ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1415/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Alba sub nr. 7643 din 18 noiembrie 2002, reclamanta T.E.S. a chemat

în judecată pe pârâta Primăria municipiului Alba Iulia, solicitând obligarea

acestora să-i predea în deplină proprietate suprafața de 1500 mp teren situat

în Alba Iulia, ori să-i plătească daune materiale în sumă de 54.000 dolari SUA sau

54.000 Euro, precum și daune morale evaluate la 1.000 milioane lei și daune

cominatorii de 30 Euro sau 1 milion lei pentru fiecare zi de întârziere în

executarea obligației de plată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este moștenitoarea proprietarei tabulare a imobilului cu nr. top

1279/1, 1280/1, 1293/1, 1294/1, compus din casă, curte și grădină de 1249 mp,

în calitate de fiică.

Imobilul a fost naționalizat, iar

casa compusă din două corpuri de clădire a fost demolată. Terenul a fost

parcelat: 3 parcele de câte 250 mp au fost atribuite pentru construirea de

locuințe unor cetățeni, iar o parcelă de 499 mp a fost destinată drumului de

acces.

Reclamanta a menționat că suprafața

de 1500 mp pretinsă prin acțiune se compune din 1249 mp teren naționalizat la

care se adaugă, prin compensare, o suprafață de 251 mp care ar reprezenta

echivalentul pentru cele două case demolate.

Reclamanta a mai precizat că

preluarea imobilului a fost abuzivă și fără titlu deoarece mama sa, unica

proprietară a imobilului nu apare în anexa la decretul de naționalizare;

figurează tatăl său care nu avea drept de proprietate.

Mai arată că, la

data de 11 iunie 2001 a notificat-o pe pârâtă pentru predarea în natură a unei

suprafețe de 1500 mp teren, prin compensare cu cel preluat abuziv și ocupat în

prezent de locuințele unor terți, ori pentru plata unei despăgubiri de 30.000

mărci germane. Ulterior, la 8 iulie 2002, reclamanta și-a completat notificarea

cu cererile din prezenta acțiune, dar nu a primit nici un răspuns, astfel că

s-a adresat instanței.

Reclamanta și-a

motivat în drept acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 998 și art.

1002 alin. (3) C. civ.

La data de 4 decembrie

2002, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât și Ministerul

Finanțelor Publice pentru Statul Român.

În cauză a depus

întâmpinare Primăria municipiului Alba Iulia, solicitând respingerea acțiunii

ca inadmisibilă și invocând necompetența materială a secției civile a

tribunalului.

Același punct de

vedere a fost exprimat și prin întâmpinarea depusă de Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin sentința nr. 91

din 26 februarie 2003 a Tribunalului Alba Iulia, secția civilă, s-a respins

acțiunea reclamantei față de Primăria municipiului Alba Iulia și s-a luat act

că reclamanta a renunțat la judecată față de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este o acțiune în revendicare

și în despăgubiri de drept comun, acțiune inadmisibilă în condițiile apariției

Legii nr. 10/2001; de asemeni, instanța a reținut că acțiunea nu este

admisibilă nici pe temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece reclamanta nu a așteptat

emiterea dispoziției motivate și nici nu a formulat o acțiune de obligare a

pârâtei în acest sens, iar în privința măsurilor reparatorii solicitate a

reținut că acestea nu respectă dispozițiile art. 36 alin. (3) din lege,

respectiv nu sunt admisibile în forma cerută de reclamantă și Primăria nu are

calitate să i le acorde, ci doar Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant

al Statului, dar față de care a renunțat la judecată.

S-a mai reținut că nu

sunt admisibile nici despăgubirile solicitate pe temeiul art. 998-1001 C. civ.

pentru că există reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 în acest sens, lege

care nu prevede acordarea de daune morale, iar daunele cominatorii privesc de

debitori, pârâta neavând această calitate.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 409/A

din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

S-a reținut că,

existența unei proceduri speciale face inadmisibile normele dreptului comun,

respectiv acțiunea în revendicare este inadmisibilă, iar accesul la justiție nu

este îngrădit prin obligarea reclamantei de a obține răspunsul persoanei

notificate înainte de a formula prezenta acțiune.

