ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1999/2016

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 septembrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta DGFP Bacău anularea Deciziei de impunere nr. F - BC 178 din 27 martie 2013 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F - BC 163 din 27 martie 2013.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 87 din data de 24 iunie 2014 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei, a anulat parțial Decizia de impunere nr. F-BC 178 din 27 martie 2013 și RIF nr. F-BC 163 din 27 martie 2013 emise de pârâtă, a menținut obligațiile de plată ale reclamantei numai pentru suma de 604.495 RON, a exonerat reclamanta de plata celorlalte obligații stabilite prin decizia anulată parțial și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.061,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea hotărârii instanței de fond. În motivarea recursului, se arată următoarele: - instanța de fond, nu s-a pronunțat asupra apărării formulate în legătură cu persoana desemnată pentru efectuarea expertizei încuviințate în cauză, aceasta neavând specializare în materie fiscală. Astfel, arată recurenta-pârâtă, a fost lipsită de posibilitatea de a cunoaște raționamentul juridic care a determinat menținerea unei probe efectuate fără competență legală; - cu privire la fondul cauzei, recurenta arată că reclamanta nu a prezentat documentele justificative care să demonstreze realitatea operațiunilor înregistrate în evidența contabilă, fapt reținut chiar și de expertiză, astfel că în mod justificat nu s-a acordat drept de deducere a TVA-ului și a impozitului pe profit.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea înregistrată la data de 8 ianuarie 2015, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, arătând că recursul formulat de AJFP Bacău nu conține critici propriu-zise de nelegalitate a sentinței atacate și, deși a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 s-a limitat să facă o serie de aprecieri de ordin general cu privire la proba cu expertiza contabilă administrate în cauză. Cu privire la fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că soluția curții de apel este rezultatul unei analize complete a situației de fapt și a probelor administrate în fața instanței. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță.

Procedura derulată în recurs Prin raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a apreciat că recursul este admisibil, opinându-se în sensul soluționării căii de atac conform alin. (7) al aceluiași articol. În temeiul încheierii pronunțate la data de 5 februarie 2016 s-a dispus comunicarea raportului către părți, iar prin încheierea din data de 14 aprilie 2016 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, a fost admis în principiu recursul AJFP Bacău, stabilindu-se termen pentru dezbateri contradictorii la data de 9 iunie 2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Intimata-reclamantă SC A. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Deciziile nr. 337 din 25 iunie 2013 și nr. 306 din 29 mai 2013, prin care au fost respinse ca neîntemeiate contestațiile împotriva Decizia de impunere nr. F-BC178 din 27 martie 2013, prin care ANAF - DGFP Bacău a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată astfel: impozit pe profit - 739.379 RON; dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit - 212.798 RON; penalități de întârziere aferente impozitului pe profit - 110.907 RON; TVA - 1.181.820 RON și dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA - 64.304 RON. Prima instanță a admis în parte acțiunea și a anulat în parte Decizia de impunere F-BC178 din 27 martie 2013 și RIF nr. F-BC163 din 27 martie 2013, emise de pârâtă, menținând obligațiile de plată numai pentru suma de 604.495 RON. În esență, a reținut judecătorul fondului că toate facturile pentru care s-a solicitat deducerea din baza impozabilă și decontul TVA au toate elementele prevăzute de lege (art. 155 C. proc. fisc.), au fost emise de furnizori aflați în activitate la data emiterii facturilor, plățile au fost realizate efectiv de reclamantă prin ordine de plată și bilete la ordin, motiv pentru care organele fiscale puteau urmări și verifica realitatea acestor operațiuni a căror prezumție de existență și de bună-credință se păstrează până la proba contrară. În urma propriei evaluări a modului în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile legale în materie la starea de fapt fiscală stabilită pe baza probelor administrate, Înalta Curte reține următoarele: Așa cum rezultă din simpla lecturare a considerentelor sentinței recurate, la soluționarea cauzei, instanța de fond a analizat dreptul de deducere a TVA și deductibilitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă exclusiv din perspectiva modului de întocmire a facturilor fiscale și a existenței tuturor elementelor prevăzute de art. 155 C. fisc. raportat la considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care a precizat că: „Taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA”. Or, în cauză organele de control fiscal au contestat realitatea operațiunilor fiscale înregistrate în evidența contabilă a societății reclamante, arătând că aceasta nu a prezentat documentele justificative care să demonstreze caracterul real al activității, în conformitate cu disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 și ale punctului 44 din normele de aplicare a acestui articol, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Conform textelor de lege citate mai sus, deductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii este condiționată de existența unui contract încheiat între părți, de justificarea cu documente a prestării serviciilor, respectiv situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate sau orice alte materiale corespunzătoare. Mai arată intimata că din verificările efectuate în baza de date ANAF a unor aspecte privind comportamentul fiscal al furnizorilor reclamantei s-a constatat că unii dintre aceștia nu au înregistrat și declarat veniturile din serviciile prestate către SC A. SRL, fie nu desfășurau activități din categoria serviciilor prestate, fie nu au avut salariați care să presteze aceste servicii, pentru care să fie declarate și virate impozitele și contribuțiile sociale aferente. De altfel, administratorul societății, B., a fost trimis în judecată conform rechizitoriului din data de 10 februarie 2016, în Dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și spălare de bani, prevăzută și pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, în esență reținându-se că acesta a înregistrat în evidența contabilă un număr de 4 facturi fictive în cuantum de 990.785 RON, care nu au la bază operațiuni reale. Judecătorul fondului nu a procedat însă la analiza acestor susțineri ale recurentei-intimate, ci doar a analizat modul de completare a facturilor din perspectiva dispozițiilor art. 155 C. fisc. și a considerentelor Deciziei V/2007 a Înaltei Curți - Secțiile Unite, ceea ce constituie o cercetare insuficientă a cauzei. În acest mod, judecătorul fondului nu a evaluat întreg materialul probator la care părțile au făcut referire, nu a examinat prin prisma dispozițiilor legale în materie dacă probele existente la dosar fac dovada celor susținute de intimată, împrejurare de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere, chiar dacă strict teoretic, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost învestită, în baza unor considerente care nu reprezintă o motivare din care să rezulte analiza tuturor argumentelor părților. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează a analiza atât din perspectiva susținerilor reclamantei, cât și a apărărilor pârâtei, toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt fiscale sub aspectul caracterului real al operațiunilor comerciale derulate de societatea reclamantă, prin administrare de probe care să lămurească acest aspect (situații/devize de lucrări, documente de transport, controale de muncă pentru angajați, procese-verbale de recepție semnate de beneficiarii lucrărilor). În aceste condiții, pentru a nu priva partea de un grad de jurisdicție se impune casarea hotărârii recurate. Celelalte critici invocate prin cererea de recurs urmează să fie analizate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta AJFP Brașov, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.