ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1999/2016

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, la data de 4 septembrie 2013,

reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta DGFP Bacău

anularea Deciziei de impunere nr. F - BC 178 din 27 martie 2013 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. F - BC 163 din 27 martie 2013.

2.

Hotărârea Curții de apel

Prin

Sentința nr. 87 din data de 24 iunie 2014 Curtea de Apel Bacău,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a

admis în parte cererea reclamantei, a anulat parțial Decizia de impunere

nr. F-BC 178 din 27 martie 2013 și RIF nr. F-BC 163 din 27 martie 2013

emise de pârâtă, a menținut obligațiile de plată ale

reclamantei numai pentru suma de 604.495 RON, a exonerat reclamanta de plata

celorlalte obligații stabilite prin decizia anulată parțial

și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

11.061,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

exercitat în cauză

Împotriva

sentinței a declarat recurs pârâta Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Bacău, criticând-o pentru nelegalitate, invocând

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea

căii de atac și casarea hotărârii instanței de fond.

În motivarea

recursului, se arată următoarele:

-

instanța de fond, nu s-a pronunțat asupra apărării

formulate în legătură cu persoana desemnată pentru efectuarea

expertizei încuviințate în cauză, aceasta neavând specializare în

materie fiscală. Astfel, arată recurenta-pârâtă, a fost

lipsită de posibilitatea de a cunoaște raționamentul juridic

care a determinat menținerea unei probe efectuate fără

competență legală;

- cu privire

la fondul cauzei, recurenta arată că reclamanta nu a prezentat

documentele justificative care să demonstreze realitatea

operațiunilor înregistrate în evidența contabilă, fapt

reținut chiar și de expertiză, astfel că în mod justificat

nu s-a acordat drept de deducere a TVA-ului și a impozitului pe profit.

4.

Apărările intimatei

Prin

întâmpinarea înregistrată la data de 8 ianuarie 2015,

intimata-reclamantă a invocat excepția nulității

recursului, arătând că recursul formulat de AJFP Bacău nu

conține critici propriu-zise de nelegalitate a sentinței atacate

și, deși a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488

pct. 8 s-a limitat să facă o serie de aprecieri de ordin general cu

privire la proba cu expertiza contabilă administrate în cauză.

Cu privire la

fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca

nefondat, susținând că soluția curții de apel este

rezultatul unei analize complete a situației de fapt și a probelor

administrate în fața instanței. Instanța de fond a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță.

derulată în recurs

Prin raportul

întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., s-a apreciat că recursul este admisibil, opinându-se în sensul

soluționării căii de atac conform alin. (7) al aceluiași

articol.

În temeiul

încheierii pronunțate la data de 5 februarie 2016 s-a dispus comunicarea

raportului către părți, iar prin încheierea din data de 14

aprilie 2016 a fost respinsă excepția nulității recursului

invocată de intimata-reclamantă, a fost admis în principiu recursul

AJFP Bacău, stabilindu-se termen pentru dezbateri contradictorii la data

de 9 iunie 2016.

6.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta

Curte constată că recursul este fondat.

Intimata-reclamantă

SC A. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de

art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Deciziile nr. 337 din 25 iunie 2013 și

nr. 306 din 29 mai 2013, prin care au fost respinse ca neîntemeiate

contestațiile împotriva Decizia de impunere nr. F-BC178 din 27 martie

2013, prin care ANAF - DGFP Bacău a stabilit în sarcina reclamantei

obligații fiscale suplimentare de plată astfel: impozit pe profit -

739.379 RON; dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit

- 212.798 RON; penalități de întârziere aferente impozitului pe

profit - 110.907 RON; TVA - 1.181.820 RON și dobânzi/majorări de

întârziere aferente TVA - 64.304 RON.

Prima

instanță a admis în parte acțiunea și a anulat în parte

Decizia de impunere F-BC178 din 27 martie 2013 și RIF nr. F-BC163 din 27

martie 2013, emise de pârâtă, menținând obligațiile de

plată numai pentru suma de 604.495 RON.

