ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2994/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2994/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28

decembrie 2006 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC L.L.C. SA Timișoara a solicitat, în

contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.A.M.C., în temeiul art. 185 alin. (2) C. proc.

fisc. coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării

Deciziei de impunere fiscală nr. 228 din 08 decembrie 2006 și a Raportului de

inspecție fiscală din 07 decembrie 2006 emise de pârâtă.

În motivarea

cererii de suspendare, reclamanta invocă, în principal, cuantumul ridicat al

creanței fiscale stabilite prin actele în litigiu, în sumă de 25.082.270 RON,

la care se adaugă obligațiile accesorii, de asemenea în cuantum ridicat, și

susține că, în ipoteza executării silite, prejudiciul creat societății nu ar

mai putea fi recuperat și ar exista riscul falimentului.

În privința aparenței de

nelegalitate a actelor a căror suspendare se solicită, reclamanta susține că

acestea au fost întocmite cu nerespectarea prevederilor art. 103 alin. (3) C.

proc. fisc. și ale Legii nr. 143/1999, întrucât controlul efectuat în anul 2003

cu privire la scutirea de la plata impozitului pe profit pe anul 2002 a fost reluat în mod nelegal, deoarece decizia de reverificare a fost semnată de directorul

executiv adjunct al D.G.A.M.C., care nu avea această competență, și nu a fost

motivată în sensul expunerii situațiilor excepționale de natură a permite

recalcularea impozitului.

Totodată,

reclamanta expune situația de fapt și de drept cu privire la faptul că

societatea a beneficiat, pe o perioadă de 5 ani de la începerea activității, de

scutirea de la plata impozitului pe profit, inițial (ianuarie 1998 - decembrie

2002) ca o facilitate fiscală și, ulterior, ca schemă de acordare a ajutorului

de stat.

Prin precizarea de

acțiune, reclamanta susține că decizia de impunere contestată încalcă

principiul securității juridice, principiul protecției așteptărilor legitime și

principiul proporționalității. În acest sens, este invocată Decizia C.E. nr.

2003/ 757/ CE din 17 februarie 2003 (publicată în J.O.C.E. nr. L 282 din 30

octombrie 2003) prin care, în considerarea principiilor enunțate, chiar în

situația interzicerii unor scheme de ajutor social, s-a reținut că „se

justifică menținerea pentru un termen rezonabil a ajutoarelor deja aprobate,

pentru a elimina impactul pe care schema de ajutor de stat l-a produs deja pe

piața națională". În completarea motivelor expuse inițial cu privire la

consecințele executării deciziei de impunere, reclamanta arată că executarea ar

conduce la lipsirea societății de lichidității, ceea ce ar avea ca efect

imposibilitatea de realizare a lucrărilor în considerarea cărora au fost

obținute de la unități bancare facilități de credit sindicalizat cu titlu de

capital de lucru. În probațiune, reclamanta depune și copia somației prin care

s-a dispus începerea executării silite în temeiul titlului executoriu

reprezentat de Decizia de impunere nr. 228 din 08 decembrie 2006.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția necompetenței materiale a

Curții de Apel Timișoara, susținând că reclamanta a înțeles să se judece în

contradictoriu cu D.G.A.M.C., care nu este autoritate publică centrală, ci este

un organ deconcentrat al A.N.A.F., așa cum rezultă din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 1, art. 25 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005 și ale lit. n) a

cap. 1 din anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 753/2006, astfel că, potrivit art. 10 alin. (1)

teza întâi din Legea nr. 554/2004, competența aparține Tribunalului. În același

sens, pârâta susține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza

a doua din Legea nr. 554/2004, în raport cu suma ce face obiectul actelor în

litigiu, întrucât se solicită suspendarea executării unor acte administrative

emise de un organ deconcentrat.

Pe fond, pârâta solicită respingerea cererii de suspendare a executării

actelor administrative în

litigiu, susținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004, și anume: prevenirea unei pagube iminente și cazul bine

justificat. Pârâta arată că este neîntemeiat motivul din cerere referitor la

cuantumul obligației fiscale și a accesoriilor acesteia, întrucât societatea

are o cifră de afaceri mai mare sau egală cu 70 milioane RON. Totodată,

A.N.A.F. susține că prezumția de legalitate și veridicitate a actelor

administrative a căror suspendare se solicită nu a fost răsturnată de simpla

susținere a reclamantei în sensul că nu datorează suma la care a fost obligată.