De asemeni s-a

menținut constatarea instanței de fond că pârâta nu are calitate procesuală

într-o acțiune de drept comun.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În esență, recurenta

critică decizia instanței de apel pentru că a ignorat probatoriul administrat

în sensul preluării abuzive și fără titlu a imobilului care a aparținut în

proprietate mamei sale, a îndrumat-o în mod nejustificat să formuleze o acțiune

de obligare a pârâtei să emită dispoziția motivată și a considerat, fără temei,

că pârâta nu are calitate procesuală pasivă. Reclamanta recurentă a precizat că

solicită admiterea în parte a acțiunii sale, respectiv numai pentru acordarea

despăgubirilor bănești în cuantum de 54.000 Euro pentru imobil, precum și

pentru daunele materiale și morale.

Pârâta intimată a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a dovedit

faptul că, la data de 11 iunie 2001, cu notificarea nr. 9821/2001 a solicitat

Primăriei municipiului Alba Iulia măsuri reparatorii privind imobilul care a aparținut

mamei sale și care a fost naționalizat, măsuri constând în atribuirea în

compensare a unui teren de 1500 mp sau despăgubiri echivalente valorii

imobilului.

Ulterior, la data de 5

iulie 2001, cu petiția înregistrată sub nr. 11443/2001, reclamanta a revenit la

această notificare, completând-o cu acte doveditoare.

Întrucât nu a primit

nici un răspuns, la data de 16 iulie 2002, cu petiția nr. 989/2002, reclamanta

s-a adresat Prefecturii județului Alba, invocând dispozițiile art. 36 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001. Prefectura i-a răspuns, la data de 14 august 2002, în

sensul că a trimis petiția Primăriei, urmând ca aceasta să-i facă reclamantei

ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 36 alin. (2) din lege.

În aceste condiții, la

data de 18 noiembrie 2002, reclamanta s-a adresat instanței cu prezenta

acțiune, motivată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Acțiunea are vicii de redactare,

nefiind opera unui avocat, dar din conținutul ei rezultă, în mod cert că

reclamanta nu a înțeles să formuleze ca o cerere principală, o acțiune în

revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci o

acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, ca urmare a refuzului

unității deținătoare de a-i răspunde la notificare.

De altfel, chiar reclamanta indică

Legea nr. 10/2001 ca temei legal al cererii sale, iar instanțele care s-au

pronunțat în cauză, deși au reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare,

au examinat cererea reclamantei și prin prisma dispozițiilor legii speciale,

pronunțându-se în modul arătat.

Reclamanta a depus la dosar un

extras de C.F. din care rezultă că mama sa S.M. a fost proprietara imobilului

compus din casă, curte și grădină de 1249 mp, înscris în C.F. Alba Iulia, nr. top

1279-1280, 1293-1294 și naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul ei profund reparatoriu este evident

că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei

îndreptățite. În acest cadru trebuie privită reglementarea cuprinsă în art. 23

alin. (1) din lege, potrivit cu care, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării, după caz, de la depunerea actelor doveditoare,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură; conform art. 24

alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu

este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului.

În speță este pusă în discuție

situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de

o conduită imputabilă acestora. Această conduită nu poate să afecteze

interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de

a-și apăra și valorifica drepturile recunoscute de lege. Lipsa răspunsului

persoanei deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite echivalează cu un

refuz al acesteia, ceea ce justifică acțiunea reclamantei și obligația

instanței de a examina cauza pe fond.

Față de cele ce preced, recursul

reclamantei va fi admis, se va casa decizia instanței de apel și se va trimite

spre rejudecare. Instanța este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și

analizând temeinic raportul juridic dedus judecății, să soluționeze litigiul în

temeiul dovezilor deja administrate și eventual a unora în completare.

Evident, cu ocazia rejudecării se

vor examina și celelalte cereri ale reclamantei.

Văzând dispozițiile art. 304 pct. 9

și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta T.E.S. împotriva deciziei nr. 409/A din 20 octombrie 2003 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.