ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3669/2014

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele

A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.A.M.C., anularea actelor administrativ-fiscale,

respectiv Decizia nr. D2 din 29 august 2012 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., în

urma soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. D1

din 30 mai 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 30 mai 2012, acte

emise de D.G.A.M.C.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin contestația administrativă înregistrată

la A.N.A.F. - D.G.S.C. a invocat faptul că actele administrativ-fiscale atacate

au fost încheiate de către organele de inspecție fiscală prin interpretarea

eronată a actelor normative specifice în vigoare, lezându-i astfel drepturile

sale patrimoniale prin stabilirea unor sume considerabile suplimentare de plată

la bugetul de stat. Față de această situație, în conformitate cu dispozițiile

art. 205 și art. 207 C. proc. fisc. a solicitat anularea Deciziei de impunere

nr. D1 din 30 mai 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată și

anularea constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr. R1 din 30 mai 2012

stabilite la Capitolul III - Taxa pe valoarea adăugată dedusă de societate și

Cap.VI - Sinteza constatărilor fiscale și, pe cale de consecință, exonerarea SC

A. SRL Bacău de la plata debitului suplimentar de 2.683.824 RON.

Soluționând

contestația, prin Decizia nr. D2 din 29 septembrie 2012, D.G.S.C. a respins-o

ca neîntemeiată, menținând ca temeinic și legal punctul de vedere al organului

fiscal de control.

Prin Sentința nr. 103

din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de SC

A. SRL, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.A.M.C.

A anulat Decizia de

impunere nr. D1 din 30 mai 2012 și Raportul de inspecție fiscală nr. R1 din 30

mai 2012 emise de pârâta D.G.A.M.C.

A exonerat reclamanta

de plata sumei totale de 2.683.824 RON.

A obligat pârâții la

plata către reclamantă a sumei de 4.010 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției, instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză

fiscală judiciară și analizând constatările organelor de inspecție fiscală

reținute în Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de

plată nr. D1 din 30 mai 2012 și în Raportul de inspecție fiscală nr. R1 din 30

mai 2012, prin prisma dispozițiilor legale incidente speței, a reținut că

întreaga operațiune de stornare a facturii nr. F1 din 31 ianuarie 2012 și de

deducere a TVA în sumă de 1.558.551 RON este una perfect legală, care nu a

prejudiciat cu nimic bugetul de stat și care a fost menită să asigure

neutralitatea TVA față de reclamanta SC A. SRL precum și a regulii că pentru o

achiziție se plătește TVA o singură dată, ținând cont de circumstanțele

specifice date de amendamentul la contract.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

Prin criticile

formulate, recurenta-pârâtă susține, în esență, că hotărârea atacată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 134

2

din

C. fisc., dezvoltând acest motiv de recurs prin reiterarea apărărilor de fond

formulate în fața primei instanțe și arătând că, aspectele reținute de organul

de soluționare a contestației administrativ-fiscale sunt corecte și legale.

Recursul este

întemeiat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale

incidente speței, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe pentru următoarele considerente.

Prin demersul

judiciar introductiv de instanță, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.A.M.C., anularea Deciziei

nr. D2 din 29 august 2012 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., în urma soluționării

contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. D1 din 30 mai 2012 și

a Raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 30 mai 2012, acte emise de

D.G.A.M.C.

Prin sentința

recurată, Curtea de Apel Bacău, admițând acțiunea, a dispus anularea deciziei

de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, fără a se pronunța asupra

cererii de anulare a Deciziei nr. D2 din 29 august 2012, prin care s-a

soluționat de către A.N.A.F. contestația administrativă, astfel cum reclamanta

a solicitat prin acțiunea formulată.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale procedurale incidente speței.

