ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3794/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 253/ P din 15 iulie 2005, pronunțată în dosar nr. 1994/P/2004 al Tribunalului Bihor, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., în infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen. și art. 180 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitată inculpata P.V.L., de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu aplicarea art. 131 alin. (2) C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva aceleiași inculpate la plângerea părții vătămate B.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitată aceiași inculpată de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 293 C. pen. În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că prejudiciul cauzat părții civile B.C. a fost reparat prin restituirea și achitarea contravalorii bunurilor. În baza art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. c) și alin. (3) C. proc.

pen., a fost obligată partea vătămată la plata sumei de 100 RON, în favoarea statului reprezentând cheltuieli judiciare, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a hotărât următoarele: Partea vătămată B.C. a avut o relație de prietenie cu martorul A.F., care în acea perioadă i-a cumpărat o cartelă de reîncărcare pentru telefonul mobil, în valoare de 6 dolari S.U.A., pentru a putea comunica și telefonic. Ulterior, martorul a devenit concubinul inculpatei P.V. și, în această calitate, i-a dezvăluit acesteia relația pe care a avut-o cu partea vătămată, cât și împrejurarea că i-a cumpărat acesteia o cartelă telefonică, a cărei contravaloare partea vătămată nu i-o achitase.

În data de 23 octombrie 2003, inculpata P.V., împreună cu concubinul său, martorul A.F., au decis să recupereze contravaloarea cartelei telefonice și în acest scop au stabilit telefonic o întâlnire cu partea vătămată, inculpata declinându-și calitatea de soră a martorului. În cursul aceleiași zile, cei doi s-au întâlnit cu partea vătămată la barul G.B., din localitatea Oradea iar în contextul acestei întâlniri, inculpata i-a dezvăluit că este iubita martorului A.F. și i-a pretins plata contravalorii cartelei telefonice. Partea vătămată B.C. nu avea asupra sa această sumă, astfel încât la ieșirea din bar, între cele două părți s-a iscat o altercație, o îmbrânceală, din care inculpata a rămas cu haina cu care era îmbrăcată partea vătămată în mână, a luat această haină, cât și lănțișorul ce aparținea, de asemenea părții vătămate, care s-a rupt și a căzut jos.

După altercație partea vătămată s-a refugiat la bar, unde i-a solicitat martorei H.V., ce era barmană, să-i permită să sune la poliție, iar apoi bani pentru a pleca acasă cu taxiul, motivându-i acesteia că persoanele cu care s-a aflat anterior în bar au bătut-o și au deposedat-o de bani. Bunurile aparținând părții vătămate, respectiv haina în care se afla telefonul mobil și lănțișorul au fost transportate de inculpată la locuința sa, situată pe str. Borșului. În cursul cercetărilor penale ce au urmat haina și lănțișorul au fost restituite părții vătămate, iar în ce privește telefonul mobil, inculpata a achitat contravaloarea acestuia. Starea de fapt mai sus reținută rezultă din declarațiile inculpatei, a martorilor H.V., A.F., T.R.F., B.D.A.

În cursul judecății partea vătămată a revenit asupra declarației dată în cursul urmăririi penale și a afirmat că inculpata nu a lovit-o și nici nu a tâlhărit-o, că haina și-a scos-o singură și a predat-o martorului A.F., căruia i-a cerut să i-o aducă mai târziu acasă și că nu s-a întors la bar pentru a cere ajutor barmanei H.V. Retractarea pe care a făcut-o partea vătămată în cursul cercetării judecătorești nu a fost motivat verosomil, limitându-se a arăta că plângerea penală și demersul său ulterior în fața organelor de cercetare și urmărire penală au fost determinate de mama sa, această retractare vizând și aspecte probate de martora H.V., cu care partea vătămată a fost confruntată, motivația retractării sale fiind și de această dată neverosimilă.

Prima instanță a apreciat că este probat fără dubiu faptul că inculpata a agresat-o pe partea vătămată și că, în urma agresiunii, au rămas în posesia sa obiectele aparținând părții vătămate. Contextul în care s-a produs această agresiune este în realitate rivalitatea generată de împrejurarea că atât partea vătămată, cât și inculpata, au avut o relație amoroasă cu martorul A.F. Reținând o atare stare de fapt, instanța a apreciat că aceasta nu obiectivizează în nici un fel intenția inculpatei de a sustrage un bun aflat în posesia părții vătămate în scopul însușirii acestuia. Prezența bunurilor aparținând părții vătămate în posesia inculpatei nu pot conduce, în mod automat, la concluzia existenței scopului însușirii acestor bunuri.

În speța de față, acest scop este cu atât mai exclus cu cât anterior conflictului, inculpata i-a pretins părții vătămate o plată, astfel încât presupunând că ar fi existat o intenție clară a inculpatei de deposedare a părții vătămate de bunuri, în contextul în care aceasta sa manifestat, echivala cu intenția de a lua un bun în contul unei datorii, intenție ce nu se regăsește în elementul subiectiv al infracțiunii de furt.

