ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7261/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 137 din 25martie 2003, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.R., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea reconvențională formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu M.I. și M.R. S-a dispus parcelarea imobilului înscris în C.F. 3098, nr. top. 3623/4, în suprafață de 1439 mp prin formarea a 2 loturi: lotul nr. 1 alcătuit din nr. top. nou 3623/4/1, bloc de locuințe și teren aferent în suprafață de 598,70 mp; lotul nr. 2 alcătuit din nr. top. nou 3623/4/2 teren în intravilan în suprafață de 840,30 mp.

S-a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanților a imobilului teren din intravilan, înscris în C.F. Alba Iulia, nr. top. 3623/4/2, în suprafață de 840,30 mp. S-a constatat că reclamanta M.R. este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1, în suprafață de 598,70 mp, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001, au fost obligați pârâții-reconvenționali M.I. și M.R. să restituie reclamantului-reconvențional Ministerul Finanțelor Publice suma primită cu titlu de despăgubiri cu ocazia exproprierii, la valoarea actualizată, s-au respins celelalte capete de cerere din acțiunea principală și s-a luat act de renunțarea reclamantului M.I.

la capătul de cerere privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1 în suprafața de 598,70 mp. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 388/A din 2 septembrie 2003, a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia împotriva acestei sentințe, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3913 din 14 aprilie 2006, a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că prima instanță a calificat acțiunea ca fiind întemeiată pe art. 1 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel, răspunzând la motivul de apel privind încălcarea principiului disponibilității, a apreciat că cererea de chemare în judecată, precizată de reclamanți, are ca obiect atât revendicarea imobilului, cât și constatarea caducității decretului de expropriere. A reținut instanța de recurs că, în lipsa unei notificări și a parcurgerii procedurii administrative, instanțele nu puteau determina fundamentul acțiunii ca fiind întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 – 481 C. civ.

nu mai poate fi primită. Instanța de recurs a reținut că „instanțele trebuiau să constate, că așa cum au precizat reclamanții, atât în scris cât și verbal, acțiunea promovată viza readucerea în proprietatea lor a unui imobil ce le fusese expropriat și că din această perspectivă, fundamentul juridic al pretențiilor formulate îl constituiau dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în raport de care se impunea soluționarea pricinii”. Se impune rejudecarea pricinii în raport de temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar, față de calificarea juridică a acțiunii, critica privind lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local al municipiului Alba Iulia nu este întemeiată.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 256/A din 28 septembrie 2007, a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia și a schimbat în parte sentința civilă nr. 137 din 25 martie 2003 a Tribunalului Alba, în sensul că au fost respinse și capetele de cerere vizând parcelarea imobilului înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4, restituirea în natură a terenului intravilan cu nr. top. 3622/4 și constatarea că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1. A fost respinsă și cererea reconvențională formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu M.I.

și M.R., iar în rest au fost menținute dispozițiile sentinței apelate. Instanța de apel a reținut că „statuările instanței de recurs” privitoare la calificarea acțiunii și stabilirea cadrului procesual sunt, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligatorii pentru judecătorii fondului. Or, în privința art. 35 din Legea nr. 33/1994, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte, Secțiile Unite, s-a stabilit că dispozițiile acestui text se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Față de cele hotărâte de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., și de faptul că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost introdusă după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea formulată de reclamanți nu este admisibilă. Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au declarat recurs reclamanții care, fără să invoce vreun motiv de recurs, prin declarația de recurs au arătat că prin decizia civilă nr. 3913 din 14 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, deși acțiunea a fost formulată în baza art. 11 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a fost obligată să soluționeze pricina în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar în cursul judecății „a intervenit decizia nr. 53 din 4 iunie 2007” dată în interesul legii, însă în mod nejustificat „instanța a dat incidență” acestei decizii.

Au arătat recurenții, că articolul 329 alin. (3), teza 2 C. proc. civ. prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, fără a ignora necesitatea aplicării principiului constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor juridice „ivite după intrarea ei în vigoare”. Prin similitudine, interpretarea dată unei norme juridice este guvernată de același principiu, deoarece, în caz contrar, se ajunge la încălcarea dreptului fundamental consfințit de art. 21 din Constituție, privind asigurarea neîngrădirii exercițiului drepturilor „procedural civile” și se încalcă dreptul la un proces echitabil, nesupus „fluctuațiilor practicii juridice”.

Prin notele scrise depuse la dosar la termenul de 20 noiembrie 2008, recurenții au invocat art. 304 pct. 9, art. 309 alin. (3) și (5), art. 315 și art. 329 alin. (2) C. proc. civ., făcând și alte susțineri, însă acestea au fost formulate cu depășirea termenului legal în care, potrivit art. 303 C. proc. civ., aveau obligația să motiveze recursul. Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Susținerea recurenților că în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin aplicarea acestui text s-ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii civile, nu este întemeiată.

Neretroactivitatea, consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., privește normele juridice și nu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, date în condițiile art. 329 C. proc. civ., deoarece deciziile date în soluționarea recursurilor în interesul legii au ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare și nu elaborarea unor noi norme. Potrivit art. 329 C. proc. civ., scopul recursului în interesul legii este realizarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul țării, cu efecte numai pentru viitor, iar acest scop este realizat prin instituirea obligativității interpretării date de Înalta Curte problemelor de drept judecate.

Soluțiile interpretative date în baza art. 329 C. proc. civ. nu privesc anumite părți și nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, care au intrat în puterea lucrului judecat, dar sunt obligatorii pentru toate instanțele care se confruntă cu astfel de probleme după dezlegarea lor printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii, inclusiv pentru judecătorii Înaltei Curți.

În prezenta cauză, dreptul recurenților-reclamanți la retrocedarea imobilului în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu a fost recunoscut de nici o instanță anterior datei când s-a pronunțat decizia nr. L III din 4 iunie 2007 dată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, iar pronunțarea acestei decizii a fost determinată de faptul că problema de drept privind aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost diferit soluționată de instanțele judecătorești.

De aceea, instanța de apel corect și-a însușit interpretarea dată articolului 35 din Legea nr. 33/1994 prin decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte, Secțiile Unite, iar susținerea recurenților că prin soluționarea pricinii în raport de această interpretare se ajunge la încălcarea dreptului consfințit de art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, nesupus „fluctuațiilor practicii judiciare”, nu este întemeiată, deoarece în privința aplicabilității acestui text, practica judiciară a fost fluctuantă anterior deciziei civile nr. LIII din 4 iunie 2007. Instanța de apel a soluționat pricina în raport de fundamentul juridic al pretențiilor formulate, stabilit prin decizia de casare nr. 3913 din 14 aprilie 2006 a Înaltei Curții, iar prin decizia atacată articolul 35 din Legea nr. 33/1994 a fost aplicat în sensul interpretării date prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, decizie prin care s-au unificat diferențele de interpretare și aplicare a textului.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții M.I. și M.R. împotriva deciziei nr. 256 A din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008 .