ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la 3 februarie 2005 P.G.,

C.I.M., R.G.M. și S.C.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimata R.A.P.P.S.,

anularea Deciziei nr. 12/2005 emisă de intimată, obligarea la

lăsarea imobilului din București, în deplina proprietate și

posesie a contestatorilor.

În motivarea contestației s-a arătat

că imobilul în litigiu a aparținut în proprietate autorului

contestatorilor și se află în posesia intimatei fără titlu

legal.

Prin sentința civilă nr. 649 din 21 iunie

2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

contestația, a anulat Decizia nr. 12/2005 și a obligat-o pe

intimată să emită o decizie de restituire în natură a

imobilului solicitat prin notificarea adresată de contestatori.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de S.G. Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8010/1882. Pe acest teren a fost

edificată o construcție anterior anului 1940.

Contestatorii au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite la restituire. Nu are

relevanță că nu a fost depus certificat de moștenitor de pe

urma lui S.G. întrucât dovada calității de moștenitor se poate

realiza și în alte moduri decât prin certificatul de moștenitor.

Nu era obligatoriu ca reclamanții să

depună certificat de nomenclatură urbană și nici nu era

posibil ca aceștia să facă proba negativă că nu au

primit un alt teren în schimb sau despăgubiri.

Nu s-a probat că pe rolul unei alte instanțe

există o acțiune în revendicare și, dacă s-ar fi probat,

acest fapt ar fi constituit un temei în plus pentru anularea deciziei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 170 A din 5 aprilie 2006

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul intimatei și a admis

apelul contestatorilor. Sentința a fost schimbată în parte în sensul

că intimata a fost obligată să restituie în natură

contestatorilor imobilul format din teren în suprafață de 532 mp

și construcția edificată pe acesta. A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

În considerentele hotărârii sale instanța

de apel a arătat că la fila 75 dosar fond s-a depus de către

reclamanți procesul-verbal de înscriere în cartea funciară pe numele

autorului lor S.G.G. a întregului imobil compus din teren în

suprafață de 11,88 mp și casă compusă din 14 camere.

Imobilul a fost dobândit prin cumpărare și a fost transcris sub nr.

1755/1882. Față de aceste dovezi nu mai este necesar să se

depună la dosarul cauzei autorizația de construire a casei în

litigiu.

Prin expertiză s-a stabilit că din totalul

terenului specificat în titlul de proprietate al autorului reclamanților

se află în administrarea pârâtei doar suprafața de 575 mp. Prin

notificare s-a solicitat restituirea unui teren de 532 mp și nu întreaga

suprafață de 1188 mp stipulată în titlul de proprietate.

Instanța de fond a obligat pârâta să emită dispoziție de

restituire pentru suprafața de teren solicitată prin notificare, deci

pentru 532 mp și nu pentru întreaga suprafață de 1188 mp.

Apelul contestatorilor a fost considerat întemeiat

întrucât fiind în calea de atac a contestației împotriva dispoziției

de soluționare a notificării, hotărârea judecătorească

prin care se soluționează contestația se substituie

dispoziției nelegale emisă de unitatea deținătoare fiind

executorie pentru aceasta.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu

recurs de către R.A.P.P.S. critica, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele

aspecte:

În mod greșit s-a reținut că apelul

contestatorilor este fondat întrucât fiind în calea de atac a contestației

împotriva dispoziției de soluționare a notificării,

hotărârea judecătorească prin care se soluționează

contestația se substituie dispoziției nelegale emisă de unitatea

deținătoare fiind executorie pentru aceasta.

Dacă se face contestație împotriva deciziei

unității deținătoare, instanța este chemată

să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei acesteia

pe baza actelor ce au stat la baza emiterii deciziei. În cazul anulării

actului, instanța nu poate dispune restituirea imobilului, această

atribuție fiind conferită de lege deținătorului imobilului.

