ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 732/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 732/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2303 din 23 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a calificat excepția inadmisibilității ca apărare de fond și a respins

ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu

pârâta A.N.A.F. -  D.G.A.M.C.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Decizia nr.

22.531 din 12 mai 2009, A.N.A.F. - D.G.A.M.C. a dispus reverificarea impozitului

pe profit pentru anul 2006, întemeiat pe dispozițiile art. 105 alin. (3) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Prin contestația

înregistrată la D.G.A.M.C. în 1 iulie 2009, formulată de reclamantă împotriva

deciziei de impunere din 27 mai 2009 și a deciziei de reverificare mai sus

menționată, reclamanta, după ce a prezentat pe scurt starea de fapt, cu

menționarea contractelor încheiate de societate, a actelor de control încheiate

de Garda Financiară, respectiv de D.G.A.M.C., a criticat decizia de

reverificare exclusiv din perspectiva neîntrunirii cerințelor impuse de

dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., restul considerațiunilor vizând

stabilirea impozitului pe profit suplimentar, prin decizia de impunere emisă

urmare a reverificării.

Prin Decizia nr.

30.241 din 28 ianuarie 2010 de soluționare a contestației relativ la decizia de

reverificare, D.G.A.M.C. a respins contestația reclamantei ca neîntemeiată,

reținând că aspectele constatate potrivit notei de constatare reprezintă

elemente suplimentare care nu au putut fi cunoscute de către organele de

inspecție ale D.G.A.M.C. la data efectuării inspecției din 2008, fiind astfel

întrunite elementele prev. de art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Instanța de fond

apreciind că nu pot fi examinate omisso medio motivele referitoare la

nelegalitatea actului administrativ contestat, invocate pentru prima dată

direct în fața instanței, motive ce nu au fost analizate de organul de

soluționare a contestației, nu a procedat la analizarea aspectelor legate de

pretinsa nerespectare a elementelor obligatorii prevăzute de lege la emiterea

deciziei de reverificare, în considerarea naturii sale de act administrativ

fiscal, invocate de reclamantă la punctul II subpunctul 2.1. al prezentei

acțiuni ci a analizat susținerile reclamantei doar din perspectiva întrunirii

sau nu în situația dată a cerințelor impuse de art. 105 alin. (3) teza a II-a

C. proc. fisc.

În acest context,

constată instanța de fond că prin adresa din 23 martie 2009 a Gărzii Financiare

Zalău, înregistrată la DGAMC în 31 martie 2009, Garda Financiară Secția Zalău a

comunicat D.G.A.M.C nota de constatare din 17 martie 2009, întocmită de Garda

Financiară - Comisariatul Regional Cluj - Secția Zalău urmare a controlului

operativ și inopinat la SC R. SRL - R.V.I. punct de lucru Zalău, în cuprinsul

căreia s-a reținut că reclamanta "SC R. SRL București punct de lucru

R.V.I. Zalău nu a facturat și nu a înregistrat în perioada ianuarie - noiembrie

2006 venituri în sumă de 2.008.083 RON, reprezentând contravaloarea cantității

de 13.387,22 tone deșeuri metalice, exploatate și valorificate de SC V. SRL

Oțelu Roșu, în baza contractului din 21 noiembrie 2005 de la Halda de zgură și

nisip ars de la Crișeni", astfel că "prin neînregistrarea în evidența

contabilă a unor venituri în sumă de 2.008.083 RON, SC R. SRL București s-a

sustras de la plata unui impozit pe profit în sumă de 321.293 RON".

Față de împrejurarea

că în anul 2008 reclamanta a fost supusă inspecției fiscale soldată cu Raportul

de inspecție fiscală din 6 martie 2008, încheiat la 3 martie 2008, inspecție

vizând și impozitul pe profit pe perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006

constată judecătorul cauzei că se impune a aprecia dacă decizia de

reverificare, contestată în cauză, întrunește ipoteza normei legale cuprinsă în

art. 105 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., adică dacă aspectele invocate

drept temei al reverificării constituie "date suplimentare necunoscute

inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor".

Astfel, văzând

dispozițiile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a

O.G. nr. 92/2003 instanța de fond apreciază că pretenția reclamantei ca

circumstanțele în care apar datele suplimentare să se circumscrie ipotezelor

mai sus menționate la pct. (a) - (d) este total lipsită de fundament legal, în

considerarea faptului că textul prevede extrem de clar că aceste date

suplimentare "pot rezulta", aceste situații fiind prin urmare

exemplificative; în opinia judecătorului fondului, această interpretare,

dincolo de faptul că este cea corectă și din punct de vedere al unei

interpretări gramaticale, este singura în acord cu prevederea legală, din art.

