ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2242/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21 decembrie

2006, reclamanta SC L.L.C. SA Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (a cărei calitate procesuală

a fost preluată de Agenția Națională de Administrare Fiscală), anularea deciziilor

nr. 58501 din 31 octombrie 2006 și nr. 61381 din 29 noiembrie 2006.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 58501/2006, pârâta a dispus în mod nelegal

recalcularea impozitului pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie

2002, iar prin adresa nr.KK/2006 pârâta a răspuns la contestația formulată în procedura

prealabilă.

A susținut că răspunsul

la contestație este nul pentru că este lipsit de obiect, cerință impusă de prevederile

art. 186 și ale art. 46 C. proc. fisc.

S-a mai arătat că decizia

de reverificare a fost luată de către un organ necompetent, pentru că se fundamentează

pe dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. și este de necontestat că această

prevedere reglementează o situație de excepție față de care se aplică dispozițiile

art. 96 alin. (2

1

) C. proc. fisc. Excepțiile fiind de strictă interpretare,

reluarea inspecției fiscale se poate face doar în condițiile expres și cumulativ

prevăzute de lege.

Prima dintre aceste condiții

se referă la persoana care poate decide reverificarea, persoană care nu poate fi

decât conducătorul inspecției fiscale.

Fără a aduce alte precizări,

din moment ce a fost semnată de către directorul executiv adjunct al Direcției Generale

de Administrare a Marilor Contribuabili, decizia de recalculare a impozitului pe

profit este lovită de nulitate, având în vedere caracterul obligatoriu al regulilor

de competență a autorităților publice și în absența unor norme care să prevadă posibilitatea

delegării atribuțiilor respective.

Prin răspunsul la contestație,

susține reclamanta, a fost invocat Regulamentul de organizare și funcționare al

Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care nu este publicat

în M. Of., deci are forța probantă a oricărui înscris sub semnătură privată. Mai

mult, prevederile din regulament sunt citate trunchiat și în afara contextului.

Orice instituție publică are un singur conducător și acesta nu poate fi decât directorul

executiv adjunct.

A mai menționat că actele

atacate sunt complet nemotivate, deci nelegale.

Independent de motivul

de nulitate datorat necompetenței autorității care a emis prima decizie atacată,

pentru a se putea dispune reverificarea unei anumite perioade este nevoie de îndeplinirea

și a unei condiții suplimentare și anume: să fi apărut între timp date suplimentare,

necunoscute la data efectuării verificărilor sau să se fi ivit erori de calcul.

Completa nemotivare a

deciziei de reverificare o pune pe reclamantă în imposibilitatea de a o critica

în mod concret, având în vedere că nu cunoaște care dintre cele două ipoteze a condus

la reverificarea exercițiului financiar al anului 2002. Dat fiind că nu au fost

indicate nici erori de calcul, nici date suplimentare care să nu fi fost cunoscute

la momentul emiterii primei note de constatare și a procesului verbal de verificare,

emise în anul 2003, se arată că s-au încălcat dispozițiile art. 43 alin. (2)

lit. e) C. proc. fisc.

S-a mai arătat că nici

în răspunsul la contestație nu se face vreo referire la aceste argumente, ceea ce

conduce la ideea că actele atacate fiind nemotivate sunt nule absolut. În același

sens, reclamanta a invocat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, încălcarea art. 190 (actual 253) din Tratatul de Instituire

a Comunității Economice Europene, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, a Curții de Justiție a Comunităților Europene și pe cea a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 25 din 6

februarie 2007, a respins acțiunea.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva sentinței specificate a fost admis de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2589 din

18 mai 2007, sentința atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, considerându-se că au fost încălcate mai multe principii fundamentale

ale procesului civil.

Rejudecând pricina în

fond după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința civilă nr. 314 din 28 noiembrie 2007, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili

și excepția inadmisibilității acțiunii, excepții invocate de pârâtă și a respins

acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Cu privire la calitatea

procesuală a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, instanța

a reținut că soluția se impune, întrucât, deși urmare prevederilor H.G. nr. 1171/2007,

pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili se subordonează

Agenției Naționale de Administrare Fiscală, aceasta trebuie să stea în judecată,

ca pârâtă, alături de Agenția Națională de Administrare Fiscală, având în vedere

că a emis actele contestate în cauză.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, instanța de fond după casare a apreciat că este neîntemeiată,

datorită faptului că actele administrative atacate întrunesc cerințele prevăzute

de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind o varietate a actelor administrativ

fiscale și fiind susceptibile astfel de control judiciar pe calea contenciosului

administrativ.

