ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 3 februarie 2005 P.G., C.I.M., R.G.M. și S.C.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimata R.A.P.P.S., anularea Deciziei nr. 12/2005 emisă de intimată, obligarea la lăsarea imobilului din București, în deplina proprietate și posesie a contestatorilor. În motivarea contestației s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut în proprietate autorului contestatorilor și se află în posesia intimatei fără titlu legal. Prin sentința civilă nr. 649 din 21 iunie 2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat Decizia nr. 12/2005 și a obligat-o pe intimată să emită o decizie de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificarea adresată de contestatori.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de S.G. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8010/1882. Pe acest teren a fost edificată o construcție anterior anului 1940. Contestatorii au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire. Nu are relevanță că nu a fost depus certificat de moștenitor de pe urma lui S.G. întrucât dovada calității de moștenitor se poate realiza și în alte moduri decât prin certificatul de moștenitor. Nu era obligatoriu ca reclamanții să depună certificat de nomenclatură urbană și nici nu era posibil ca aceștia să facă proba negativă că nu au primit un alt teren în schimb sau despăgubiri. Nu s-a probat că pe rolul unei alte instanțe există o acțiune în revendicare și, dacă s-ar fi probat, acest fapt ar fi constituit un temei în plus pentru anularea deciziei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 170 A din 5 aprilie 2006 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul intimatei și a admis apelul contestatorilor. Sentința a fost schimbată în parte în sensul că intimata a fost obligată să restituie în natură contestatorilor imobilul format din teren în suprafață de 532 mp și construcția edificată pe acesta. A menținut restul dispozițiilor sentinței. În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că la fila 75 dosar fond s-a depus de către reclamanți procesul-verbal de înscriere în cartea funciară pe numele autorului lor S.G.G. a întregului imobil compus din teren în suprafață de 11,88 mp și casă compusă din 14 camere.

Imobilul a fost dobândit prin cumpărare și a fost transcris sub nr. 1755/1882. Față de aceste dovezi nu mai este necesar să se depună la dosarul cauzei autorizația de construire a casei în litigiu. Prin expertiză s-a stabilit că din totalul terenului specificat în titlul de proprietate al autorului reclamanților se află în administrarea pârâtei doar suprafața de 575 mp. Prin notificare s-a solicitat restituirea unui teren de 532 mp și nu întreaga suprafață de 1188 mp stipulată în titlul de proprietate. Instanța de fond a obligat pârâta să emită dispoziție de restituire pentru suprafața de teren solicitată prin notificare, deci pentru 532 mp și nu pentru întreaga suprafață de 1188 mp.

Apelul contestatorilor a fost considerat întemeiat întrucât fiind în calea de atac a contestației împotriva dispoziției de soluționare a notificării, hotărârea judecătorească prin care se soluționează contestația se substituie dispoziției nelegale emisă de unitatea deținătoare fiind executorie pentru aceasta. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către R.A.P.P.S. critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: În mod greșit s-a reținut că apelul contestatorilor este fondat întrucât fiind în calea de atac a contestației împotriva dispoziției de soluționare a notificării, hotărârea judecătorească prin care se soluționează contestația se substituie dispoziției nelegale emisă de unitatea deținătoare fiind executorie pentru aceasta.

Dacă se face contestație împotriva deciziei unității deținătoare, instanța este chemată să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei acesteia pe baza actelor ce au stat la baza emiterii deciziei. În cazul anulării actului, instanța nu poate dispune restituirea imobilului, această atribuție fiind conferită de lege deținătorului imobilului. Instanța nu poate decât să dispună obligarea unității deținătoare la emiterea unei decizii în acest sens. Controlul judiciar se concretizează prin menținerea actului atacat sau anularea lui și obligarea unității deținătoare la emiterea unui act, în concordanță cu înscrisurile depuse de petenți. Respingerea apelului declarat de R.A.P.P.S. a fost nelegală față de prevederile art. 22.1.

din H.G. nr. 498/2003. Contestatorii nu au depus pentru dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, actul de proprietate asupra construcției, autorizația de construire și anexa la aceasta; certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor de pe urma autorului S.G. și certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor de pe urma lui A.I.; certificat de nomenclatură urbană; adresele emise de Comisiile de aplicare ale Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 112/1995 care să ateste că imobilul nu a făcut obiectul acestor legi de reparație.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea primei instanțe, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. În temeiul acestui text tribunalul realizează un control judecătoresc asupra actului prin care este soluționată notificarea.

Legea specială nu prevede faptul că în exercitarea acestui control instanța trebuie să se limiteze numai să verifice în ce măsură decizia/dispoziția este legală și temeinică. Art. 21, care prevede că imobilele preluate abuziv se restituie prin dispoziție sau decizie motivată a unității deținătoare, este primul înscris în capitolul III intitulat „Proceduri de restituire”. Drept urmare, el reglementează faptul că persoana îndreptățită trebuie să se adreseze mai întâi unității deținătoare. Nu poate fi primită interpretarea recurentei, în sensul că după anularea actului unității deținătoare instanța nu poate decât să oblige unitatea la emiterea unei decizii privitoare la restituirea în natură, pentru că în exercitarea controlului judecătoresc instanța are atribuțiunea de a se pronunța și asupra fondului actului care a stat la baza declanșării procedurii de restituire, notificarea.

Principiul constituțional este în sensul plenitudinii de competență a instanțelor de judecată. Atunci când, față de specializarea deosebită a unor litigii sau din necesitatea de a evita încărcarea rolului instanțelor, legiuitorul a dat în competența unor organe din afara sistemului instanțelor judecătorești competența soluționării unor diferende, a prevăzut-o expres. Or, Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții în acest sens. Nu este întemeiată nici critica privitoare nerespectarea dispozițiilor art. 22.1 din H.G. nr. 498/2003. În mod corect instanțele de fond au reținut că actul de vânzare-cumpărare al autorului contestatorilor este suficient pentru a proba dreptul de proprietate atât asupra terenului cât și, prin accesiune, asupra construcției.

În lipsa actului de vânzare-cumpărare, autorizația de construcție și certificatul de nomenclatură urbană nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra construcției. Nu este întemeiată nici critica privitoare la nedepunerea certificatului de moștenitor sau de calitate de pe urma lui S.G., la fila 13 din dosarul de primă instanță fiind depus certificatul de calitate nr. 74/2000. Pe de altă parte, împrejurarea că nu sunt depuse certificate de moștenitor de pe urma unora dintre autorii succesivi ori nu ar exista dovada acceptării moștenirii lui V.E. și R.H. este lipsită de relevanță câtă vreme ceilalți moștenitori nu au invocat acest aspect. După cum, față de dispozițiile art. 1169 C. civ., era în sarcina recurentei să probeze că imobilul în litigiu ar fi făcut obiect al Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 112/1995.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză. Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 170 A din 5 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2007.