Instanța nu poate decât să dispună obligarea unității

deținătoare la emiterea unei decizii în acest sens.

Controlul judiciar se concretizează prin

menținerea actului atacat sau anularea lui și obligarea

unității deținătoare la emiterea unui act, în

concordanță cu înscrisurile depuse de petenți.

Respingerea apelului declarat de R.A.P.P.S. a fost

nelegală față de prevederile art. 22.1. din H.G. nr. 498/2003.

Contestatorii nu au depus pentru dovedirea dreptului de proprietate al

autorului lor, actul de proprietate asupra construcției, autorizația

de construire și anexa la aceasta; certificat de moștenitor sau de

calitate de moștenitor de pe urma autorului S.G. și certificat de

moștenitor sau de calitate de moștenitor de pe urma lui A.I.;

certificat de nomenclatură urbană; adresele emise de Comisiile de

aplicare ale Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 112/1995 care să ateste

că imobilul nu a făcut obiectul acestor legi de reparație.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile

administrate înaintea primei instanțe, Înalta Curte a apreciat că

recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la

secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul unității deținătoare sau, după caz,

al entității învestite cu soluționarea notificării.

În temeiul acestui text tribunalul realizează un

control judecătoresc asupra actului prin care este soluționată

notificarea. Legea specială nu prevede faptul că în exercitarea

acestui control instanța trebuie să se limiteze numai să

verifice în ce măsură decizia/dispoziția este legală

și temeinică. Art. 21, care prevede că imobilele preluate abuziv

se restituie prin dispoziție sau decizie motivată a

unității deținătoare, este primul înscris în capitolul III

intitulat „Proceduri de restituire”. Drept urmare, el reglementează faptul

că persoana îndreptățită trebuie să se adreseze mai

întâi unității deținătoare.

Nu poate fi primită interpretarea recurentei, în

sensul că după anularea actului unității

deținătoare instanța nu poate decât să oblige unitatea la

emiterea unei decizii privitoare la restituirea în natură, pentru că

în exercitarea controlului judecătoresc instanța are

atribuțiunea de a se pronunța și asupra fondului actului care a

stat la baza declanșării procedurii de restituire, notificarea.

Principiul constituțional este în sensul plenitudinii de

competență a instanțelor de judecată. Atunci când,

față de specializarea deosebită a unor litigii sau din

necesitatea de a evita încărcarea rolului instanțelor, legiuitorul a

dat în competența unor organe din afara sistemului instanțelor judecătorești

competența soluționării unor diferende, a prevăzut-o

expres. Or, Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții în acest sens.

Nu este întemeiată nici critica privitoare

nerespectarea dispozițiilor art. 22.1 din H.G. nr. 498/2003. În mod corect

instanțele de fond au reținut că actul de vânzare-cumpărare

al autorului contestatorilor este suficient pentru a proba dreptul de

proprietate atât asupra terenului cât și, prin accesiune, asupra

construcției. În lipsa actului de vânzare-cumpărare, autorizația

de construcție și certificatul de nomenclatură urbană nu ar

fi dovedit dreptul de proprietate asupra construcției.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la

nedepunerea certificatului de moștenitor sau de calitate de pe urma lui S.G.,

la fila 13 din dosarul de primă instanță fiind depus

certificatul de calitate nr. 74/2000. Pe de altă parte, împrejurarea

că nu sunt depuse certificate de moștenitor de pe urma unora dintre

autorii succesivi ori nu ar exista dovada acceptării moștenirii lui V.E.

și R.H. este lipsită de relevanță câtă vreme

ceilalți moștenitori nu au invocat acest aspect.

După cum, față de dispozițiile

art. 1169 C. civ., era în sarcina recurentei să probeze că imobilul

în litigiu ar fi făcut obiect al Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr.

112/1995.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta

Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând aplicarea și

interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză.

Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul va fi respins cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.P.P.S.

împotriva deciziei civile nr. 170 A din 5 aprilie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2007.