Potrivit Titlului IX,

art. 205 - 218 C. proc. fisc., a fost reglementată o procedură administrativă

obligatorie de contestare a actelor administrative fiscale, procedură care se

finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, care poate fi atacată

în contencios administrativ, conform dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, din economia dispozițiilor legale menționate rezultă că

decizia de impunere reprezintă un titlu de creanță împotriva reclamantei, care

poate fi contestat pe cale administrativă, potrivit procedurii speciale

instituite de C. proc. fisc., iar după finalizarea acestei proceduri, numai

decizia de soluționare a contestației poate fi atacată de contestatar la

instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile și termenele

prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Din probatoriul

administrat în cauză rezultă că societatea reclamantă s-a conformat

dispozițiilor legale mai sus-menționate și a urmat procedura administrativă

obligatorie care s-a finalizat prin emiterea Deciziei nr. D2 din 29 august 2012

de către A.N.A.F. - D.G.S.C.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ, solicitând

anularea pentru nelegalitate și netemeinicie, însă judecătorul fondului nu s-a

pronunțat asupra cererii care a învestit instanța, ci a analizat doar actele

administrativ-fiscale primare (decizia de impunere și raportul de inspecție

fiscală) care, potrivit dispozițiilor art. 218 C. proc. fisc., nu puteau fi

atacate, singure, la instanța de contencios administrativ.

În aceste condiții,

instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, întrucât nu a cercetat

legalitatea și temeinicia cererilor formulate de reclamantă, ceea ce

echivalează cu necercetarea fondului cauzei, context în care nu se poate exercita

controlul judiciar.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că

"dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă

cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de

către tribunalul sesizat". Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului implică în sarcina instanței obligația de a face o analiză efectivă a

mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, dând astfel posibilitatea

și instanței de control judiciar de a verifica legalitatea și temeinicia

hotărârii de primă instanță.

În speță judecătorul

fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei aduse în

susținerea nelegalității Deciziei de soluționare a contestației nr. D2 din 29

august 2012 și nici nu a procedat la o înlăturare, motivat și argumentat, în

mod explicit, a apărărilor formulate de pârâta A.N.A.F. în afirmarea

legalității și temeiniciei aceleiași Decizii nr. D2 din 29 august 2012, care

formează obiectul prezentei acțiuni în contencios administrativ.

Or, prin omisiunea

primei instanțe de a analiza și cerceta, prin considerentele hotărârii

recurate, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin acțiunea în

contencios administrativ cu privire la Decizia nr. D2 din 29 august 2012 și

contra-argumentele autorității pârâte, precum și omisiunea de a se pronunța

asupra acestui capăt principal de cerere, a fost lipsită de eficacitate

juridică hotărârea judecătorească pronunțată.

Astfel, scopul

efectiv urmărit de reclamantă nu a fost atins, deoarece, anularea celor două

acte fiscale emise de organul de control fiscal, fără a fi analizat și actul

administrativ fiscal emis de organul ierarhic superior în exercitarea

controlului administrativ de legalitate și căruia C. proc. fisc. i-a conferit

efecte juridice de sine-stătătoare pentru a putea fi atacat în instanța de

contencios administrativ, nu are nicio relevanță pe planul satisfacerii

interesului judiciar atât al reclamantei, cât și al autorității pârâte.

Fiind nesocotite

dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul are

îndatorirea de a asigura respectarea și de a respecta el însuși toate

principiile fundamentale care guvernează procesul civil, dar și cele ale art.

261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., a fost încălcat astfel dreptul părților

la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate

fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților

accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei

hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Instanța de fond,

astfel cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va judeca din nou

litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii

sale, potrivit cererii de chemare în judecată, ținând seama de toate motivele

și apărările invocate de reclamantă prin acțiune, de pârâtă prin întâmpinare și

de celelalte critici de care s-a prevalat recurenta, întemeiate pe dispozițiile

art. 304 punctul 9 C. proc. civ. și a căror examinare a devenit inutilă, prin

raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii.

Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și al

prevederilor art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.A.F., împotriva Sentinței nr. 103 din 18 iunie 2012 a Curții de

Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.

Procesat de GGC - MI