105 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., căreia o normă de aplicare, precum

reglementarea secundară în discuție, nu îi poate aduce nici un fel de limitări.

Revenind, prin

urmare, la dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., instanța de fond a

reținut că reclamanta nu a făcut niciun moment dovada că datele cuprinse în

Nota de constatare a Gării Financiare - secția Zalău, anume că reclamanta nu ar

fi facturat și înregistrat în perioada ianuarie - noiembrie 2006 venituri în

sumă de 2.008.083 RON, reprezentând contravaloarea cantității de 13.387,22 tone

deșeuri metalice, exploatate și valorificate de SC V. SRL Oțelu Roșu, în baza

contractului din 21 noiembrie 2005 de la Halda de zgură și nisip ars de la

Crișeni, ar fi fost cunoscute de inspectorii fiscali la momentul efectuării

inspecției în anul 2008.

Deși, reclamanta

susține că aceste date sau informații suplimentare se aflau în mod direct în

posesia D.G.A.M.C., raportându-se la adresa din 19 septembrie 2007 transmisă de

Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate Cluj-Napoca -

Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate Sălaj, apreciază instanța de

fond că nici acest document nu susține probator concluziile reclamantei, cât

timp nu se face dovada că aceste aspecte au fost cunoscute de înșiși

inspectorii fiscali la momentul efectuării inspecției fiscale din cursul anului

2008, textul legii făcând vorbire expressis verbis de inspectorii fiscali,

nicidecum de organul fiscal după cum "reinterpretează" reclamanta

textul legii, vorbind mereu, la modul generic, despre "organele

fiscale" și deturnând astfel însăși rațiunea instituirii acestei excepții.

Împotriva Sentinței

nr. 2303 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC R. SRL

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenta a invocat următoarele:

2.1. Încălcarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin nesoluționarea cauzei în ceea

ce privește motivele de nulitate absolută a Deciziei de reverificare.

Astfel, se arată că

deși prin cererea de chemare în judecată societatea a solicitat nulitatea

Deciziei de reverificare argumentând lipsa din conținutul acesteia a mai multor

elemente minimale obligatorii pentru conținutul unui act administrativ fiscal,

astfel cum acesta este reglementat în art. 43 alin. (2) C. proc. fisc. (lipsa

din Decizia de reverificare a numelui și prenumelui persoanei împuternicite a

organului fiscal, a posibilității de a fi contestată, termenul și organul

competent și a motivării în fapt și în drept a acesteia), instanța de fond,

fără a ține cont de faptul că fiind vorba de o nulitate absolută a actului

administrativ fiscal care poate fi invocată fie de către contribuabil fie din

oficiu de către organul fiscal însuși, de către organul ierarhic superior al

celui ce a emis actul atacat sau de către organul jurisdicțional sau judiciar

ce soluționează o contestație formulată împotriva acestuia, a refuzat fără

temei legal să se pronunțe pe respectivele motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică

formulată recurenta susține că este neîntemeiată motivarea instanței de fond

conform căreia prin contestație societatea a criticat decizia exclusiv din

perspectiva neîndeplinirii cerințelor impuse de art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc., în condițiile în care prin contestația formulată a criticat în mod

expres faptul că nu au fost indicate datele concrete suplimentare care să

justifice reverificarea și nici motivele reverificării.

2.2. Încălcarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin interpretarea adusă

dispozițiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. și dispozițiilor pct. 102.4 din

H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs recurenta susține că în mod nejustificat și neîntemeiat

instanța de fond a considerat că cele patru situații enumerate în dispozițiile

pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 nu sunt decât exemplificative în condițiile

în care nu numai că doctrina s-a pronunțat în mod unitar și constant în sens

contrar ci chiar legiuitorul prin O.G. nr. 29/2011 a inclus această enumerare

strict limitativă în cuprinsul nou-introdusului art. 105

1

C. proc.

fisc.

Astfel, consideră

recurenta că orice informație suplimentară ce ar putea justifica efectuarea

unei reverificări a contribuabilului este necesar a fi încadrată într-una

dintre aceste ipoteze, autoritatea fiscală fiind cea care este ținută a face

dovada obținerii datelor respective, cu indicarea concretă a informațiilor

suplimentare de care autoritățile fiscale au luat cunoștință după încheierea

inspecției fiscale.

