ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9157/2005

Asupra recursului de față constată: Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 853 din 4 iunie 2003 a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare a terenului în suprafață de 1507,40 mp situat în Constanța, formulată de reclamanții L.A., și alții în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța, SC S.H. SRL, B.G. și B.D. În motivarea hotărârii se arată că acțiunea în revendicare a fost formulată de către moștenitorii coproprietari, mai puțin de către Ș.A.S., moștenitoarea lui Ș.N., nefiind astfel îndeplinită condiția unanimității pentru exercitarea acțiunii, în sensul că aceasta se poate face doar de titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.

În speță instanța a fost investită cu acțiune în revendicare formulată împotriva unor terți, acțiune inadmisibilă în lipsa acordului tuturor coproprietarilor întrucât revendicarea are ca scop readucerea bunului în patrimoniul titularilor, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale nedeterminate în materialitatea sa. Prin decizia civilă nr. 43/C din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat apelul reclamanților pentru considerentele ce succed. Dată fiind împrejurarea că un coproprietar nu își cunoaște decât cota indiviză ideală, iar prin promovarea acțiunii în revendicare se urmărește apărarea dreptului de proprietate cu privire la întregul bun este necesară participarea procesuală a tuturor coproprietarilor unui imobil.

Teoria gestiunii intereselor altei persoane, invocată de reclamanți, reglementată de dispozițiile art. 987, art. 988 C. proc. civ., se împletește cu dispozițiile art. 57 C. proc. civ., în sensul că acțiunea poate fi promovată numai de o parte din coproprietari, pentru a preîntâmpina pierderea unor drepturi, dar ea trebuie întregită și cu ceilalți coproprietari până la închiderea dezbaterilor în fond, aceștia dobândind calitatea de intervenienți în interes propriu. Regula unanimității este rezultatul interpretării dispozițiilor, art. 480 și urm. C. civ. Se mai arată că în afară de Ș.A.S., mai există coproprietari ce nu au promovat acțiunea în revendicare. M.S., fiica lui D.D.Ș. și N.N.M., fiul lui I.N.Ș., persoane despre care nu se știe dacă mai sunt în viață.

În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se arată că art. 4 din lege nu a înfrânt regula unanimității în promovarea acțiunii în revendicare întrucât legiuitorul a avut în vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care și-au manifestat acțiunea de restituire, o modalitate legală de formare a proprietății comune, pe cote părți în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „ modalitatea” coproprietății. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs, întemeiat în baza dispozițiilor art. 304, pct. 9 și 10 C. proc. civ. apelanții reclamanți pentru motivele ce se vor arăta. Motivarea deciziei apelate este identică cu motivarea deciziei civile nr. 43/2004 pronunțată de alți judecători astfel încât se pune întrebarea dacă judecătorii ce au luat parte la judecată au motivat decizia recurată.

Dispozițiile art. 4 din Legea 10/2001 sunt greșit interpretate și aplicate deoarece acest text înfrânge regula unanimității câtă vreme se arată că dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun. Prin decizie se dă eficiență regulii unanimității omițându-se împrejurarea că acțiunea în revendicare este un act de conservare și nu de dispoziție. Chiar și în situația în care s-ar accepta teza că acțiunea în revendicare este un act de administrare, regula unanimității încurajează abuzul de drept, fiind suficient ca un coindivizar să se opună sau să fie pasiv față de acțiunea în revendicare, acțiunea fiind astfel paralizată. Referitor la moștenitoarea Ș.A.S.

recurenții au făcut dovada contactării acestei persoane, care însă nu dorește să revendice fracțiunea de imobil alături de cei 21 de moștenitori fiind evident un abuz de drept. Considerente referitoare la aplicarea art. 57 alin. (1) C. proc. civ. privind intervenția forțată nu au fost puse în discuția părților și oricum prin sintagma „persoană care să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul” s-a înțeles un drept propriu al intervenientului, în contradictoriu cu reclamantul. Prin decizie au fost ignorate dovezi existente la dosar din care rezultă că moștenitorii S.M. și ai lui N.M., menționați în motivare în fapt nu sunt succesori deoarece prin decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța se arată că inginerul L. este „cumpărător al drepturilor moștenitorilor N.M.

și S.M.”. Un simplu calcul aritmetic al cotelor indicate în decizia 68/1937 arată că se obține un total de 360 de părți la numărător, cifră identică cu cea a numitorului. În susținerea motivelor de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ. s-a depus decizia civilă nr. 255/C din 18 decembrie 2003 a Curții de Apel Constanța. Înalta Curte deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed. Congruența existentă între motivarea deciziei recurate și motivarea deciziei nr. 255/C din 18 decembrie 2003 a Curții de Apel Constanța reprezintă exemplificarea practicii unitare referitoare la necesitatea litisconsorțiului obligatoriu în cadrul acțiunilor în revendicare și nu o încălcare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., astfel cum se susține prin motivele de recurs. Se constată, de asemenea, că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în conformitate cu care se poate cere modificarea hotărârii atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate întrucât problema de drept dezlegată s-a referit la încălcarea principiului unanimității fiind irelevantă împrejurarea că există unul sau mai mulți coindivizari care nu au formulat acțiunea în revendicare. Nepronunțarea asupra conținutului deciziei din 1937 nu afectează soluția pronunțată în apel pentru că nu era hotărâtoare în dezlegarea pricinii, atâta timp cât se discuta, așa cum s-a arătat, regula unanimității procesuale în materia revendicării.

Fondate sunt însă criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. cu referire la art. 4 din Legea 10/2001. Litisconsorțiul obligatoriu este o creație a doctrinei și, drept consecință, a practicii judiciare fără a exista o dispoziție legală care să statueze această regulă. Funcție de calificarea dată acțiunii în revendicare, act de administrare, de dispoziție ori act de conservare, soluțiile la care instanțele pot ajunge sunt divergente, existând argumente pertinente și pentru o soluție, și pentru alta.

Dispozițiile art. 4 ale Legii 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt lămuritoare în ceea ce privește aplicabilitatea regulii unanimității, și aceasta întrucât de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu și-au exercitat dreptul de a solicita restituirea imobilelor profită ceilalți moștenitori care au exercitat acțiunea de recuperare a bunului preluat de stat în perioada mai sus arătată. Dezlegarea problemei de drept în sensul că recurenții aveau posibilitatea să formuleze acțiunea doar cu respectarea și a dispozițiilor art. 37 C. proc. civ. nu își are acoperire în dispozițiile legii de reparație, 10/2001.

Ca atare acțiunea formulată de recurenți, fără acordul celorlalți coindivizari/coindivizar este pe deplin întemeiată și, deci, admisibilă. Cum prin hotărârea pronunțată în apel procesul a fost soluționat pe cale de excepție, fără a se intra în cercetarea fondului, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat și va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Drept consecință, în baza dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de tribunalul Constanța și, constatând că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului o va desființa iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul reclamanților declarat împotriva deciziei nr. 43/C din 14 ianuarie 2004 a Curții de Apel Constanța, pe care o casează și, în consecință, admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 853 din 4 iunie 2003 a Tribunalului Constanța, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2005.