ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4415/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4415/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată inițial la

Tribunalul Ialomița și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării

cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe prin Sentința civilă nr. 2.232 din

data de 24 septembrie 2012, reclamanta SC A.H. SRL a contestat, în

contradictoriu cu D.G.F.P. Ialomița Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie

2012 și Decizia nr. D2 din 19 aprilie 2012 prin care i-a fost respinsă

contestația administrativă formulată, solicitând, în urma reanalizării

situației, să se constate nulitatea absolută a actelor de control ca urmare a

nerespectării principiului unicității controlului, iar în subsidiar să se anuleze

actele atacate, fiind nelegale și netemeinice, cu consecința desființării

măsurilor dispuse prin aceste acte.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că toate actele de control efectuate, dincolo de limitele

situației contractuale dintre societatea reclamantă și SC A.A.I. SRL, sunt

lovite de nulitate absolută pentru că nu există temeiurile reanalizării

situației juridice și fiscale ale altor înregistrări contabile și se încalcă

principiul unicității controlului statuat în art. 105 alin. (3) coroborat cu

art. 105 alin. (5) C. proc. fisc.

În opinia sa, dacă

s-ar respecta principiul statuat de art. 12 din O.G. nr. 92/2003 conform cărora

relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate

pe buna credință, atunci s-ar constata diferențe de venituri neînregistrate de

630.964 RON, dar și venituri înregistrate în plus de 1.998.978 RON, precizând

că societatea a virat în plus, cu titlu de impozit în aceasta dată, suma de

200.000 RON.

Totodată, a apreciat

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 933 C. proc. fisc.

1.2. Prin

întâmpinare, autoritatea publică pârâtă a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

În esență, în ceea ce

privește critica referitoare la nelegalitatea măsurii reverificării, a susținut

că aceasta nu poate avea relevanță în soluționarea cauzei, întrucât societatea

avea posibilitatea să conteste decizia de reverificare, potrivit art. 105

1

alin. (4) C. proc. fisc., cale procedurală de care aceasta nu a înțeles să

uzeze.

Referitor la pretinsa

încălcare a prevederilor art. 12 C. proc. fisc., cu privire la faptul că

relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate

pe buna credință și că organele de inspecția fiscală nu au ținut cont de

virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000

RON la bugetul de stat, a arătat că dacă aceste documente încheiate între

entitățile afiliate au fost acceptate, părțile implicate în tranzacțiile

facturate au beneficiat de implicațiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate

generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părți, parteneră

în tranzacție.

În ceea ce privește

procedura pentru eliminarea dublei impuneri, pârâta a apreciat că aspectele

invocate de reclamantă nu sunt relevante în soluționarea cauzei.

1.3. Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 7.212 din 19 decembrie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca

neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:

În perioada 14

noiembrie 2011 - 27 februarie 2012, societatea reclamantă a fost supusă unei

inspecții fiscale, ocazie cu care inspectorii fiscali au constatat că aceasta

datorează obligații fiscale suplimentare astfel:

- impozit pe profit =

307.687 RON;

- dobânzi/majorări de

întârziere impozit pe profit = 62.880 RON;

- penalități de

întârziere aferente impozit pe profit = 46.153 RON;

- TVA = 262.377 RON;

- dobânzi/majorări de

întârziere aferente = 6.508 RON;

În acest sens, a fost

emisă Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012.

În cauză, societatea

reclamantă a mai fost supusă verificării privind modul de calcul, evidențiere,

declarare și virare a impozitului pe profit și taxei pe valoarea adăugată până

la data de 28 februarie 2011, la prezentul control procedându-se la reverificarea

acelorași aspecte pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010.

Reclamanta a formulat

contestație împotriva deciziei de impunere, aceasta fiind respinsă prin Decizia

nr. D2 din 19 aprilie 2012.

Cu privire la prima

critică ce vizează pretinsa nelegalitate a măsurii reverificării, măsură în

baza căreia a fost efectuat controlul finalizat cu emiterea deciziei de

impunere și a deciziei de soluționare a contestației a căror anulare se

solicită, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 1051 alin. (4) C.

proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, reclamanta

nu a înțeles să uzeze de această cale procedurală pusă la dispoziție de normele

de procedură fiscală și nu a atacat actul prin care s-a dispus reverificarea.