Având în vedere că

autoritatea fiscală a indicat că datele sau informațiile suplimentare

referitoare la activitatea societății ar fi rezultat din adresa emisă în 23

martie 2009 de către Garda Financiară Sălaj precum și celelalte documente

transmise de respectiva autoritate publică, și despre care organele fiscale nu

ar fi avut cunoștință cu ocazia controlului din 2008, printr-o altă critică

formulată recurenta susține că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a

respins argumentația societății, reținând că aceasta din urmă nu a făcut dovada

că informațiile în cauză ar fi fost deja în posesia inspectorilor fiscali cu

ocazia inspecției din anul 2008 în condițiile în care societatea a expus, pe

larg și exhaustiv considerentele pentru care nu se putea vorbi de informații

suplimentare cât timp acestea se aflau în posesia D.G.A.M.C. încă din anul

2007.

În acest sens, se

arată că, din adresa din 9 septembrie 2007 transmisă de D.G.C.C.O. Cluj-Napoca

- S.S.C.O. Sălaj rezultă că D.G.A.M.C. avea cunoștință de informațiile

suplimentare, aspect ce reiese în mod indirect și din nota de constatare din 16

iulie 2007 întocmit de Garda Financiară.

Așadar, susține

recurenta că încă din anul 2007 i-au fost comunicate intimatei toate datele și

informațiile cu privire la activitățile desfășurate de SC V. SRL Oțelu Roșu,

date pe care acum D.G.A.M.C. pretinde că nu le erau cunoscute la data

controlului din 2009. Mai mult, Garda Financiară, structură subordonată

A.N.A.F. la fel ca și D.G.A.M.C., a constatat mai multe neregularități în

sarcina V. în ceea ce privește valorificarea deșeurilor exploatate,

înregistrarea în contabilitate a veniturilor rezultate, ce au fost consemnate

în nota de constatare din 16 iulie 2007.

În ceea ce privește

cunoașterea de către inspectorii fiscali a datelor invocate ca motiv al

reverificării la data efectuării inspecției fiscale anterioare, finalizate la 3

martie 2008, recurenta consideră că instanța de fond a făcut o gravă confuzie

susținând că societatea ar fi trebuit să dovedească faptul că informațiile

respective trebuia să fie cunoscute de însăși inspectorii fiscali la momentul

efectuării inspecției fiscale din anul 2008.

considerentele instanței de recurs

Înalta Curte

examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și

raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării,

constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluția de

respingere a acțiunii, pronunțată de instanța de fond fiind corectă, reflectând

interpretarea și aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu

împrejurările de fapt și de drept rezultate din probele administrate.

Astfel, Înalta Curte

constată că prima instanță a verificat punctual toate motivele de fapt și de

drept ale acțiunii judiciare, ajungând la concluzia că actele administrativ

fiscale atacate sunt legale.

Răspunzând punctual

criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

3.1. Cu privire la

criticile referitoare la încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin

nesoluționarea cauzei în ceea ce privește motivele de nulitate absolută a

Deciziei de reverificare.

Sub acest aspect,

Înalta Curte urmează a se pronunța, dacă pe calea contestației formulate în

temeiul art. 218 C. proc. fisc. pot fi invocate și alte motive decât cele

supuse analizei organului învestit cu soluționarea unei contestații formulate

în temeiul art. 206 C. proc. fisc., așa cum susține recurenta, dar și a

verifica dacă instanța de fond a analizat toate motivele de nelegalitate expuse

în contestația adresată organelor fiscale.

Astfel, în analiza

primei critici formulate, Înalta Curte reține că Titlul IX (art. 205 - 218) C.

proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare

a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, procedură

administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 -

217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin.

(2) C. proc. fisc.

Această soluție

aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiție, pentru că,

potrivit principiilor cristalizate în jurisprudența contenciosului

constituțional român și a Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor

condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu aduce atingere

substanței acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în

instituirea condițiilor și limitelor exercitării dreptului la acțiune.

În acest context,

Înalta Curte constată că prin contestația fiscală (pct. II.1), înregistrate la

A.N.A.F. în 1 iulie 2009, în etapa administrativă, derulată, în condițiile art.

205 - 218 C. proc. fisc., SC R. SRL a invocat ca și viciu de legalitate al

deciziei de reverificare din 12 mai 2009, doar încălcarea principiului

unicității inspecției fiscale, reglementat de art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc., în cazul impozitului pe profit aferent anului 2006, condiții în care

constată, în acord cu instanța de fond, că numai această critică se circumscrie

limitelor controlului de legalitate efectuat, de instanța de contencios

administrativ, în temeiul art. 213 C. proc. fisc., asupra actului administrativ

contestat.

