ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3594/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3594/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
1.1. Obiectul cererii deduse judecății
Prin cererea aflată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și SC B. SRL, reprezentată de lichidator judiciar C.I.I. C., anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și suspendarea efectelor actelor administrative a căror anulare o solicită, până la soluționarea definitivă a prezentei acțiuni.
Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând și anularea Deciziei nr. 6056/30 decembrie 2015 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, privind soluționarea contestației formulate de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 44 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. pentru anularea deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 6056/30 decembrie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și, pe cale de consecință, a respins, ca tardiv formulată, contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală și SC B. SRL, reprezentată de lichidator judiciar C.I.I. C., pentru anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Criticile recurentului reclamant au privit soluția pronunțată de prima instanță prin interpretarea și aplicarea art. 207 alin. (1) din C. proc. fisc. , care stabilește că termenul de depunere a contestației administrative începe să curgă de la data comunicării actului administrativ fiscal, nicidecum de la "data luării la cunoștință", între cele două noțiuni nefiind sinonimie.
În acest sens, a susținut recurentul-reclamant că, și în ipoteza în care nu exista obligația de a i se comunica actul administrativ, termenul nu putea să curgă de la un alt moment, întrucât legea nu interzice acest fapt, al comunicării actelor administrative fiscale, numitul A. considerându-se terț vătămat prin actul administrativ fiscal atacat.
Consideră recurentul, în același context, că data comunicării actului atacat este cea din 23 aprilie 2015, iar contestația a fost formulată la data de 30 aprilie 2015, în interiorul termenului de 30 de zile stabilit prin dispozițiile art. 207 C. proc. fisc. .
Cât privește comunicarea din 1 aprilie 2014, precizează recurentul-reclamant că ea a fost adresată persoanei juridice B. SRL, iar nu către persoana fizică A.
S-a mai menționat în calea de atac a recursului că prima instanță a reținut împrejurarea că a fost tardiv depusă contestația administrativă, iar nu cererea de chemare în judecată, astfel că nu poate fi lăsată nesoluționată contestația formulată împotriva actelor de impunere contestate, în opinia recurentului-reclamant, întrucât termenul invocat ca fiind încălcat nu vizează depunerea contestației la instanța de judecată, iar decizia de soluționare a contestației administrative a fost emisă după sesizarea instanței, adică la data de 9 noiembrie 2015. Totodată, s-a arătat că prima instanță a respins excepția inadmisibilității contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a raportului de control nr. x/25 martie 2014.
Tot în cadrul criticilor aduse soluției pronunțate de către prima instanță a învederat recurentul-reclamant că au fost încălcate prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. , în care se arată că, fiind calificată drept o cale administrativă de atac, contestația "nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii", astfel că nu i se poate imputa titularului acțiunii nerespectarea vreunui termen de depunere a contestației administrative.
A pretins recurentul-reclamant că are calitate procesuală activă în formularea contestației în raport de prevederile art. 205 alin. (2) C. proc. fisc. , în care se stipulează că "(e)ste îndreptățit la contestației numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia".
A reluat recurentul-reclamant aspectele legate de faptul că deține funcția de administrator și unic asociat al Societății B. SRL, al cărei pasiv a fost mărit în mod nelegal prin actele de impunere contestate, iar după intrarea acestei persoane juridice în insolvență a fost numit administratorul său special, în această calitate fiindu-i comunicată, la data de 27 aprilie 2015, Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015 a DGRFP Iași, decizie prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de către Societatea B. SRL. Arată recurentul-reclamant că prin soluția pronunțată de către DGRFP Iași în cuprinsul acestei decizii s-a amânat soluționarea pe fond până la un termen incert, fapt de natură să contravină garanțiilor oferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu poate fi invocată tardivitatea formulării acțiunii în condițiile în care acest drept la acțiune nu era născut, interesul recurentului-reclamant în promovarea unei cereri de chemare în judecată fiind ivit ca urmare a producerii vătămării, adică la momentul suspendării soluționării contestației administrative formulate împotriva actelor de impunere fiscală emise pentru contribuabilul B. SRL.
