ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7261/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 137 din

25martie 2003, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții M.I. și M.R., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, precum și cererea reconvențională formulată de Ministerul

Finanțelor Publice, în contradictoriu cu M.I. și M.R.

S-a dispus parcelarea imobilului

înscris în C.F. 3098, nr. top. 3623/4, în suprafață de 1439 mp prin formarea a

2 loturi: lotul nr. 1 alcătuit din nr. top. nou 3623/4/1, bloc de locuințe și

teren aferent în suprafață de 598,70 mp; lotul nr. 2 alcătuit din nr. top. nou

3623/4/2 teren în intravilan în suprafață de 840,30 mp.

S-a dispus restituirea în natură, în

favoarea reclamanților a imobilului teren din intravilan, înscris în C.F. Alba

Iulia, nr. top. 3623/4/2, în suprafață de 840,30 mp.

S-a constatat că reclamanta M.R.

este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren

înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1, în suprafață de 598,70 mp,

conform art. 11 din Legea nr. 10/2001, au fost obligați pârâții-reconvenționali

M.I. și M.R. să restituie reclamantului-reconvențional Ministerul Finanțelor

Publice suma primită cu titlu de despăgubiri cu ocazia exproprierii, la

valoarea actualizată, s-au respins celelalte capete de cerere din acțiunea

principală și s-a luat act de renunțarea reclamantului M.I. la capătul de

cerere privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1 în suprafața de 598,70 mp.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia civilă nr. 388/A din 2 septembrie 2003, a respins apelul declarat de

pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia împotriva acestei sentințe,

iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin decizia nr. 3913 din 14 aprilie 2006, a admis recursul

declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia împotriva

deciziei pronunțate de curtea de apel, a casat decizia atacată și a trimis

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că

prima instanță a calificat acțiunea ca fiind întemeiată pe art. 1 din Legea nr.

10/2001, iar instanța de apel, răspunzând la motivul de apel privind încălcarea

principiului disponibilității, a apreciat că cererea de chemare în judecată,

precizată de reclamanți, are ca obiect atât revendicarea imobilului, cât și

constatarea caducității decretului de expropriere.

A reținut instanța de recurs că, în

lipsa unei notificări și a parcurgerii procedurii administrative, instanțele nu

puteau determina fundamentul acțiunii ca fiind întemeiată pe prevederile Legii

nr. 10/2001, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în

revendicare întemeiată pe art. 480 – 481 C. civ. nu mai poate fi primită.

Instanța de recurs a reținut că

„instanțele trebuiau să constate, că așa cum au precizat reclamanții, atât în

scris cât și verbal, acțiunea promovată viza readucerea în proprietatea lor a

unui imobil ce le fusese expropriat și că din această perspectivă, fundamentul

juridic al pretențiilor formulate îl constituiau dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în raport

de care se impunea soluționarea pricinii”.

Se impune rejudecarea pricinii în

raport de temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv art. 35 din Legea

nr. 33/1994, iar, față de calificarea juridică a acțiunii, critica privind

lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local al municipiului Alba

Iulia nu este întemeiată.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 256/A din 28 septembrie 2007, a admis

apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Alba Iulia și a

schimbat în parte sentința civilă nr. 137 din 25 martie 2003 a Tribunalului

Alba, în sensul că au fost respinse și capetele de cerere vizând parcelarea

imobilului înscris în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4, restituirea în

natură a terenului intravilan cu nr. top. 3622/4 și constatarea că reclamanta

este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris

în C.F. 3098 Alba Iulia, nr. top. 3623/4/1.

A fost respinsă și cererea

reconvențională formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu

cu M.I. și M.R., iar în rest au fost menținute dispozițiile sentinței apelate.

Instanța de apel a reținut că

„statuările instanței de recurs” privitoare la calificarea acțiunii și

stabilirea cadrului procesual sunt, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, în privința art. 35 din Legea

nr. 33/1994, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte,

Secțiile Unite, s-a stabilit că dispozițiile acestui text se interpretează în

sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Față de cele hotărâte de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia obligatorie conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., și de faptul că acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost introdusă după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea formulată de reclamanți nu este

admisibilă.