A accepta teza

recurentei referitoare la invocarea din oficiu a unor noi motive de nulitate

absolută în raport de dispozițiile art. 43 alin. (2) C. proc. fisc., și a

extinde, implicit, controlul de legalitate asupra altor aspecte decât cele

avute în vedere de autoritatea publică care a emis actul administrativ supus

controlului, ar aduce atingere dispozițiilor art. 213 C. proc. fisc. și ar

lipsi de conținut și finalitate procedura administrativă prealabilă de

contestare a actelor administrativ fiscale reglementată de art. 205 și urm C.

proc. fisc., ceea ce nu poate fi permis.

Prin urmare în mod

corect a apreciat instanța de fond că analiza legalității actului administrativ

contestat este limitată la motivele de nelegalitate invocate pe calea

recursului grațios formulat în fața autorității publice emitente a actului

administrativ contestat.

Totodată, Înalta

Curte constată că din simpla lecturare a conținutului contestației fiscale

(pct. II.1), înregistrate la A.N.A.F. în 1 iulie 2009, este lesne de observat

că singurele critici aduse de recurentă deciziei de reverificare din 12 mai

2009, sunt cele referitoare la încălcarea principiului unicității inspecției

fiscale în cazul impozitului pe profit aferent anului 2006, așa încât consideră

a fi lipsită de suport probator susținerea recurentei referitoare la omisiunea

instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor motivelor de nelegalitate

invocate.

3.2. Cu privire la

încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin interpretarea adusă dispozițiilor

art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. și ale dispozițiilor pct. 102.4 din H.G. nr.

1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003.

Examinând actul administrativ

atacat, prin prisma art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. coroborat cu dispozițiile

punct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, instanța de fond a ajuns la concluzia că

este legal, concluzie împărtășită și de Înalta Curte care constată că soluția

la care a ajuns judecătorul fondului este una pe deplin argumentată, instanța

raportându-se la situația de fapt expusă pe larg în considerentele sentinței

prin prisma unei corecte interpretări a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, Înalta Curte

nu poate primi susținerile recurentei privind caracterul limitativ al

enumerării prevăzute în dispozițiilor art. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind

Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003, în considerarea celor ce urmează:

În prealabil, se

impune a fi subliniat faptul că stabilirea conținutului și sensului unei norme

juridice, ca situație premisă pentru corecta aplicare a respectivei norme la o

situație concretă dedusă judecății, judecătorul dă eficiență unor reguli

fundamentale de interpretare a legii, și nu doctrinei, jurisprudenței, sau

intenției legiuitorului exprimată în modificările legislative ulterioare.

Prin urmare, faptul

că în doctrină s-a exprimat o anumită opinie în legătură cu caracterul

dispozițiile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 nu reprezintă un argument în

combaterea modului în care judecătorul fondului a interpretat în cauză

respectiva normă de drept, în condițiile în care doctrina nefiind izvor de

drept nu poate reprezenta mai mult decât un eventual reper în stabilirea

limitelor de interpretate a unei norme de drept. Totodată, față de principiul

neretroactivității legii civile nu prezintă importanță în cauză împrejurarea că

legiuitorul a optat în anul 2011 pentru o anumită modificare legislativă.

În raport de

interpretarea gramaticală dar și logică a dispozițiilor art. 102.4 din H.G. nr.

1050/2004, prin raportare și la dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.,

în mod corect judecătorul fondului a apreciat că enumerarea situațiilor care

pot genera date suplimentare, nu este limitativă, așa încât urmează a fi

respinse criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Sunt neîntemeiate și

criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

105 alin. (3) C. proc. fisc.

Astfel, este de

necontestat că, C. proc. fisc. reglementează un principiu de bază din

activitatea organelor fiscale, și anume principiul unicității inspecției

fiscale, din perspectiva dreptului contribuabililor la securitate fiscală și

potrivit căruia inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare

impozit sau taxă și pentru fiecare perioadă supusă inspecției fiscale.

Din acest motiv,

legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea verificării unei perioade deja

controlate numai pe cale de excepție, care nu poate fi valorificată decât în

situația justificării îndeplinirii condițiilor legale de reluare a inspecției

fiscale, anume prevăzute la art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc., respectiv apariția unor date suplimentare necunoscute

inspectorilor fiscali la data inspecției fiscale anterioare.