Un alt aspect precizat de către recurentul A. este legat de faptul că, pe baza actelor administrative fiscale contestate, numitul A. a fost chemat în judecată în cadrul dosarului x/2014/a1, de către lichidatorul judiciar al debitoarei B. SRL, pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar pentru pasivul persoanei juridice supuse procedurii insolvenței, iar această cerere i-a fost comunicată la data de 9 aprilie 2015, și în raport de această dată fiind născut un interes actual al respectivei persoane fizice în contestarea actelor administrative fiscale care îl vatămă.
De altfel, arată recurentul-reclamant că, prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2016, în cadrul prezentului dosar, judecătorul fondului a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active a reclamantului A., ceea ce prezintă relevanță și în soluționarea excepției tardivității, care, în opinia titularului căii de atac declarate în cauză, trebuia raportată inclusiv la data nașterii dreptului la acțiune, când interesul a devenit "actual".
Într-un final, susține recurentul-reclamant că partea adversă (AJFP Bacău), la momentul invocării excepției tardivității (17 martie 2016), era decăzută din dreptul de a mai formula această excepție, raportat la prevederile art. 205 C. proc. civ., întrucât nu a fost invocată prin întâmpinare.
I.4 Apărările intimatelor-pârâte
Legal citată, intimata-pârâtă AJFP Bacău, în nume propriu și în numele DGRFP Iași, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea soluției pronunțate de către prima instanță. Prin notele scrise depuse la dosar în data de 20 martie 2019, aceeași intimată a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului în cauză, față de împrejurarea că acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator statutar al debitoarei B. SRL a fost respinsă definitiv, prin Decizia civilă nr. 126 din 25 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014/a1 al Curții de Apel Bacău, iar debitoarea a fost radiată din Registrul Comerțului, urmare închiderii procedurii de insolvență derulate asupra sa.
II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, cu respectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al excepției lipsei de interes în susținerea recursului și, de asemenea, caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele expuse în continuare.
II.1 Argumentele de fapt și de drept relevante
În ordinea de prioritate conferită de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de către intimata-pârâtă AJFP Bacău în nume propriu și pentru DGRFP Iași. Această excepție a fost întemeiată pe împrejurarea rezultată din soluția pronunțată în cadrul dosarului de insolvență, în care s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a numitului A., în calitate de fost administrator statutar al debitoarei B. SRL și s-a dispus radierea acestei debitoare din registrul comerțului, în urma închiderii procedurii insolvenței asupra sa.
Din perspectiva raportului de contencios administrativ fiscal, se reține că asupra Societății B. SRL s-a emis decizia de impunere nr. x/27 martie 2014, iar contestația administrativă formulată împotriva acestui act de impunere fiscală a fost suspendată, prin Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015, în raport de prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, fiind înregistrată sesizarea penală formulată de organul fiscal sub nr. x/9 aprilie 2014, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.
Interesul recurentului-reclamant A. este manifestat, în demersul judiciar promovat în cauza de față, pentru a obține anularea actelor de impunere fiscală, cu scopul de a nu se ajunge la obligarea sa la suportarea plății acestor sume la bugetul de stat.
Recurentul-reclamant a făcut trimitere, în răspunsul la întâmpinare depus la dosar, la împrejurarea că se derulează cercetări penale față de persoana sa, în calitate de administrator și unic asociat al Societății B. SRL, pentru infracțiuni prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, iar un eventual prejudiciu față de bugetul de stat este cel care rezultă din decizia de impunere, astfel cum aceasta a rămas definitivă după exercitarea căilor de atac asupra sa.