Împotriva acestei decizii, în

termenul legal, au declarat recurs reclamanții care, fără să invoce vreun motiv

de recurs, prin declarația de recurs au arătat că prin decizia civilă nr. 3913

din 14 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

33/1994, deși acțiunea a fost formulată în baza art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a fost obligată să

soluționeze pricina în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar

în cursul judecății „a intervenit decizia nr. 53 din 4 iunie 2007” dată în

interesul legii, însă în mod nejustificat „instanța a dat incidență” acestei

decizii.

Au arătat recurenții, că articolul

329 alin. (3), teza 2 C. proc. civ. prevede că dezlegarea dată problemelor de

drept judecate este obligatorie pentru instanțe, fără a ignora necesitatea

aplicării principiului constituțional al neretroactivității legii civile,

potrivit căruia de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică

tuturor situațiilor juridice „ivite după intrarea ei în vigoare”.

Prin similitudine, interpretarea

dată unei norme juridice este guvernată de același principiu, deoarece, în caz

contrar, se ajunge la încălcarea dreptului fundamental consfințit de art. 21

din Constituție, privind asigurarea neîngrădirii exercițiului drepturilor

„procedural civile” și se încalcă dreptul la un proces echitabil, nesupus

„fluctuațiilor practicii juridice”.

Prin notele scrise depuse la dosar

la termenul de 20 noiembrie 2008, recurenții au invocat art. 304 pct. 9, art.

309 alin. (3) și (5), art. 315 și art. 329 alin. (2) C. proc. civ., făcând și

alte susțineri, însă acestea au fost formulate cu depășirea termenului legal în

care, potrivit art. 303 C. proc. civ., aveau obligația să motiveze recursul.

Analizând recursul, în limita criticilor

formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se

constată că nu este fondat.

Susținerea recurenților că în

prezenta cauză nu sunt incidente prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

deoarece prin aplicarea acestui text s-ar încălca principiul constituțional al

neretroactivității legii civile, nu este întemeiată.

Neretroactivitatea, consacrată prin

art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., privește normele

juridice și nu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

date în condițiile art. 329 C. proc. civ., deoarece deciziile date în

soluționarea recursurilor în interesul legii au ca obiect promovarea unei

corecte interpretări a normelor juridice în vigoare și nu elaborarea unor noi

norme.

Potrivit art. 329 C. proc. civ.,

scopul recursului în interesul legii este realizarea interpretării și aplicării

unitare a legii pe întreg teritoriul țării, cu efecte numai pentru viitor, iar

acest scop este realizat prin instituirea obligativității interpretării date de

Înalta Curte problemelor de drept judecate.

Soluțiile interpretative date în

baza art. 329 C. proc. civ. nu privesc anumite părți și nu au efect asupra

soluțiilor anterior pronunțate, care au intrat în puterea lucrului judecat, dar

sunt obligatorii pentru toate instanțele care se confruntă cu astfel de

probleme după dezlegarea lor printr-o decizie pronunțată într-un recurs în

interesul legii, inclusiv pentru judecătorii Înaltei Curți.

În prezenta cauză, dreptul

recurenților-reclamanți la retrocedarea imobilului în baza prevederilor art. 35

din Legea nr. 33/1994 nu a fost recunoscut de nici o instanță anterior datei

când s-a pronunțat decizia nr. L III din 4 iunie 2007 dată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, iar pronunțarea acestei decizii a

fost determinată de faptul că problema de drept privind aplicabilitatea art. 35

din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 a fost diferit soluționată de instanțele judecătorești.

De aceea, instanța de apel corect

și-a însușit interpretarea dată articolului 35 din Legea nr. 33/1994 prin

decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte, Secțiile Unite,

iar susținerea recurenților că prin soluționarea pricinii în raport de această

interpretare se ajunge la încălcarea dreptului consfințit de art. 21 din

Constituție și a dreptului la un proces echitabil, nesupus „fluctuațiilor practicii

judiciare”, nu este întemeiată, deoarece în privința aplicabilității acestui

text, practica judiciară a fost fluctuantă anterior deciziei civile nr. LIII

din 4 iunie 2007.

Instanța de apel a soluționat

pricina în raport de fundamentul juridic al pretențiilor formulate, stabilit

prin decizia de casare nr. 3913 din 14 aprilie 2006 a Înaltei Curții, iar prin decizia

atacată articolul 35 din Legea nr. 33/1994 a fost aplicat în sensul

interpretării date prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, decizie

prin care s-au unificat diferențele de interpretare și aplicare a textului.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamanți va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții M.I. și M.R. împotriva deciziei nr. 256 A din 28 septembrie 2007 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

20 noiembrie 2008

.