ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9038/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința nr. 134 din 16 februarie

2005 a admis, în parte, acțiunea principală formulată de

reclamanții J.N.T.A. și B.N., în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., a respins,

ca neîntemeiată, cererea completatoare și a anulat decizia emisă

de R.A.A.P.P.S.

Această pârâtă a fost

obligată să emită o nouă decizie de restituire în

natură a suprafeței de 36.091 mp, astfel cum a fost identificată

în raportul de expertiză efectuat de către expert T.D. și a construcțiilor

aflate pe teren, astfel cum au fost identificate de către expertul B.P.,

în condițiile achitării de către reclamanți a unei sulte în

cuantum de 497.000.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor existente

pe teren.

În esență, tribunalul a

reținut că suprafața de teren ce a aparținut autorilor

reclamanților este de 40.565 mp din acte, iar în urma calculului analitic

este de 41.378,63 mp, din care 1587,55 mp nu se află în incinta pârâtei,

rezultând astfel suprafața de 39.791,98 mp.

S-a reținut că în mod

greșit pârâta a restituit în natură numai 24.397,17 mp, în

condițiile în care reclamanții sunt îndreptățiți la

restituirea suprafeței de 36.091 mp și a stabilit o sultă pentru

construcțiile existente pe teren.

Părțile au formulat apel

împotriva acestei sentințe.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr. 365/A din 9 iunie 2006, a admis apelul pârâtei, a

admis excepția tardivității formulării contestației

și a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, schimbând

în tot sentința în sensul că a respins contestația ca tardiv

formulată.

Totodată, a respins ca nefondat

apelul reclamanților.

Această soluție a fost

atacată cu recurs de către reclamanți care, în esență,

au criticat hotărârea instanței de apel ca fiind pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. și a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru că s-a aplicat un alt text de

lege decât cel aflat în vigoare la momentul introducerii acțiunii,

respectiv în soluționarea excepției tardivității a

făcut aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată

și nu a art. 24 din lege, așa cum era înainte de modificare prin

Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a susținut

că instanța de apel a unit excepția tardivității cu

fondul cauzei, spre a fi analizată odată cu fondul, fără

însă a mai intra în cercetarea acestuia, deși s-a solicitat punerea

de concluzii pe fondul cauzei.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele argumente.

Având în vedere faptul că

decizia nr. 403 din 23 decembrie 2003, a fost emisă de R.A.A.P.P.S.

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 184/2002, contestația

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 era calea prevăzută de lege

pentru persoanele îndreptățite nemulțumite de soluționarea

notificării.

Cererea formulată de

reclamanți nu este, așa cum se susține în recurs, o cerere de

chemare în judecată, având ca obiect obligația de a face, ci,

așa cum corect a fost calificată de instanță, o contestație

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut

corect că decizia nr. 403/2003 a fost comunicată contestatorilor la

23 decembrie 2003, iar contestația acestora s-a înregistrat sub nr. 181 pe

rolul Tribunalului București la 6 februarie 2004, deci cu mult peste termenul

legal de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată.

Nu se poate invoca faptul că nu

s-a cunoscut termenul de formulare al contestației pentru că în

cuprinsul deciziei se menționează că poate fi atacată în

termen de 30 de zile de la comunicare.

Având în vedere și

dispozițiile prevăzute de H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 1.5.

și art. 1.6., decizia de respingere a notificării poate fi atacată

de persoana îndreptățită în termen de 30 de zile de la

comunicare la Secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare.

În ceea ce privește cererea de

repunere în termenul de contestație, se constată că

instanța de apel a reținut în mod corect că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru a admite

această cerere, constatând că a operat sancțiunea

procedurală a decăderii părților din dreptul de a exercita

această cale de atac.

Conform textului de lege citat,

partea trebuie să dovedească că a fost împiedicată,

printr-o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite calea de

atac și că a îndeplinit actul de procedură în termen de 15 zile

de la încetarea împiedicării, arătând și care au fost motivele împiedicării.

Or, din actele medicale depuse la

dosar reiese că perioada justificată este aceea de 6-25 ianuarie

2004, în timp ce cererea de repunere în termen s-a făcut la 14 decembrie

2005 și corect a fost respinsă de curtea de apel.

Față de cele exprimate mai

sus, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții J.N.T.A. și B.N. împotriva deciziei nr. 365/A din 9 iunie

2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2006.