Și în raport de alte posibile consecințe pe care le-ar putea produce în patrimoniul său actele de impunere contestate, pe tărâmul unei eventuale răspunderi patrimoniale întemeiate pe dispozițiile C. proc. fisc. , se recunoaște un interes al recurentului-reclamant pentru susținerea căii de atac declarate împotriva soluției pronunțate de prima instanță.
Prin urmare, excepția invocată de către intimata-pârâtă AJFP Bacău, în nume propriu și pentru DGRFP Iași, este neîntemeiată.
Pe fondul criticilor din recurs, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, fiind corectă Sentința pronunțată de prima instanță.
Inițial, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, iar ulterior a fost completată acțiunea cu un nou capăt de cerere, privind anularea deciziei emise în soluționarea contestației administrative, nr. 6056/30 decembrie 2015.
Criticile recurentului-reclamant au vizat atât soluția de respingere, ca nefondată, a contestației formulate împotriva deciziei de soluționare a contestației nr. 6056/30 decembrie 2015, cât și soluția de respingere, ca tardiv formulată, a acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere și a actelor premergătoare emiterii acestei decizii.
Argumentele recurentului-reclamant se grefează pe interpretarea prevederilor art. 207 C. proc. fisc. , în care se face vorbire despre depunerea contestației în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, fără a fi avut în vedere, de către legiuitor, un alt moment care s-ar fi putut calcula de la data luării la cunoștință de către persoana interesată a respectivului act, în vederea contestării sale.
Însă, rațiunea formulării astfel a textului de lege este în strânsă legătură cu dispozițiile art. 205 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 44 alin. (1) C. proc. fisc. , care stabilesc că "actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat", iar pentru celelalte persoane interesate, care, potrivit art. 205 alin. (2) C. proc. fisc. , pot fi îndreptățite la contestație în măsura în care se consideră lezate în drepturile lor printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, nu există obligația de comunicare a actului administrativ fiscal, ele fiind ținute a face dovada datei la care au luat cunoștință de actul pretins vătămător, față de care sunt terți.
Nu poate fi acceptată ca pertinentă susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia în toate situațiile ar fi trebuit să i se comunice actul administrativ fiscal pretins vătămător, cât timp raportul juridic de drept fiscal a luat naștere între contribuabilul verificat și organul fiscal competent să efectueze inspecția fiscal finalizată prin emiterea actelor administrative de impunere pe care numitul A. le-a contestat în calitate de terț vătămat. Astfel cum corect a stabilit prima instanță, recurentul-reclamant a luat cunoștință de conținutul deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014 prin comunicarea acesteia către Societatea B. SRL, la care numitul A. avea funcția de administrator statutar, fiind persoana îndreptățită, conform Legii nr. 31/1990, să primească actul de impunere fiscală și să exercite, în numele contribuabilului pentru care s-au stabilit obligații suplimentare de plată la bugetul de stat, căile de atac prevăzute de C. proc. fisc. .
Că așa s-a și procedat, se observă din depunerea la dosar a contestației administrative formulate de către Societatea B. SRL prin administrator A., înregistrată la organul fiscal la 24 aprilie 2014, soluționată prin Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015, prin care s-a dispus, în raport de prevederile art. 241 C. proc. fisc. , suspendarea soluționării pe fond a respectivei contestații, până la finalizarea cercetărilor penale asupra sesizării formulate de către administrația fiscală.
În raport de aceste circumstanțe factuale, s-a menținut corect, de către prima instanță, soluția pronunțată de organul fiscal competent asupra celei de-a doua contestații administrative, exercitate, de această data, de către persoana fizică A., în nume propriu, împotriva acelorași acte de impunere pentru care anterior s-a decis suspendarea examinării lor pe fond.
Prin Decizia nr. 6056 din 30 decembrie 2015 s-a reținut că este tardiv depusă contestația formulată de terțul vătămat A., întrucât acesta a luat cunoștință de actele de impunere contestate la data de 1 aprilie 2014, prin semnarea de primire, aspect necontestat în cauză.