În

esență, a reținut judecătorul fondului că toate

facturile pentru care s-a solicitat deducerea din baza impozabilă și

decontul TVA au toate elementele prevăzute de lege (art. 155 C. proc.

fisc.), au fost emise de furnizori aflați în activitate la data emiterii

facturilor, plățile au fost realizate efectiv de reclamantă prin

ordine de plată și bilete la ordin, motiv pentru care organele

fiscale puteau urmări și verifica realitatea acestor operațiuni

a căror prezumție de existență și de

bună-credință se păstrează până la proba

contrară.

În urma

propriei evaluări a modului în care prima instanță a interpretat

și aplicat prevederile legale în materie la starea de fapt fiscală

stabilită pe baza probelor administrate, Înalta Curte reține

următoarele:

Așa cum

rezultă din simpla lecturare a considerentelor sentinței recurate, la

soluționarea cauzei, instanța de fond a analizat dreptul de deducere

a TVA și deductibilitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă

exclusiv din perspectiva modului de întocmire a facturilor fiscale și a

existenței tuturor elementelor prevăzute de art. 155 C. fisc.

raportat la considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, care a precizat că: „Taxa pe valoare

adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua

baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în

care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează

toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare

la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea

TVA”.

Or, în

cauză organele de control fiscal au contestat realitatea operațiunilor

fiscale înregistrate în evidența contabilă a societății

reclamante, arătând că aceasta nu a prezentat documentele

justificative care să demonstreze caracterul real al

activității, în conformitate cu disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din

Legea nr. 571/2003 și ale punctului 44 din normele de aplicare a acestui

articol, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Conform

textelor de lege citate mai sus, deductibilitatea cheltuielilor cu

prestările de servicii este condiționată de existența unui

contract încheiat între părți, de justificarea cu documente a

prestării serviciilor, respectiv situații de lucrări,

procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate sau

orice alte materiale corespunzătoare.

Mai

arată intimata că din verificările efectuate în baza de date

ANAF a unor aspecte privind comportamentul fiscal al furnizorilor reclamantei

s-a constatat că unii dintre aceștia nu au înregistrat și

declarat veniturile din serviciile prestate către SC A. SRL, fie nu

desfășurau activități din categoria serviciilor prestate,

fie nu au avut salariați care să presteze aceste servicii, pentru

care să fie declarate și virate impozitele și contribuțiile

sociale aferente.

De altfel,

administratorul societății, B., a fost trimis în judecată

conform rechizitoriului din data de 10 februarie 2016, în Dosarul nr. x/P/2015

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pentru

săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală

prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005 și spălare de bani, prevăzută și

pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, în

esență reținându-se că acesta a înregistrat în

evidența contabilă un număr de 4 facturi fictive în cuantum de

990.785 RON, care nu au la bază operațiuni reale.

Judecătorul

fondului nu a procedat însă la analiza acestor susțineri ale

recurentei-intimate, ci doar a analizat modul de completare a facturilor din

perspectiva dispozițiilor art. 155 C. fisc. și a considerentelor

Deciziei V/2007 a Înaltei Curți - Secțiile Unite, ceea ce constituie

o cercetare insuficientă a cauzei.

În acest mod,

judecătorul fondului nu a evaluat întreg materialul probator la care

părțile au făcut referire, nu a examinat prin prisma

dispozițiilor legale în materie dacă probele existente la dosar fac

dovada celor susținute de intimată, împrejurare de natură a

prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O astfel de

hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului

judiciar, obligând la o casare cu trimitere, chiar dacă strict teoretic,

instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost

învestită, în baza unor considerente care nu reprezintă o motivare

din care să rezulte analiza tuturor argumentelor părților.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează a analiza atât din perspectiva

susținerilor reclamantei, cât și a apărărilor pârâtei,

toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt fiscale

sub aspectul caracterului real al operațiunilor comerciale derulate de

societatea reclamantă, prin administrare de probe care să

lămurească acest aspect (situații/devize de lucrări,

documente de transport, controale de muncă pentru angajați,

procese-verbale de recepție semnate de beneficiarii lucrărilor).

În aceste

condiții, pentru a nu priva partea de un grad de jurisdicție se

impune casarea hotărârii recurate.

Celelalte

critici invocate prin cererea de recurs urmează să fie analizate de

instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004 și art.

497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta AJFP

Brașov, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Bacău împotriva Sentinței nr. 87 din data de 24 iunie 2014 a

Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.

Procesat de

GGC - LM