Cum actul prin care a

fost dispusă reverificarea nu a fost contestat de reclamantă, prima instanță a

apreciat că nu pot fi primite argumentele privind nulitatea absolută a actelor

întocmite de organele fiscale ca urmare a reverificării și încălcării

principiului unicității controlului, consacrat de dispozițiile art. 105 C.

proc. fisc.

Referitor la critica

privind încălcarea prevederilor art. 12 C. proc. fisc., cu privire la faptul că

relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate

pe buna credință și că organele de inspecția fiscală nu au ținut cont de

virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000

RON la bugetul de stat, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 6 din

Legea nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare.

Raportat la aceste

prevederi legale, a reținut că în mod temeinic a apreciat organul fiscal care a

soluționat contestația faptul că, dacă documentele încheiate între entitățile

afiliate au fost acceptate, părțile implicate în tranzacțiile facturate au

beneficiat de implicațiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate

generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părți parteneră în

tranzacție.

Or, în cazul de față,

entitatea care a angajat resurse financiare în achitarea datoriilor față de

entitatea prestatoare nu a obiectat cu privire la valoarea facturilor emise de

societatea reclamantă și a recunoscut valoarea de piață a prețului de

tranzacționare a serviciilor solicitate, fiind înregistrate cu titlu de

cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil și, de asemenea, nu a

înscris în dosarul prețurilor de transfer motivul pentru care a facturat mai

mult decât obligațiile contractuale rezultate din contractele încheiate între

părți.

Astfel, stabilirea

obligațiilor fiscale s-a făcut pe baza situației rezultate din documentele

contabile.

În fine, judecătorul

fondului nu a primit nici critica reclamantei privind nerespectarea

principiului evitării dublei impuneri între persoanele române afiliate, principiu

consacrat de dispozițiile art. 93

2

C. proc. fisc., întrucât potrivit

rubricii intitulate "Măsuri", pct. 2, din cuprinsul Dispoziției

privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, societatea va

întocmi facturi de corecție către beneficiari pentru diferențele stabilite la

control. Respectiva măsură fiind dispusă și în vederea reconsiderării

evidențelor contabile și fiscale ale partenerilor, persoane afiliate implicate

în tranzacțiile derulate între părți, or, această măsură este de natură să

asigure evitarea dublei impuneri între persoanele române afiliate.

exercitată

2.1. Împotriva

acestei soluții a formulat recurs societatea comercială reclamantă care a

solicitat, în principal, trimiterea cauzei pentru rejudecare, fiind

"necesară administrarea probei cu expertiza" și, în subsidiar

rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii și anularea actelor administrative

fiscale atacate.

În esență,

recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și

netemeinică, probatoriul efectuat în cauză fiind apreciat greșit, reluând

susținerile formulate în dosarul de la Tribunalului Ialomița, în cadrul

acțiunii prin care a sesizat instanța civilă.

În plus,

recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a respins în mod nelegal

"proba cu expertiză, considerând-o neutilă cauzei", susținând că

judecătorul fondului a făcut "aprecieri subiective care nu corespund cu

stabilirea în mod procedural a adevărului în cauză".

2.2. D.G.F.P.

Ploiești, succesoarea D.G.F.P. Ialomița, prin A.J.F.P. Ialomița a depus

întâmpinare, susținând că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal

că administrarea probei cu expertiza contabilă judiciară nu este utilă cauzei.

Referitor la fondul

soluției instanței de fond, a susținut că argumentele și aprecierile instanței

de fond sunt legale și temeinice.

de recurs

Recursul este

nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în

expunerea rezumativă prezentată la pct. 2.1. al acestor considerente, criticile

recurentei nu se constituie în veritabile motive de recurs, fiind în cea mai

mare parte, o reluare identică a susținerilor făcute în cererea de sesizare a

instanței, prin care a solicitat anularea actelor administrative fiscale atacate.

De altfel,

recurenta-reclamantă, în cererea de recurs, nu s-a referit în nici un mod la

motivele de recurs prevăzute la art. 304, 304

1

C. proc. civ. din

1865, aplicabile în cauză.