Într-o astfel de situație nu se poate disocia luarea la cunoștință a conținutului unui act administrativ fiscal de către administratorul statutar al contribuabilului verificat de împrejurarea că aceeași persoană fizică, în nume propriu, pretinde o necunoaștere a aceluiași act administrativ fiscal, în absența unei comunicări exprese, care nu era necesară și obligatorie către cel care avea calitatea de terț față de raportul de drept fiscal născut între Societatea B. SRL și organul fiscal. Un asemenea artificiu de argumentație utilizat de recurentul-reclamant nu poate avea nicio relevanță juridică, fiind fără echivoc faptul că persoana care s-a considerat vătămată de conținutul deciziile de impunere nr. x/2014, în calitate de terț față de obligațiile fiscal stabilite prin acest act administrativ fiscal, a cunoscut întinderea obligațiilor și întregul conținut al actului pretins vătămător încă din data de 1 aprilie 2014, astfel că depunerea contestației administrative la data de 24 aprilie 2015 încalcă termenul de 30 de zile în care putea fi formulate calea de atac la organul fiscal competent (art. 207 alin. (1) C. proc. fisc. ).
A susținut recurentul-reclamant că prima instanță nu a reținut ca fiind tardivă formularea contestației în fața instanței de judecată, ci doar depunerea contestației pe cale administrativă, situație care nu poate conduce la nesoluționarea contestației formulate împotriva actelor de impunere fiscală, mai ales că judecătorul fondului a respins excepția inadmisibilității contestației formulate împotriva respectivelor acte administrative fiscale.
Contrar acestor susțineri ale recurentului-reclamant, observă Înalta Curte că soluția pronunțată de prima instanță este de respingere ca tardiv formulată a contestației având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și a procesului-verbal e control nr. x/25 martie 2014, emise de AJFP Bacău-Activitatea de inspecție fiscală, în raport de termenul prevăzut de lege pentru exercitarea unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ și fiscal.
Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (5) din Legea nr. 554/2004, "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
(a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."
Recurentul-reclamant a luat cunoștință de conținutul actului de impunere fiscal pe care l-a considerat vătămător pentru drepturile și interesele sale legitime la data de 1 aprilie 2014, iar acțiunea în anularea acestui act a fost înregistrată pe rolul instanței de contencios administrativ și fiscal, competente la data de 23 noiembrie 2015, fiind astfel tardivă, în raport de împlinirea termenului de un an de la data la care persoana vătămată a luat cunoștință de conținutul actului administrativ fiscal pe care îl contestă. Întrucât la momentul sesizării instanței nu era emisă decizia de soluționare a contestației de către organul fiscal, nu putea fi avut în vedere termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, fiind în ipoteza reglementată de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cât privește invocarea, de către recurentul-reclamant, a prevederilor art. 205 C. proc. fisc. , potrivit cărora titularul acțiunii nu era condiționat de formularea unei contestații administrative și nu i se putea imputa nerespectarea unui termen de depunere a acesteia, constată Înalta Curte că jurisprudența constituțională a stabilit în numeroase decizii prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate asupra dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc. , că "(r)eferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 109 alin. (2) din C. proc. civ. (în prezent aceste dispoziții se regăsesc la art. 193 alin. (1) C. proc. civ.), Curtea reține că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte atât condițiile intrinseci, cât și pe cele extrinseci, impuse de lege. Din dispoziția criticată rezultă că este vorba de o condiție extrinsecă ce trebuie respectată, și anume că sesizarea instanței competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile, fără a fi vorba însă de o jurisdicție specială administrativă. Astfel, nu se poate reține nici în acest caz o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată.
Sub aspectul criticat, nici dispozițiile din C. proc. fisc. nu instituie, așa cum fără temei susține autorul excepției, jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată. Textele din C. proc. fisc. reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție - caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcției administrative.
Actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor, respectiv a reclamațiilor formulate potrivit dispozițiilor din C. proc. fisc. , nu sunt, așadar, acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată. (Decizia CCR nr. 409/2004)"
Contestația formulată în baza lui art. 205 și 206 C. proc. civ. fiscală este o procedură obligatorie în materie fiscală, posibilitatea atacării actelor de impunere fiscală în contencios administrativ fiind permisă doar după parcurgerea de către persoana vătămată a acestei proceduri administrative.
Obiectul cenzurii instanței de contencios poate fi doar decizia emisă de organele de soluționare în cadrul acestei proceduri, fiind astfel asigurat liberul acces la justiție și a dreptului persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ de a obține recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.
În consecință, sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant în referire la modalitatea în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 205 și urm. C. proc. fisc. .
Cât privește celelalte aspecte, care au fost arătate de recurentul A. în susținerea existenței unei calități procesuale active a sa în demersul judiciar promovat în prezentul dosar, Înalta Curte reține că, în ordinea de prioritate a soluționării excepțiilor de procedură și de fond care au fost invocate în cauză, prima instanță s-a pronunțat asupra acestei excepții în sensul respingerii sale (prin încheierea de ședință din 17 martie 2016), recunoscând calitatea de terț vătămat prin actele de impunere contestate pentru reclamantul din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.
În atare condiții, criticile recurentului-reclamant față de o soluție care îi profită nu pot fi primite, în absența unui interes care să justifice reformarea respectivei soluții.
Susținerile privind nașterea dreptului la acțiune, în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant, după emiterea Deciziei nr. 5209 din 21 aprilie 2015, prin care s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a contestației administrative formulate de către Societatea B. SRL, soluție a organului fiscal ce a condus la vătămarea sa și, corelativ acesteia, la interesul de a contesta în nume propriu actele de impunere fiscală, nu pot fi primite. Acesta deoarece, între demersul judiciar promovat în cauză de recurentul-reclamant și căile procedurale pe care contribuabilul verificat (Societatea B. SRL) le avea la dispoziție pentru a supune controlului judecătoresc legalitatea actelor administrative fiscale pretins vătămătoare pentru sine nu există o relație interdependentă, fiind manifestări diferite ale dreptului de acces la justiție exercitat de subiecți de drept distincți.
Nu poate fi reținută aserțiunea recurentului-reclamant privind nașterea interesului său propriu de a contesta decizia de impunere nr. x/2014 de la momentul suspendării Deciziei de soluționare a contestației nr. 5209/2015, întrucât căile procedurale pentru a obține anularea actelor de impunere fiscală nu erau epuizate, la acel moment, în ceea ce o privea pe entitatea juridică supusă controlului, iar contestația formulată de persoana fizică a avut ca obiect anularea deciziei de impunere, acesta fiind actul pretins vătămător, nu decizia prin care s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a respectivei decizii de impunere.
Așadar, interesul de a contesta aceste acte este acela de a obține anularea raportului de drept fiscal pe care îl consfințește decizia de impunere nr. x/2014, fapt ce determină luarea în considerare a momentului la care persoana pretins vătămată de acest act a luat cunoștință de conținutul său, în raport de această dată fiind calculat termenul în care s-a exercitat acțiunea în fața instanței de contencios administrativ și fiscal.
Prin urmare, s-a stabilit în mod legal că este tardivă contestația formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/2014, precum și împotriva raportului de inspecție fiscală nr. x/27 martie 2014 și procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, acte premergătoare emiterii actului administrativ fiscal ce constituie titlul de creanță emis în sarcina contribuabilului B. SRL.
În referire la decăderea intimatelor-pârâte din dreptul de a invoca această excepție, se reține că excepția tardivității formulării acțiunii este una de ordine publică, întrucât se referă la nerespectarea unui termen imperativ, fapt pentru care sunt incidente prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., excepția putând fi invocată în orice fază a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
II.2 Temeiul de drept al soluției pronunțate
Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, menținând soluția primei instanțe ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2019.