ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6965/2006

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 371 din 31 octombrie 2005, Tribunalul Mehedinți, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpații S.V. și S.M., pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., A achitat inculpatul M.P., pentru infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen. A schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. A condamnat pe inculpatul B.Z., la 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. A luat act că partea vătămată B.E. nu se constituie parte civilă. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți au fost trimiși în judecată inculpații B.Z., S.M. și S.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2) 1 lit. a) și c) C. pen., și inculpatul M.P.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., reținându-se că, în data de 14 martie 2003, aflându-se în curtea locuinței părții vătămate B.E., prin folosirea violenței au deposedat-o pe aceasta de suma de 3.000.000 lei și de un cazan pentru fabricat țuica, părăsind imediat locul faptei cu un autoturism condus de inculpatul M.P. Starea de fapt reținută în rechizitoriu a fost probată în cursul urmăririi penale cu procesul verbal de sesizare din 14 martie 2003, declarația părții vătămate B.E., planșele foto, procesul verbal de cercetare la fața locului, declarațiile martorilor și procesele verbale de confruntare.

Procedând la soluționarea cauzei, instanța de fond a luat interogatorii inculpaților B.Z., S.M. și S.V. și M.P. în care aceștia nu au recunoscut săvârșirea faptei astfel cum a fost reținută în rechizitoriu, primii trei declarând că au avut o înțelegerea cu partea vătămată, respectiv, inculpatul B.Z. s-a oferit să-i repare cazanul de țuică contra sumei de 3.500.000 lei, ulterior înțelegându-se cu partea vătămată să-i dea cazanul vechi, și o parte din bani, iar ei să-i dea alt cazan, iar capacul atunci când vor primi și diferența de bani, precizând că nu s-au exercitat nici un fel de acte de violență asupra părții vătămate de nici unul dintre ei, iar ca inculpatul M.P. a stat tot timpul în mașină.

Ca atare, s-a mai reținut de către instanța de fond că inculpații S.M. și S.V. nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie săvârșită în data de 14 martie 2003 împotriva părții vătămate B.E. și nici în sarcina inculpatului M.P. nu se poate reține complicitatea la săvârșirea acestei infracțiuni. În același timp, însă a fost dovedită vinovăția inculpatului B.Z., acesta răspunzând penal pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 128 din 13 aprilie 2006, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, împotriva sentinței penale nr. 371/2006, pe care a desființat-o. În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul M.P.

din infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., text în baza căruia, aplicând și prevederile art. 74 și 76 C. pen., a condamnat pe acest inculpat la 4 ani închisoare. În baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., a condamnat pe ceilalți inculpați, după cum urmează: - B.Z. la 8 ani închisoare aplicând și prevederile art. 37 lit. b) C. pen.; - S.M. și S.V. la câte 7 ani închisoare fiecare. A interzis pentru fiecare din cei patru inculpați drepturile prevăzute de art. 71 și 64 C. pen. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.Z. A reținut instanța de apel că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii astfel cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței, cu precizarea că pentru inculpatul M.P. încadrarea corectă este cea de coautor și nu de complice la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, respectiv, în timp ce inculpații S.M. și S.V. încercau să abată atenția părții vătămate prin aprinderea unui foc în curte, inculpatul B.Z. a forțat-o pe aceasta să-i pună la dispoziție cazanul și apoi a deposedat-o prin violență de suma de bani anterior menționată. Totodată inculpatul M.P., în calitate de șofer a asigurat scăparea inculpaților cu autoturismul său.

Împotriva acestei decizii au declarat apel inculpații B.Z., S.M., S.V. și M.P., primii trei invocând, în principal, nulitatea absolută a deciziei recurate având în vedere împrejurarea că judecătorul V.P. era pensionat la data pronunțării acesteia. Inculpații S.M. și S.V., pe fondul cauzei, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond, apreciind că în mod corect prima instanță i-a achitat, întrucât sunt de bună credință, nu au exercitat acte de violență și nu au participat în nici un fel la săvârșirea infracțiunii. Inculpatul B.Z. a solicitat admiterea recursului și, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc.

pen., arătând că declarațiile au fost luate tendențios pentru tâlhărie și că nu s-a stabilit valoarea reală a cazanului, întrucât în atare situație s-ar fi dovedit că el a dat părții vătămate mai mult decât ar fi valorat cazanul luat de la aceasta. Un al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. și vizează faptul că audierea părții vătămate la instanță a continuat tendința urmăririi penale, arătând că inculpatul B.Z. i-a smuls banii din mână fără violență sau amenințări, susținând totodată, că schimbarea atitudinii părții vătămate nu poate sta singură la baza unei acuzații atât de grave, respectiv condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în condițiile în care nici un martor nu afirma că partea vătămată s-ar fi răzgândit asupra târgului încheiat cu inculpatul și ar fi vrut să-l strice și să i se dea banii înapoi.