Față de cele arătate, prima instanță a considerat că deși a fost dovedită fără dubiu violența exercitată de partea vătămată asupra inculpatei, acțiunea inculpatei de a lua bunurile din posesia părții vătămate nu s-a probat intenția sa de a lua aceste bunuri în scopul însușirii pe nedrept, respectiv de a folosi violențe pentru același scop, din contră, cele două acțiuni sunt distincte, nu au nici o legătură, iar urmare contextului în care s-au produs, ce se definește în mod esențial prin existența unor sentimente de rivalitate, gelozie, nu permit concluzia că sub aspectul subiectiv inculpata a încercat deposedarea părții vătămate de bunuri, pentru ca apoi să și le însușească, astfel că a dispus conform dispozitivului sentinței apelate.

Cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 293 C. pen., prima instanță a apreciat că, raportat la modul în care s-a obiectivat acțiunea de legitimare a inculpatei, cu numele deținut anterior căsătoriei și prezentarea unei copii de pe B.I. avut, de asemenea, anterior căsătoriei, corelat cu împrejurările anterioare, prezentarea sub aceiași identitate în fața unei instituții spitalicești, unde interesul obținerii unor consecințe juridice, altele decât cele ce s-ar fi obținut prin prezentarea numelui său, apare ca fiind neverosimil, astfel că, nu se poate reține cu certitudine în sarcina inculpatei o intenție directă de inducere în eroare a organelor de cercetare penală.

Mai mult, din probele administrate reiese că inculpata și-a încetat de mai multă vreme coabitarea cu soțul său, pe parcursul procesului penal s-a făcut dovada acțiunii de divorț promovată de aceasta, ceea ce permite și prezumția că inculpata își folosea numele anterior căsătoriei motivat de separarea în fapt de soțul său. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen. Prin decizia penală nr. 32/ A din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei schimbări a încadrării juridice dată faptelor și a greșitei achitări a inculpatei ca urmare a aprecierii eronate a probatoriului. În concret, s-a arătat că inculpata a lovit și îmbrâncit partea vătămată în scopul însușirii bunurilor, acest scop rezultând cu prisosință din creanța pe care o avea la partea vătămată concubinul inculpatei. Pe de altă parte, în mod greșit instanța de fond și cea de apel au considerat că lipsește latura subiectivă a infracțiunii de furt, deoarece luarea bunurilor nu s-a făcut din culpă ci cu intenția de însușire pe nedrept și de recuperare a unei creanțe, aceasta din urmă nefăcându-se pe o cale legală.

În ceea ce privește falsul privind identitatea, s-a arătat că inculpata s-a prezentat sub o identitate falsă tocmai pentru a nu fi identificată de organele de urmărire penală, nicidecum din motivul susținut de aceasta, fiind întrunite așadar elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 293 C. pen. Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat. Instanța de fond, pe baza probelor administrate nemijlocit în faza de cercetare judecătorească, pe parcursul căreia inclusiv partea vătămată și-a redefinit poziția în raport de modul în care s-au derulat faptele, a stabilit în mod fundamentat că inculpata nu a acționat cu intenția de a deposeda partea vătămată de bunuri ci, împreună cu aceasta și martorul A.F., prieten comun, au conversat pașnic la o cafea, timp de cca.

15 minute, apoi a îmbrâncit-o pe partea vătămată, motivat cel mai probabil din gelozie, ocazie cu care geaca acesteia din urmă i-a rămas în mână (în aceasta aflându-se și telefonul mobil) iar lănțișorul de la gât, ce era foarte subțire, s-a rupt, căzând la pământ, de unde a fost ridicat de inculpată care a rămas cu toate aceste bunuri asupra sa deoarece partea vătămată s-a îndepărtat în fugă. Aprecierea instanței de fond asupra poziției subiective a inculpatei este corectă și rezultă din împrejurările în care s-au săvârșit faptele, analizate în contextul nivelului redus de maturizare socială și personalității inculpatei, relevată de expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză, aceasta prezentând „o tulburare de personalitate isterică, comițialitate anamnestică, tendințe impulsive semnificativ crescute, etc.”, ce explică, în parte, acțiunea acesteia.

De asemenea, în ceea ce privește falsul privind identitatea, aprecierea instanței de fond este corectă, inculpata folosind numele purtat anterior căsătoriei fără intenția specifică infracțiunii prevăzute de art. 293 C. pen. întrucât, la nivelul ei de cunoaștere (intelect mediu, slab) a considerat că, fiind despărțită în fapt de soț și în concubinaj cu martorul A.F., s-au produs efectele specifice unui divorț inclusiv în privința numelui. Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul formulat de parchet, ca nefondat, constatând că instanțele de fond și apel au stabilit o situație de fapt în concordanță cu materialul probator din dosarul cauzei și au făcut o corectă aplicare a legii.

Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 32/ A din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea, privind pe intimata inculpată P.V.L. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatei, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2006.