ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4415/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Ialomița și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe prin Sentința civilă nr. 2.232 din data de 24 septembrie 2012, reclamanta SC A.H. SRL a contestat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Ialomița Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012 și Decizia nr. D2 din 19 aprilie 2012 prin care i-a fost respinsă contestația administrativă formulată, solicitând, în urma reanalizării situației, să se constate nulitatea absolută a actelor de control ca urmare a nerespectării principiului unicității controlului, iar în subsidiar să se anuleze actele atacate, fiind nelegale și netemeinice, cu consecința desființării măsurilor dispuse prin aceste acte.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că toate actele de control efectuate, dincolo de limitele situației contractuale dintre societatea reclamantă și SC A.A.I. SRL, sunt lovite de nulitate absolută pentru că nu există temeiurile reanalizării situației juridice și fiscale ale altor înregistrări contabile și se încalcă principiul unicității controlului statuat în art. 105 alin. (3) coroborat cu art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. În opinia sa, dacă s-ar respecta principiul statuat de art. 12 din O.G. nr. 92/2003 conform cărora relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credință, atunci s-ar constata diferențe de venituri neînregistrate de 630.964 RON, dar și venituri înregistrate în plus de 1.998.978 RON, precizând că societatea a virat în plus, cu titlu de impozit în aceasta dată, suma de 200.000 RON.

Totodată, a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 933 C. proc. fisc. 1.2. Prin întâmpinare, autoritatea publică pârâtă a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În esență, în ceea ce privește critica referitoare la nelegalitatea măsurii reverificării, a susținut că aceasta nu poate avea relevanță în soluționarea cauzei, întrucât societatea avea posibilitatea să conteste decizia de reverificare, potrivit art. 105 1 alin. (4) C. proc. fisc., cale procedurală de care aceasta nu a înțeles să uzeze. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 12 C. proc.

fisc., cu privire la faptul că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credință și că organele de inspecția fiscală nu au ținut cont de virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000 RON la bugetul de stat, a arătat că dacă aceste documente încheiate între entitățile afiliate au fost acceptate, părțile implicate în tranzacțiile facturate au beneficiat de implicațiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părți, parteneră în tranzacție. În ceea ce privește procedura pentru eliminarea dublei impuneri, pârâta a apreciat că aspectele invocate de reclamantă nu sunt relevante în soluționarea cauzei.

1.3.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 7.212 din 19 decembrie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele: În perioada 14 noiembrie 2011 - 27 februarie 2012, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale, ocazie cu care inspectorii fiscali au constatat că aceasta datorează obligații fiscale suplimentare astfel: - impozit pe profit = 307.687 RON; - dobânzi/majorări de întârziere impozit pe profit = 62.880 RON; - penalități de întârziere aferente impozit pe profit = 46.153 RON; - TVA = 262.377 RON; - dobânzi/majorări de întârziere aferente = 6.508 RON; În acest sens, a fost emisă Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012. În cauză, societatea reclamantă a mai fost supusă verificării privind modul de calcul, evidențiere, declarare și virare a impozitului pe profit și taxei pe valoarea adăugată până la data de 28 februarie 2011, la prezentul control procedându-se la reverificarea acelorași aspecte pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010. Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei de impunere, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. D2 din 19 aprilie 2012. Cu privire la prima critică ce vizează pretinsa nelegalitate a măsurii reverificării,

măsură în baza căreia a fost efectuat controlul finalizat cu emiterea deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației a căror anulare se solicită, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare. În cauză, reclamanta nu a înțeles să uzeze de această cale procedurală pusă la dispoziție de normele de procedură fiscală și nu a atacat actul prin care s-a dispus reverificarea. Cum actul prin care a fost dispusă reverificarea nu a fost contestat de reclamantă, prima instanță a apreciat că nu pot fi primite argumentele privind nulitatea absolută a actelor întocmite de organele fiscale ca urmare a reverificării și încălcării principiului unicității controlului, consacrat de dispozițiile art. 105 C. proc.

fisc. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 12 C. proc. fisc., cu privire la faptul că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credință și că organele de inspecția fiscală nu au ținut cont de virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000 RON la bugetul de stat, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare. Raportat la aceste prevederi legale, a reținut că în mod temeinic a apreciat organul fiscal care a soluționat contestația faptul că, dacă documentele încheiate între entitățile afiliate au fost acceptate, părțile implicate în tranzacțiile facturate au beneficiat de implicațiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părți parteneră în tranzacție.

Or, în cazul de față, entitatea care a angajat resurse financiare în achitarea datoriilor față de entitatea prestatoare nu a obiectat cu privire la valoarea facturilor emise de societatea reclamantă și a recunoscut valoarea de piață a prețului de tranzacționare a serviciilor solicitate, fiind înregistrate cu titlu de cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil și, de asemenea, nu a înscris în dosarul prețurilor de transfer motivul pentru care a facturat mai mult decât obligațiile contractuale rezultate din contractele încheiate între părți. Astfel, stabilirea obligațiilor fiscale s-a făcut pe baza situației rezultate din documentele contabile. În fine, judecătorul fondului nu a primit nici critica reclamantei privind nerespectarea principiului evitării dublei impuneri între persoanele române afiliate, principiu consacrat de dispozițiile art. 93 2 C. proc.