În consecință, a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Într-un ultim subsidiar, a solicitat aplicarea unei pedepse extrem de blânde, cu reținerea dispozițiilor art. 74 – art. 76, chiar în condițiile în care inculpatul este recidivist. Totodată, prin avocat, inculpatul B.Z. a arătat că au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Inculpatul M.P. a susținut și dezvoltat oral motivele scrise de recurs aflate la dosarul cauzei, solicitând admiterea acestuia și, în principal, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței instanței de fond, arătând că în mod corect a fost achitat întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, el a stat permanent în autoturismul său, nu a cunoscut intenția celorlalți coinculpați și nu a observat nimic din derularea evenimentelor, fiind doar șofer.

În subsidiar, în temeiul art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat redozarea pedepsei aplicate având în vedere circumstanțele reale ale săvârșirii faptei și cele personale ale sale, fiind fără antecedente penale, a avut un comportament bun anterior săvârșirii faptei, a lucrat și lucrează și în prezent, fiind apreciat la locul de muncă, conform actelor depuse la dosar și are un copil minor în întreținere. Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., „orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (..) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (.)”.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României, revizuită, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția României sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Analizându-se deciziile C.E.D.O.

în această materie se constată că există decizie de speță, respectiv cauza C. contra României unde Curtea a constatat că, „în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie, fără a-l audia nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt (.). Se mai reține ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanță semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul dea fi audiat în timpul dezbaterilor de către instanță.

Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației și l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie fără ca aceasta să fi fost audiat și fără a i se permite probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant, având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea. Această cerință nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.”. Analizând speța de față, se constată că inculpații S.M., S.V. și M.P. au fost achitați de către instanța de fond și ulterior condamnați de către instanța de apel, fără însă a fi audiați, deși această instanță a dispus condamnarea acestora pentru prima dată.

În ceea ce-l privește pe inculpatul B.Z., fiind caz de indivizibilitate, efectele se răsfrâng și asupra acestuia, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel Craiova i-a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii pentru care inițial a fost condamnat, iar pentru noua încadrare a fost condamnat fără a fi audiat.

Nu în ultimul rând, este de menționat și faptul că însuși legiuitorul a apreciat a fi necesară introducerea unei astfel de reglementări în legislația penală, așa fiind prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la data de 8 septembrie 2006 au fost modificate și prevederile codului de procedură penală în acest sens, astfel încât potrivit dispozițiilor art. 385 14 alin. (1) „cu ocazia judecării recursului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul I, cap. II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și de apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare”.

Cât privește excepția nulității absolute a deciziei recurate invocate de către inculpați, având în vedere faptul că președintele completului de judecată din apel, judecătorul V.P. nu mai avea calitatea sa să se pronunțe la acea dată întrucât în aceeași zi a fost publicat decretul său de pensionare, Curtea constata că la data dezbaterilor pe fondul cauzei și la data pronunțării deciziei apelate, judecătorul în cauză avea dreptul să se pronunțe întrucât în M. Of. publicat la data de 13 aprilie 2006 se afla Decretul de pensionare în care se precizează clar ca dată a pensionării, respectiv a eliberării sale din funcție, data de 10 mai 2006. Potrivit dispozițiilor art. 78 din Constituția României coroborate cu cele ale art. 10, 10 1 și 11 din Legea nr. 24/2000, republicată în baza Legii nr. 189/2004 privind publicarea și intrarea în vigoare a actelor normative, acestea intra în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.

Așa fiind, în art. 10 1 alin. (3) din Legea nr. 189/2004 se prevede că „actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepția legilor și a ordonanțelor, intră în vigoare la data publicării în M. Of. a României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text”. Astfel, în Decretul nr. 403/2006 publicat în M. Of., Partea I nr. 333 din 13 aprilie 2006 pentru eliberarea din funcție a unui judecător, în articolul unic, Președintele României decretează: „Domnul P.C.V., judecător la Curtea de Apel Craiova, se eliberează din funcție, ca urmare a pensionării, începând cu data de 10 mai 2006”.

Se constată așadar, că deși decretul de eliberare din funcție a fost publicat în M. Of. la data de 13 aprilie 2006, data pronunțării deciziei de către instanța de apel, în acest decret este prevăzută expres este prevăzută expres, ca dată a pensionării magistratului data de 10 mai 2006, deci o dată ulterioară pronunțării deciziei recurate. Cât privește restul motivelor de recurs invocate de către inculpați, fără a mai antama fondul cauzei, acestea vor fi avute în vedere de către instanța de apel la rejudecare. Ca atare, pentru aceste considerente, după verificarea cauzei și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., recursurile fiind fondate, Curtea urmează a le admite conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații B.Z., S.M., S.V. și M.P. împotriva deciziei penale nr. 128 din 13 aprilie 2006 a Curții de Apel Craiova. Casează decizia penală atacată. Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate în cauză, la Curtea de Apel Craiova. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului M.P., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 noiembrie 2006.