Prin sentința

civilă nr. 21/ P.I. din 31 ianuarie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC L.L.C.

SA Timișoara și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală

nr. 228 din 08 decembrie 2006 și a Raportului de

inspecție fiscală din 07 decembrie 2006

emise de pârâta A.N.A.F. -

D.G.A.M.C.

În motivarea

sentinței civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, că sunt

întrunite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat

și prevenirea procedurii unei

pagube iminente. În acest sens, Instanța

de Fond a apreciat ca debitul calculat de pârâtă, prin cuantumul substanțial,

constituie un motiv bine justificat, iar paguba iminentă este reprezentată de

punerea în executare a titlului de creanță conform somației depuse în

probațiune. A mai reținut Curtea de Apel că reclamanta a făcut dovada

formulării contestației în procedura administrativă, precum și depunerea

cauțiunii conform art. 723

1

C. proc. civ. Instanța de Fond

a avut în vedere și Decizia Curții de Justiție de

la Bruxelles în cazul Regatul

Belgiei/ Forum 187 A.S.B.L. din 2003.

Împotriva sentinței civile nr.

21/ P.I. din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, D.G.F.P. Timiș

în numele M.F.P. – A.N.A.F. - D.G.A.M.C, invocând situația prevăzută de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta - pârâtă critică sentința atacată, reiterând aspectele din întâmpinarea

depusă la fond cu privire la aprecierea cuantumului obligației fiscale prin

raportare la cifra de afaceri a reclamantei, în sensul că prin executarea

deciziei de impunere nu se pune problema perturbării grave a activității

societății și nici a falimentului

acesteia.

În esență, recurenta - pârâtă susține că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea

executării deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Prin întâmpinare,

intimata - reclamantă SC L.L.C. SA Timișoara a invocat excepția lipsei

calității de reprezentant a D.G.F.P. Timiș, care a declarat recurs în numele M.F.P.

- A.N.A.F. - D.G.A.M.C, susținând că mandatul acordat Direcției a fost dat cu

încălcarea art. 68 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu este o procură specială

pentru exercitarea căii de atac, ca act de dispoziție, datorită faptului că

mandatul acordat este anterior pronunțării sentinței atacate și se referă doar

la reprezentarea în justiție. Pe fondul cauzei, intimata - reclamantă solicită

respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței

atacate, reiterând argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată și în

precizarea de acțiune. în plus, intimata - reclamantă precizează că, prin Decizia

nr. 48/2007, A.N.A.F. a dispus suspendarea soluționării contestației formulate

pe cale administrativă de societate împotriva Deciziei de impunere nr. 228 din

08 decembrie 2006, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului

nr. 1025/30/2006 al Tribunalului Timiș, secția penală. Mai susține intimata - reclamantă

că suma de plată stabilită suplimentar în sarcina societății ar putea produce

obligații accesorii în cuantum de aproximativ 500.000 RON pe lună.

Potrivit art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va soluționa mai întâi excepția lipsei calității de

reprezentant a D.G.F.P. Timiș, invocată de intimata - reclamantă.

Se

constată că la fila 4 a dosarului de recurs a fost depus mandatul pe

care A.N.A.F. - D.G.A.M.C. l-a acordat

D.G.F.P. Timiș pentru reprezentare în Dosarul nr. 7563/59/2006 privind pe SC L.L.C.

SA Timișoara în vederea întreprinderii actelor procedurale necesare apărării

intereselor legitime ale statului.