fisc., întrucât potrivit rubricii intitulate "Măsuri", pct. 2, din cuprinsul Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, societatea va întocmi facturi de corecție către beneficiari pentru diferențele stabilite la control. Respectiva măsură fiind dispusă și în vederea reconsiderării evidențelor contabile și fiscale ale partenerilor, persoane afiliate implicate în tranzacțiile derulate între părți, or, această măsură este de natură să asigure evitarea dublei impuneri între persoanele române afiliate. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei soluții a formulat recurs societatea comercială reclamantă care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei pentru rejudecare, fiind "necesară administrarea probei cu expertiza" și, în subsidiar rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii și anularea actelor administrative fiscale atacate.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, probatoriul efectuat în cauză fiind apreciat greșit, reluând susținerile formulate în dosarul de la Tribunalului Ialomița, în cadrul acțiunii prin care a sesizat instanța civilă. În plus, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a respins în mod nelegal "proba cu expertiză, considerând-o neutilă cauzei", susținând că judecătorul fondului a făcut "aprecieri subiective care nu corespund cu stabilirea în mod procedural a adevărului în cauză". 2.2. D.G.F.P. Ploiești, succesoarea D.G.F.P. Ialomița, prin A.J.F.P. Ialomița a depus întâmpinare, susținând că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal că administrarea probei cu expertiza contabilă judiciară nu este utilă cauzei.

Referitor la fondul soluției instanței de fond, a susținut că argumentele și aprecierile instanței de fond sunt legale și temeinice. 3. Soluția instanței de recurs Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată la pct. 2.1. al acestor considerente, criticile recurentei nu se constituie în veritabile motive de recurs, fiind în cea mai mare parte, o reluare identică a susținerilor făcute în cererea de sesizare a instanței, prin care a solicitat anularea actelor administrative fiscale atacate. De altfel, recurenta-reclamantă, în cererea de recurs, nu s-a referit în nici un mod la motivele de recurs prevăzute la art. 304, 304 1 C. proc.

civ. din 1865, aplicabile în cauză. Susținerile formulate cu privire la respingerea cererii de respingere a probei constând în efectuarea unei expertize contabile judiciare și la modul de apreciere a materialului probator al cauzei, reprezintă critici de netemeinicie care se circumscriu prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. - 1865, urmând ca instanța de recurs să le analizeze ca atare. În cauză este necontestat că obiectul acțiunii îl formează cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012 și a Deciziei nr. D2 din 19 aprilie 2012 prin care fusese respinsă contestația fiscală formulată împotriva deciziei de impunere.

Este adevărat că prin Nota de probatorii depusă la termenul din 14 noiembrie 2012, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, care a fost încuviințată prin încheierea de ședință de la acea dată, precum și proba cu efectuarea unei expertize judiciare, cu obiective precum: - să se precizeze dacă în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (3), alin. (5) și art. 1051 alin. (2), alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, conducătorul inspecției fiscale putea decide reverificarea la SC A.H. SRL, se va avea în vedere și Adresa nr. A1 din 2 martie 2012 emisă de D.G.F.P. Ialomița; - dacă răspunsul la obiectivul 1 este "nu", să se precizeze dacă Decizia nr. D1 din 28 februarie 2012, emisă de directorul executiv adjunct al D.G.F.P.

Ialomița, trebuie desființată în totalitate în conformitate cu prevederile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare; - dacă răspunsul la obiectivul 1 este "da", să se răspundă și la următoarele obiective: să se menționeze dacă în perioada supusa controlului s-au respectat prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin Încheierea din 12 decembrie 2012, Curtea de apel a constatat că obiectivele expertizei solicitate vizează aspecte legate de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză, ceea ce constituie domeniul de analiză și apreciere conferit prin lege exclusiv judecătorului cauzei, astfel încât respingerea administrării unei asemenea probe constituie o soluție legală și temeinică.

În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, instanța de recurs constată că sunt nefondate. În esență, recurenta-reclamantă a susținut că actele administrative fiscale sunt nelegale ca urmare a faptului că organul fiscal a încălcat principiul unicității inspecției fiscale, consemnat la art. 105 alin. (3) și (5) C. proc. fisc. Într-adevăr, potrivit art. 105 alin. (3) și (5) C. proc. fisc.: "(3) Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării". "(5) Inspecția fiscală se exercită pe baza principiului independenței, unicității, autonomiei, ierarhizării, teritorialității și descentralizării". De asemenea, potrivit art. 105 1 alin. (4) C. proc.

fisc.: "(4) La începerea acțiunii de verificare, organul de inspecție fiscală este obligat să comunice contribuabilului decizia de reverificare, care poate fi contestată în condițiile prezentului cod". În cauză, organul de inspecție fiscală a comunicat recurentei-reclamante Decizia de verificare nr. D3 din 7 octombrie 2011, sub semnătură la data de 13 octombrie 2011, aspect necontestat în cauză. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, recurenta-reclamantă nu a uzat de posibilitatea legală prevăzută la art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc. pentru contestarea deciziei de reverificare, astfel încât susținerile sale cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. D3 din 7 octombrie 2011 nu pot fi invocate în mod legal în cauza de față, ca argumente referitoare la nulitatea actelor administrative fiscale atacate: decizia de impunere și respectiv, decizia de soluționare a contestației fiscale.

Astfel fiind, soluția instanței de fond și actele administrative fiscale atacate sunt legale și temeinice, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.H. SRL împotriva Sentinței nr. 7.212 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2014. Procesat de GGC - MI