ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1720/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/09.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/05.05.2013 cu consecința înlăturării obligațiilor de plată stabilite prin actele contestate.

Pârâta la termenul din 16.01.2014 a depus la dosar Decizia nr. x/29.11.2013, prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative.

La data de 07.02.2014, reclamanta a depus la dosar completare la acțiune, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 353/29.11.2013 deoarece este emisă de un organ necompetent, fiind nulă, potrivit dispozițiilor art. 176 pct. 3 C. proc. civ., având în vedere că la data la care a fost emisă, reclamanta sesizase deja instanța de judecată cu cererea de anulare a actelor administrative ce stabileau în sarcina sa obligații fiscale, considerând că se afla în situația unui refuz nejustificat al organului fiscal de a soluționa contestația administrativă depusă la data de 27.05.2013.

Prin sentința civilă nr. 20 din 22 martie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele: Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

- a anulat decizia 353/29.11.2013.

- a admis excepția prematurității formulării capetelor de cerere privind anularea deciziei F-BC 247/09.05.2013, precum și a raportului de inspecție fiscală x/05.05.2013 și respinge aceste capete de cerere ca prematur formulate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice au formulat recurs, solicitând admiterea recursurilor, casarea hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 353/29.11.2013.

În motivarea recursurilor, pârâtele au susținut în esență că pronunțata de instanța de fond, respectiv admiterea în parte a contestației în sensul anularii Deciziei nr. 353/29.11.2013 este netemeinică și nelegală.

In ce privește soluția dată de organele fiscale din cadrul serviciului de soluționare a contestației, respectiv emiterea Deciziei nr. 353/29.11.2013, prin care s-a dispus suspendarea soluționării procedurii prealabile prevăzute de legea fiscala coroborată cu prevederile Legii 554/2004, s-a precizat că soluția este corectă și legală ținând cont că, în cauză organul de control a formulat sesizare penală nr. 23361/2013, fiind astfel aplicabile prevederile art. 214 Codul de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, arată recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în speță a fost emisă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău o ordonanța prin care s-a reținut, că există indicii rezonabile cu privire la săvârșirea in cauza a infracțiunii de evaziune fiscala prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005.

De asemenea, recurentele au susținut că decizia de suspendare a contestației a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală

S-a arătat că în urma verificărilor, organele de inspecție fiscală au constatat că S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă, în perioada 01.01.2007-30.09.2010 documente care au avut la bază relații comerciale derulate cu furnizori ce nu au funcționat ca persoane impozabile și nu au avut un comportament fiscal, denaturând astfel elementele de venituri și cheltuieli și implicit rezultatele financiare ale societății raportate în bilanțurile contabile, în speță ridicându-se problema realității operațiunilor consemnate în respectivele documente.

Pârâtele-recurente au susținut că există susceptibilitatea că faptele pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, în temeiul art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 6 alin,(2) din același act normativ, iar decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a mai arătat că în emiterea unei decizii de soluționare a contestației, cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză sunt hotărâtoare în condițiile în care, în speță există suspiciuni de evaziune fiscală, or a nu lua în considerare aceste cercetări ar putea conduce la o contrarietate între hotărârea penală și cea civilă, cu toate consecințele care ar decurge din această situație.

In consecința, prin decizia emisa de ANAF, în mod corect, s-a dispus suspendarea procedurii administrative, având în vedere că faptele constatate prin raportul de inspecție și decizia de impunere fac obiectul unei sesizări penale, urmând ca organele de cercetare penală să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor cu care au fost sesizate.

În fine, s-a arătat că organul de soluționare a contestației a apreciat că nu se poate investi cu soluționare pe fond a contestației administrative înainte de a se finaliza latura penală a cauzei, având în vedere în acest sens principiul potrivit căruia "penalul tine in loc civilul", precum și faptul că operațiunile efectuate de reclamanta (ce fac obiectul sesizării penale) au implicații fiscale pentru care se ridică însăși problema realității si legalității acestora.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25.07.2016, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata-reclamantă a arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, soluția de suspendare a contestației administrative fiind nelegală.

Intimata-reclamantă a susținut, în esență, că nici în timpul controlului și nici cu ocazia întocmirii raportului de inspecție fiscală la data de 09.05.13, organul de inspecție fiscală nu a avut suspiciuni cu privire la săvârșirea unor fapte penale. Abia la data de 20.11.2013, după mai bine de 6 luni de la data controlului, fără să fie citat sau încunoștințat contribuabilul, DGFP Bacău a întocmit procesul-verbal din 20.11.2013, în care menționează despre susceptibilitatea săvârșirii unor fapte de natură penală.

Intimata-pârâtă a precizat că astfel cum a reținut și Curtea de Apel Bacău, faptele pentru care s-au sesizat organele de cercetare penală nu au influență în analiza temeiniciei și legalității actelor administrative contestate de reclamantă, eventuala vinovăție a administratorului pentru înregistrări contabile eronate, nu ar fi putut influența întinderea sumelor suplimentare stabilite în sarcina societății și nici soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurentele-pârâte privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.05.2013.

Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și la principiul proporționalității.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, a reținut în deciziile nr. 1237/2008 și 56/2013 următoarele:

"Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă".

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâte, precum și la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, la data de 220.11.2013, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod greșit că faptele pentru care s-au sesizat organele de cercetare penală nu au influență în analiza temeiniciei și legalității actelor administrative contestate de reclamantă, întrucât eventuala vinovăție a administratorului pentru înregistrări contabile eronate este de natură să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative.

Așadar, instanța de recurs, contrar celor reținute de prima instanță, constată că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluționa contestația reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Prin urmare, în speță, între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/09.05.2013 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Aceasta interdependență constă în faptul că în urma verificărilor, organele de inspecție fiscală au constatat că S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă, în perioada 01.01.2007-30.09.2010 documente care au avut la bază relații comerciale derulate cu furnizori ce nu au funcționat ca persoane impozabile și nu au avut un comportament fiscal, denaturând astfel elementele de venituri și cheltuieli și implicit rezultatele financiare ale societății raportate în bilanțurile contabile, în speță ridicându-se problema realității operațiunilor consemnate în respectivele documente.

Prin urmare, câtă vreme în cauza de fata, se pune în discuție realitatea tranzacțiilor efectuate de către intimata-reclamantă, este evident că aceste aspecte nu pot fi cercetate de instanțele de contencios administrativ care nu dispun de mijloacele necesare pentru analizarea unor astfel de tranzacții fictive, aceste mijloace fiind specifice doar organelor de urmărire penala.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, va casa sentința civilă atacată și, în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 353/2013, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței civile nr. 20 din 22 martie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare, respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 353/2013.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2019.