Înalta Curte reține că mandatul

acordat D.G.F.P. Timiș întrunește cerințele art. 68 și art. 69 C. proc. civ., astfel că va fi respinsă ca neîntemeiată excepția invocată de intimata - reclamantă

SC L.L.C. SA Timișoara. Se constată că în cuprinsul procurii respective, chiar

anterioară pronunțării sentinței atacate, se precizează că D.G.F.P. Timiș este

mandatată „să întreprindă toate actele procedurale necesare apărării

intereselor legitime ale statului". Or, exercitarea căii de atac împotriva

unei hotărâri judecătorești prin care a fost suspendat un titlu executoriu

privind o obligație fiscală reprezintă o modalitate firească de apărare a

intereselor legitime ale statului, în speță, cele care privesc administrarea

impozitelor datorate bugetului de stat, ceea ce se circumscrie noțiunii de „act

procedural" în sensul mandatului acordat.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Potrivit art. 185 alin. (2) C.

proc. fisc., republicat, „introducerea contestației pe calea administrativă de

atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal", fără a se aduce

„atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului

administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda

executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o

cauțiune de până la 2.000 lei".

Potrivit art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară Instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

Instanței de Fond".

În cauză, se constată, așa cum a

reținut și Instanța de Fond, că societatea reclamantă a introdus contestație pe

cale administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. 228 din 08 decembrie

2006 și a depus cauțiunea conform dispozițiilor citate mai sus C. proc. fisc.

În practica Instanței Supreme

s-a reținut în mod constant că suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai dacă

sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții: (I) existența unui caz bine

justificat în sensul existenței unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate

de care se

bucură un act administrativ, de

natură a înfrânge principiul potrivit cu care

actul administrativ este

executoriu din oficiu; (II) prevenirea unei pagube

iminente, cu alte cuvinte a unui prejudiciu material viitor, dar

previzibil cu

evidență, sau a unei perturbări previzibile grave a

funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.

În speță, soluția pronunțată de

Curtea de Apel este corectă atât în privința existenței cazului justificat cât

și în privința prevenirii pagubei iminente.

Înalta Curte reține că soluția Instanței

de Fond este întemeiată având în vedere raportul existent între obligația

fiscală stabilită în sarcina societății reclamante în sumă 25.082.270 RON, la

care se adaugă obligațiile accesorii, și cifra de afaceri anuală a agentului

economic, care, potrivit chiar susținerilor recurentei - pârâte, este de

aproximativ 70.000.000 RON. Se constată astfel că numai obligația fiscală

principală, fără accesoriile acesteia, depășește 35% din cifra de afaceri. Or,

este evident că executarea silită a societății pentru o astfel de sumă este de

natură a conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcționării acesteia cu

consecințe negative asupra programelor de investiții și de finanțare pe termen

lung, având ca obiect reabilitarea, mentenanța și întreținerea sistemelor de

iluminat public din patru municipii reședință de județ și din municipiul

București, existând riscul excluderii pe viitor a societății de la licitații

publice și al imposibilității de rambursare a creditelor cu titlu de capital de

lucru obținute, ceea ce poate avea ca efect imposibilitatea de desfășurare a

activității.

Temeinicia

și legalitatea sentinței atacate este justificată, sub aspectul

aparenței de legalitate a actelor

administrative ce formează obiectul litigiului, și de faptul că Instanța de Fond

a avut în vedere jurisprudența Instanțelor internaționale, invocată de intimata

- reclamantă, referitoare la respectarea principiului securității raporturilor

juridice, principiului protecției așteptărilor legitime și principiului proporționalității

în privința ajutoarelor de stat aprobate și acordate societății reclamantei

prin raportare la impactul și efectele socio - economice deja produse pe piața

pe care activează agentul economic beneficiar. În acest sens, este de observat

că potrivit legislației aplicabile agenții economici beneficiază de facilități

fiscale și de ajutoare de stat în baza unei proceduri care se derulează cu

participarea organelor de stat, ceea ce presupune existența prezumției de legalitate

și în privința impozitului pe profit de care a beneficiat societatea

reclamantă, iar nu numai în privința deciziei de impunere.

Pentru aceste

considerente nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la

neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a

se dispune suspendarea executării actelor administrative ce formează obiectul

cauzei.

Față de cele

arătate, se constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat

de D.G.F.P. Timiș în numele A.N.A.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGH

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

calității de reprezentant a D.G.F.P. Timiș invocată de intimata - reclamantă.

Respinge recursul

declarat de D.G.F.P. Timiș în numele A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr.

21/ P.I. din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2007.