Pe fondul cauzei, Curtea

de Apel a reținut că acțiunea trebuie respinsă, deoarece, potrivit prevederilor

art. 175 alin. (1), art. 179 și urm. C. proc. fisc., precum și ale art. 83, 84 și

108 alin. (3) C. proc. fisc., poate fi contestată în procedură prealabilă la organul

fiscal și apoi în condițiile Legii nr. 554/2004, decizia de impunere fiscală. Or,

în cauză, actele atacate se înscriu în categoria operațiunilor juridice emise conform

art. 103 alin. (3) C. proc. fisc., prealabilă încheierii actului de impunere fiscală,

operațiuni lipsite de efecte juridice în planul impunerii fiscale și care contravin

prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței pronunțată

de instanța de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC

L.L.C. SA Timișoara.

Recurenta invocă în esență

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

- hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura

pricinii, ceea ce atrage motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.;

- în cauză au fost încălcate

cerințele art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. respectiv decizia de recalculare a impozitului

pe profit fiind semnată de Directorul adjunct al Direcției Generale de Administrare

a Marilor Contribuabili este lovită de nulitate iar pentru a se dispune recalcularea

impozitului era necesar să fi apărut între timp date suplimentare necunoscute inspectorilor

fiscali la momentul efectuării verificărilor sau să fi apărut erori de calcul;

- în mod greșit s-a reținut

de prima instanță că actele administrativ fiscale sunt motivate în fapt;

- prin sentința recurată

sunt nesocotite și principii ale dreptului comunitar care au devenit și principii

aplicate de C.E.D.O.

Recurenta face astfel

referire la nerespectarea principiului european al securității juridice și așteptărilor

legitime și principiul certitudinii juridice.

Intimata Agenția Națională

de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat motivând că actul administrativ atacat (decizia de reverificare

nr. 58501 din 31 octombrie 2006) este încheiat cu respectare prevederilor legale,

fiind semnat de persoana îndrituită în acest sens - directorul executiv adjunct

al Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care coordona activitatea

de control fiscal.

Intimata solicită respingerea

criticilor ce vizează nemotivarea actelor administrative fiscale, întrucât așa cum

a reținut și prima instanță, în cuprinsul lor fiind redate atât motivele de fapt

cât și temeiul juridic avut în vedere de organul administrativ.

Analizând hotărârea recurată,

prin prisma criticilor formulate și conform art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat fiind admis pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 103

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. „prin excepție, conducătorul

inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă,

de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de

prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării

verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora”.

Recurenta critică hotărârea

dată de Curtea de Apel Timișoara pentru încălcarea cerințelor art. 103 alin.

(3) C. proc. fisc. [actualmente art. 105 alin. (3)].

Cu privire la prima cerință

prevăzută de acest act normativ, instanța constată că actul administrativ atacat

este semnat de directorul executiv adjunct al Direcției Generale de Administrare

a Marilor Contribuabili care coordona activitate de control fiscal și deci care

avea competență de a semna decizia de reverificare atacată.

Sub acest aspect actul

administrativ atacate este încheiat cu respectarea prevederilor legale iar critica

ce vizează acest aspect este nefondată.

Din analiza prevederilor

art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. se constată că este reglementată o situație de

excepție, în care poate avea loc reluarea inspecției fiscale, cu respectarea condițiilor

expres și cumulativ prevăzute de lege.

Astfel pentru a se putea

dispune recalcularea impozitului, era necesar să fi apărut între timp date suplimentare

necunoscute inspectorilor fiscali la momentul efectuării verificărilor sau să fi

apărut erori de calcul.

În cuprinsul deciziei

de recalculare atacată nu rezultă care din cele două ipoteze alternative, astfel

cum susține și recurenta, a condus la verificarea perioadei anului 2002.

Se constată că nici în

răspunsul la contestație sau concluziile scrise depuse în recurs, intimata pârâtă

nu face nici o referire la cerința prevăzută de textul legal care a impus recalcularea

impozitului deși au fost formulate motive de contestare a actului administrativ

sub aspectul îndeplinirii cumulative a prevederilor art. 103 alin. (3) C. proc.

fisc.

Cum nu s-a invocat și

nu s-a dovedit existența unor date suplimentare, necunoscute de raportul de control,

pentru reluarea acestuia în condițiile legii, critica de nelegalitate a hotărârii

recurate este întemeiată.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile nu pot fi reținute

întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină în concordanță

cu dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

De altfel, gruparea motivelor

care formează convingerea instanței în pronunțarea unei hotărâri nu poate fi sancționată

cu nulitatea, motivarea trebuie să fie clară și precisă să răspundă în fapt și în

drept la pretențiile formulate de părți.

Înalta Curte, constatând

că motivul de nelegalitate ce vizează încălcarea cerințelor art. 103 alin. (3)

C. proc. fisc., este fondat, în baza art. 312 admite recursul și modifică în parte

sentința atacată în sensul că, prin admiterea cererii de chemare în judecată anulează

deciziile atacate și menține restul dispozițiilor necontestate privind soluționarea

excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare

a Marilor Contribuabili și respectiv a inadmisibilității acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC L.L.C. SA Timișoara împotriva sentinței civile nr. 314 din 28 noiembrie

2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 58501/2006

și decizia nr. 61381/2006, emise de pârâtă.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2008.