Fiind vorba de o

excepție de la principiul unicității inspecției fiscale, nu poate fi primită

teza recurentei în sensul că datele trebuiau să fie necunoscute organului

fiscal și nu inspectorilor fiscali, în condițiile în care în art. 105 alin. (3)

C. proc. fisc. se face referire expresă la inspectorii fiscali și nu la

organele fiscale iar între cele două noțiuni nu există identitate.

Înalta Curte

constată, în acord cu instanța de fond, că această excepție operează în cauză,

în condițiile în care reluarea inspecției fiscale cu privire la impozitele

datorate de societate pentru anul 2006, prin decizia de reverificare,

contestată în cauză, a fost determinată de apariția unor date suplimentare

înscrise în nota de constatare din 17 martie 2009 a Gărzii Financiare -

Comisariatul Regional Cluj - Secția Sălaj, necunoscute inspectorilor fiscali la

data efectuării inspecției fiscale parțiale la sediul recurentei, în condițiile

în care respectivele date noi proveneau de la un punct de lucru al recurentei

și nu erau incluse în evidențele contabile și documentele fiscale ale

societății, pe baza cărora s-a efectuat inspecția fiscală în urma căreia s-a

întocmit raportul de inspecție fiscală din 6 martie 2008 și decizia de impunere

din 7 martie 2008.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea principiului unicității controlului, în condițiile în

care reverificarea s-a dispus prin raportare la o serie de date suplimentare

rezultate din raporturile contractuale derulate prin punctul de lucru R.V.I.

Zalău, cu SC V. SRL Oțelu Roșu, în perioada ianuarie - noiembrie 2006,

necunoscute inspectorilor fiscali la data primei verificări, față de

împrejurarea că operațiunile economico-financiare aferente respectivei relații

contractuale, nu au fost înregistrate în evidențele contabile și fiscale ale

recurentei, în condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.

Nu se poate reține

faptul că la data efectuării inspecției fiscale, inspectorii fiscali aveau

cunoștință de situația referitoare la modul de înregistrare în contabilitate a

veniturilor rezultate din valorificarea deșeurilor metalice conform

contractului nr. X/2005, reținută în nota de constatare din 16 iulie 2007

încheiată în urma controlului efectuat de Comisariatul Regional Cluj al Gărzii

Financiare, câtă vreme, așa cum în mod corect reține și instanța de fond, nu

există nici o dovadă a înaintării respectivei adrese către inspectorii fiscali

și implicit vreo completare a obiectivelor controlului dispus prin adresa din

27 martie 2007.

Faptul că în timpul

efectuării inspecției fiscale, finalizate prin raportul de inspecție fiscală

din 6 martie 2008, a fost înregistrată la sediul organului de control, adresa

din 19 septembrie 2007 a Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate

Sălaj, la care era atașată și nota de constatare din 16 iulie 2007, nu poate

înlătura situația de excepție reglementată de art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc., în condițiile în care datele suplimentare trebuie să nu fi fost

cunoscute de inspectorii fiscali anume desemnați a efectua o inspecție fiscală

și nu de organul fiscal în cadrul căruia își desfășoară activitatea respectivei

inspectori.

Prin urmare chiar

dacă prin adresa din 19 septembrie 2007 a Serviciului de Combatere a

Criminalității Organizate Sălaj, la care era atașată și nota de constatare din

16 iulie 2007, D.G.A.M.C., a fost încunoștințată în legătură cu existența unor

deficiențe în întocmirea unor documente primare și în înregistrarea în

contabilitate a unor operațiuni economice cu impact asupra stabilirii bazei de

impozitate a unui contribuabil de către Garda Financiară în anul 2007, în

absența comunicării actului de control către inspectorii desemnați a efectua

inspecția fiscală la sediul recurentei, nu conduce la concluzia că reținerea

tezei recurentei privind încălcarea principiului unicității inspecției fiscale.

În fine, faptul că

atât Garda Financiară cât și D.G.A.M.C. sunt structuri ale Ministerului de

Finanțe nu este un argument în susținerea existenței unei prezumții în sensul

invocat de recurentă, în condițiile în care cele două autorități sunt autonome

și prin atribuțiile conferite de lege desfășoară activități de linii diferite

în controlul activității fiscale a contribuabililor.

Prin urmare, și din

această perspectivă, soluția pronunțată de instanța de fond reflectă interpretarea

și aplicarea corectă a prevederilor legale.

Cum sentința atacată

nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul

reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC R. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2303 din 23 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2013.

Procesat de GGC - CL