ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3518/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1043 din 19 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta R.N.P. R., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, prin care solicită anularea Raportului de control nr. 10742 din 31 iulie 2012 și a Deciziei nr. 9 din 15 octombrie 2012 emise de autoritatea intimată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu dispozițiile art. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, este inadmisibilă cererea prin care se solicită instanței de judecată, în mod direct, anularea unor acte administrative de control, cum sunt cele contestate de către reclamantă în cauză; în speță, reține prima instanță, reclamanta trebuia să atace actul prin care autoritatea administrativă a soluționat contestația formulată de reclamantă împotriva celor două acte, respectiv Încheierea nr. 154 din 18 decembrie 2012. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a dispozițiilor art. 6, 7 și 10 din Legea nr. 554/2004, deși s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile; de asemenea, se susține că sentința atacată nu este motivată. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea Raportului de control nr. 10742 din 31 iulie 2012 și a Deciziei nr. 9 din 15 octombrie 2012 emise de Curtea de Conturi a României, deși aceleași acte fuseseră contestate, în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața autorității emitente și finalizate cu emiterea încheierii nr. 154 din 18 decembrie 2012. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, în vigoare la data formulării acțiunii și a pronunțării sentinței atacate, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene sau a municipiului București se poate formula contestație în termen de 15 zile de la data primirii acesteia.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 227 din același regulament, împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Rezultă, deci, că actul care poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ în această materie este încheierea emisă în procedura administrativă de contestare a actelor administrative de control.

Procedura de soluționare a acestor contestații, prevăzută de art. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004; este, deci, o procedură de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat pentru aceasta. Or, deși a parcurs procedura administrativă prealabilă, recurenta-reclamantă nu a atacat la instanța de contencios actul administrativ prin care aceasta a fost finalizată, conform art. 227 din Regulament, ci actele de control contestate deja în cadrul respectivei proceduri și modificate, în parte, prin actul emis în soluționarea contestației, respectiv Încheierea nr. 154 din 18 decembrie 2012 a Departamentului II din cadrul autorității intimate.

Față de considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este legală și temeinică, suficient și corect motivată, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.P. R. împotriva Sentinței nr. 1043 din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - AP