ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9038/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 134 din 16 februarie 2005 a admis, în parte, acțiunea principală formulată de reclamanții J.N.T.A. și B.N., în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., a respins, ca neîntemeiată, cererea completatoare și a anulat decizia emisă de R.A.A.P.P.S. Această pârâtă a fost obligată să emită o nouă decizie de restituire în natură a suprafeței de 36.091 mp, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză efectuat de către expert T.D. și a construcțiilor aflate pe teren, astfel cum au fost identificate de către expertul B.P., în condițiile achitării de către reclamanți a unei sulte în cuantum de 497.000.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor existente pe teren.

În esență, tribunalul a reținut că suprafața de teren ce a aparținut autorilor reclamanților este de 40.565 mp din acte, iar în urma calculului analitic este de 41.378,63 mp, din care 1587,55 mp nu se află în incinta pârâtei, rezultând astfel suprafața de 39.791,98 mp. S-a reținut că în mod greșit pârâta a restituit în natură numai 24.397,17 mp, în condițiile în care reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea suprafeței de 36.091 mp și a stabilit o sultă pentru construcțiile existente pe teren. Părțile au formulat apel împotriva acestei sentințe. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 365/A din 9 iunie 2006, a admis apelul pârâtei, a admis excepția tardivității formulării contestației și a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, schimbând în tot sentința în sensul că a respins contestația ca tardiv formulată.

Totodată, a respins ca nefondat apelul reclamanților. Această soluție a fost atacată cu recurs de către reclamanți care, în esență, au criticat hotărârea instanței de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru că s-a aplicat un alt text de lege decât cel aflat în vigoare la momentul introducerii acțiunii, respectiv în soluționarea excepției tardivității a făcut aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și nu a art. 24 din lege, așa cum era înainte de modificare prin Legea nr. 247/2005. De asemenea, s-a susținut că instanța de apel a unit excepția tardivității cu fondul cauzei, spre a fi analizată odată cu fondul, fără însă a mai intra în cercetarea acestuia, deși s-a solicitat punerea de concluzii pe fondul cauzei.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele argumente. Având în vedere faptul că decizia nr. 403 din 23 decembrie 2003, a fost emisă de R.A.A.P.P.S. după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 184/2002, contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 era calea prevăzută de lege pentru persoanele îndreptățite nemulțumite de soluționarea notificării. Cererea formulată de reclamanți nu este, așa cum se susține în recurs, o cerere de chemare în judecată, având ca obiect obligația de a face, ci, așa cum corect a fost calificată de instanță, o contestație în temeiul Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut corect că decizia nr. 403/2003 a fost comunicată contestatorilor la 23 decembrie 2003, iar contestația acestora s-a înregistrat sub nr. 181 pe rolul Tribunalului București la 6 februarie 2004, deci cu mult peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Nu se poate invoca faptul că nu s-a cunoscut termenul de formulare al contestației pentru că în cuprinsul deciziei se menționează că poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare. Având în vedere și dispozițiile prevăzute de H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 1.5. și art. 1.6., decizia de respingere a notificării poate fi atacată de persoana îndreptățită în termen de 30 de zile de la comunicare la Secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare. În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de contestație, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc.

civ. pentru a admite această cerere, constatând că a operat sancțiunea procedurală a decăderii părților din dreptul de a exercita această cale de atac. Conform textului de lege citat, partea trebuie să dovedească că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite calea de atac și că a îndeplinit actul de procedură în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătând și care au fost motivele împiedicării. Or, din actele medicale depuse la dosar reiese că perioada justificată este aceea de 6-25 ianuarie 2004, în timp ce cererea de repunere în termen s-a făcut la 14 decembrie 2005 și corect a fost respinsă de curtea de apel. Față de cele exprimate mai sus, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții J.N.T.A. și B.N. împotriva deciziei nr. 365/A din 9 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2006.