrie 2002, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât și Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român. În cauză a depus întâmpinare Primăria municipiului Alba Iulia, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă și invocând necompetența materială a secției civile a tribunalului.

Același punct de vedere a fost exprimat și prin întâmpinarea depusă de Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința nr. 91 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Alba Iulia, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantei față de Primăria municipiului Alba Iulia și s-a luat act că reclamanta a renunțat la judecată față de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este o acțiune în revendicare și în despăgubiri de drept comun, acțiune inadmisibilă în condițiile apariției Legii nr. 10/2001; de asemeni, instanța a reținut că acțiunea nu este admisibilă nici pe temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece reclamanta nu a așteptat emiterea dispoziției motivate și nici nu a formulat o acțiune de obligare a pârâtei în acest sens, iar în privința măsurilor reparatorii solicitate a reținut că acestea nu respectă dispozițiile art. 36 alin. (3) din lege, respectiv nu sunt admisibile în forma cerută de reclamantă și Primăria nu are calitate să i le acorde, ci doar Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului, dar față de care a renunțat la judecată.

S-a mai reținut că nu sunt admisibile nici despăgubirile solicitate pe temeiul art. 998-1001 C. civ. pentru că există reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 în acest sens, lege care nu prevede acordarea de daune morale, iar daunele cominatorii privesc de debitori, pârâta neavând această calitate. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 409/A din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. S-a reținut că, existența unei proceduri speciale face inadmisibile normele dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare este inadmisibilă, iar accesul la justiție nu este îngrădit prin obligarea reclamantei de a obține răspunsul persoanei notificate înainte de a formula prezenta acțiune.

De asemeni s-a menținut constatarea instanței de fond că pârâta nu are calitate procesuală într-o acțiune de drept comun. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În esență, recurenta critică decizia instanței de apel pentru că a ignorat probatoriul administrat în sensul preluării abuzive și fără titlu a imobilului care a aparținut în proprietate mamei sale, a îndrumat-o în mod nejustificat să formuleze o acțiune de obligare a pârâtei să emită dispoziția motivată și a considerat, fără temei, că pârâta nu are calitate procesuală pasivă. Reclamanta recurentă a precizat că solicită admiterea în parte a acțiunii sale, respectiv numai pentru acordarea despăgubirilor bănești în cuantum de 54.000 Euro pentru imobil, precum și pentru daunele materiale și morale.

Pârâta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează. Reclamanta a dovedit faptul că, la data de 11 iunie 2001, cu notificarea nr. 9821/2001 a solicitat Primăriei municipiului Alba Iulia măsuri reparatorii privind imobilul care a aparținut mamei sale și care a fost naționalizat, măsuri constând în atribuirea în compensare a unui teren de 1500 mp sau despăgubiri echivalente valorii imobilului. Ulterior, la data de 5 iulie 2001, cu petiția înregistrată sub nr. 11443/2001, reclamanta a revenit la această notificare, completând-o cu acte doveditoare. Întrucât nu a primit nici un răspuns, la data de 16 iulie 2002, cu petiția nr. 989/2002, reclamanta s-a adresat Prefecturii județului Alba, invocând dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prefectura i-a răspuns, la data de 14 august 2002, în sensul că a trimis petiția Primăriei, urmând ca aceasta să-i facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 36 alin. (2) din lege. În aceste condiții, la data de 18 noiembrie 2002, reclamanta s-a adresat instanței cu prezenta acțiune, motivată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Acțiunea are vicii de redactare, nefiind opera unui avocat, dar din conținutul ei rezultă, în mod cert că reclamanta nu a înțeles să formuleze ca o cerere principală, o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, ca urmare a refuzului unității deținătoare de a-i răspunde la notificare.

De altfel, chiar reclamanta indică Legea nr. 10/2001 ca temei legal al cererii sale, iar instanțele care s-au pronunțat în cauză, deși au reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, au examinat cererea reclamantei și prin prisma dispozițiilor legii speciale, pronunțându-se în modul arătat. Reclamanta a depus la dosar un extras de C.F. din care rezultă că mama sa S.M. a fost proprietara imobilului compus din casă, curte și grădină de 1249 mp, înscris în C.F. Alba Iulia, nr. top 1279-1280, 1293-1294 și naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul ei profund reparatoriu este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privită reglementarea cuprinsă în art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură; conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În speță este pusă în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acestora.

Această conduită nu poate să afecteze interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra și valorifica drepturile recunoscute de lege. Lipsa răspunsului persoanei deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite echivalează cu un refuz al acesteia, ceea ce justifică acțiunea reclamantei și obligația instanței de a examina cauza pe fond. Față de cele ce preced, recursul reclamantei va fi admis, se va casa decizia instanței de apel și se va trimite spre rejudecare. Instanța este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecății, să soluționeze litigiul în temeiul dovezilor deja administrate și eventual a unora în completare.

Evident, cu ocazia rejudecării se vor examina și celelalte cereri ale reclamantei. Văzând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta T.E.S. împotriva deciziei nr. 409/A din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.