Susținerile formulate

cu privire la respingerea cererii de respingere a probei constând în efectuarea

unei expertize contabile judiciare și la modul de apreciere a materialului

probator al cauzei, reprezintă critici de netemeinicie care se circumscriu

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. - 1865, urmând ca instanța de

recurs să le analizeze ca atare.

În cauză este

necontestat că obiectul acțiunii îl formează cererea de anulare a Deciziei de

impunere nr. D1 din 28 februarie 2012 și a Deciziei nr. D2 din 19 aprilie 2012

prin care fusese respinsă contestația fiscală formulată împotriva deciziei de

impunere.

Este adevărat că prin

Nota de probatorii depusă la termenul din 14 noiembrie 2012, reclamanta a

solicitat proba cu înscrisuri, care a fost încuviințată prin încheierea de

ședință de la acea dată, precum și proba cu efectuarea unei expertize

judiciare, cu obiective precum:

- să se precizeze

dacă în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (3), alin. (5) și art. 1051

alin. (2), alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată privind C. proc. fisc.,

cu modificările și completările ulterioare, conducătorul inspecției fiscale

putea decide reverificarea la SC A.H. SRL, se va avea în vedere și Adresa nr.

A1 din 2 martie 2012 emisă de D.G.F.P. Ialomița;

- dacă răspunsul la

obiectivul 1 este "nu", să se precizeze dacă Decizia nr. D1 din 28

februarie 2012, emisă de directorul executiv adjunct al D.G.F.P. Ialomița,

trebuie desființată în totalitate în conformitate cu prevederile art. 216 alin.

(3) din O.G. nr. 92/2003, republicată privind C. proc. fisc., cu modificările

și completările ulterioare;

- dacă răspunsul la

obiectivul 1 este "da", să se răspundă și la următoarele obiective:

să se menționeze dacă în perioada supusa controlului s-au respectat prevederile

Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Prin Încheierea din

12 decembrie 2012, Curtea de apel a constatat că obiectivele expertizei

solicitate vizează aspecte legate de interpretarea și aplicarea dispozițiilor

legale incidente în cauză, ceea ce constituie domeniul de analiză și apreciere

conferit prin lege exclusiv judecătorului cauzei, astfel încât respingerea

administrării unei asemenea probe constituie o soluție legală și temeinică.

În ceea ce privește

criticile referitoare la fondul cauzei, instanța de recurs constată că sunt

nefondate.

În esență,

recurenta-reclamantă a susținut că actele administrative fiscale sunt nelegale

ca urmare a faptului că organul fiscal a încălcat principiul unicității

inspecției fiscale, consemnat la art. 105 alin. (3) și (5) C. proc. fisc.

Într-adevăr, potrivit

art. 105 alin. (3) și (5) C. proc. fisc.: "(3) Inspecția fiscală se

efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte

sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă

impozitării". "(5) Inspecția fiscală se exercită pe baza principiului

independenței, unicității, autonomiei, ierarhizării, teritorialității și

descentralizării".

De asemenea, potrivit

art. 105

1

alin. (4) C. proc. fisc.: "(4) La începerea acțiunii

de verificare, organul de inspecție fiscală este obligat să comunice

contribuabilului decizia de reverificare, care poate fi contestată în

condițiile prezentului cod".

În cauză, organul de

inspecție fiscală a comunicat recurentei-reclamante Decizia de verificare nr.

D3 din 7 octombrie 2011, sub semnătură la data de 13 octombrie 2011, aspect

necontestat în cauză.

Or, așa cum rezultă

din actele dosarului, recurenta-reclamantă nu a uzat de posibilitatea legală

prevăzută la art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc. pentru contestarea deciziei de

reverificare, astfel încât susținerile sale cu privire la nelegalitatea

Deciziei nr. D3 din 7 octombrie 2011 nu pot fi invocate în mod legal în cauza

de față, ca argumente referitoare la nulitatea actelor administrative fiscale

atacate: decizia de impunere și respectiv, decizia de soluționare a

contestației fiscale.

Astfel fiind, soluția

instanței de fond și actele administrative fiscale atacate sunt legale și

temeinice, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A.H. SRL împotriva Sentinței nr. 7.212 din 19 decembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI