ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3518/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1043 din 19 martie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta R.N.P. R., în

contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, prin care solicită

anularea Raportului de control nr. 10742 din 31 iulie 2012 și a Deciziei nr. 9

din 15 octombrie 2012 emise de autoritatea intimată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu dispozițiile

art. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, este inadmisibilă cererea prin care se solicită

instanței de judecată, în mod direct, anularea unor acte administrative de

control, cum sunt cele contestate de către reclamantă în cauză; în speță,

reține prima instanță, reclamanta trebuia să atace actul prin care autoritatea

administrativă a soluționat contestația formulată de reclamantă împotriva celor

două acte, respectiv Încheierea nr. 154 din 18 decembrie 2012.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta,

invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei,

respectiv a dispozițiilor art. 6, 7 și 10 din Legea nr. 554/2004, deși s-a

făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile; de asemenea, se susține că

sentința atacată nu este motivată.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a

adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea Raportului

de control nr. 10742 din 31 iulie 2012 și a Deciziei nr. 9 din 15 octombrie

2012 emise de Curtea de Conturi a României, deși aceleași acte fuseseră

contestate, în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața autorității

emitente și finalizate cu emiterea încheierii nr. 154 din 18 decembrie 2012.

Într-adevăr, conform

dispozițiilor art. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010

publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, în

vigoare la data formulării acțiunii și a pronunțării sentinței atacate,

împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene sau a

municipiului București se poate formula contestație în termen de 15 zile de la

data primirii acesteia.

De asemenea, potrivit

prevederilor art. 227 din același regulament, împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

Rezultă, deci, că

actul care poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ în această

materie este încheierea emisă în procedura administrativă de contestare a

actelor administrative de control.

Procedura de

soluționare a acestor contestații, prevăzută de art. 227 din Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi

este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială

administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția

României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004; este, deci, o

procedură de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor

care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale

acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în

limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele

definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de

către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența,

întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției

administrative.

Mai mult decât atât,

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în

materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii

procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea

specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat

pentru aceasta.

Or, deși a parcurs

procedura administrativă prealabilă, recurenta-reclamantă nu a atacat la

instanța de contencios actul administrativ prin care aceasta a fost finalizată,

conform art. 227 din Regulament, ci actele de control contestate deja în cadrul

respectivei proceduri și modificate, în parte, prin actul emis în soluționarea

contestației, respectiv Încheierea nr. 154 din 18 decembrie 2012 a

Departamentului II din cadrul autorității intimate.

Față de

considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este legală

și temeinică, suficient și corect motivată, în baza art. 312 C. proc. civ.,

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamanta R.N.P. R. împotriva Sentinței nr. 1043 din 19 martie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 septembrie 2014.

Procesat de GGC - AP