ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1278/2020

Ședința publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțe cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamata A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău Inspecția Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/11.09.2015, a Raportului de inspecției fiscală nr. x/11.09.2015, a Procesului-verbal întocmit la data de 10.09.2015 și a Deciziei nr. 3823/28.10.2015 privind soluționarea contestației formulate in baza art. 205 Codul de procedură fiscală.

Prin sentința nr. 106 din 11 iulie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, capătul de cerere al acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.I. C., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Inspecție Fiscală, privind anularea Deciziei 3823/28.10.2015; a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind anularea Deciziei de impunere x/11.09.2015 și a Raportului de inspecție fiscală x/11.09.2015 și a respins ca nefondată cererea de anulare a procesului-verbal din data de 11.09.2015.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.I. C. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în motivarea căii de atac, recurenta susține că hotărârea instanței de fond este greșită, întrucât actul de impunere nu trebuia comunicat mandatarului, în cauză nefiind aplicabile excepțiile prevăzute de art. 44 alin. (1) Codul de procedură fiscală care permit comunicarea actelor administrativ fiscale altor persoane decât contribuabilului căruia îi este destinat.

Prevederile art. 44 alin. (1) și (2) Codul de procedură fiscală sunt de strictă interpretare, instanța de fond reținând în mod greșit că viciul de comunicare invocat în acțiune se acoperă prin comunicarea realizată direct lichidatorului judiciar care reprezenta societatea la acea dată.

Este greșită și raportarea la prevederile Legii nr. 85/2006 atât timp cât această lege cu caracter special în domeniul insolvenței nu precizează concret o modificare a Codului de procedura fiscală în ce privește comunicarea actelor fiscale. Atât timp cât Legea nr. 85/2006 nu reglementează o procedură diferită față de norma generală, care în acest caz este C. proc. civ., apreciază ca argumentul instanței de fond potrivit căruia obligațiile lichidatorului judiciar sunt consacrate prin art. 24 și 25 din Legea nr. 85/2006, acesta fiind singurul abilitat să conducă activitatea debitorului, iar în cadrul acestei abilitări, este singurul care reprezintă societatea în raport cu orice alt subiect de drept, este nejustificat în raport cu art. 44 Codul de procedură fiscală invocat a fi încălcat.

În materie fiscală sunt incidente prevederile Codului de procedură fiscală, respectiv art. 44 alin. (2)-(4) care reglementează restrictiv modalitatea de comunicare a actelor de procedură. Chiar dacă s-ar accepta aplicarea în cauză a normelor de procedură civilă, nu poate fi ignorat faptul că, prevederile art. 155 din C. proc. civ., în vigoare la acea dată, reglementează în mod expres la alin. (1) pct. 5 faptul că actele de procedură pentru cei supuși procedurii insolvenței se realizează la sediul lor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași - Activitatea de Inspecție Fiscală a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a dispozițiilor legale incidente în cauză și a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 3823/28.10.2015 emisă de DGRFP Iași, prin care s-a respins, ca nedepusă în termenul legal, contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/11.09.2015, precum și legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecției fiscală nr. x/11.09.2015 și a procesului-verbal întocmit la data de 10.09.2015.

În ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. 3823/28.10.2015, instanța de primă jurisdicție a apreciat că organul de control fiscal în mod corect a procedat la aplicarea sancțiunii decăderii și respingerea demersului ca tardiv formulat, raportat la dispozițiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, reținând că data la care actele contestate au fost comunicate reclamantei este 18.09.2015, procedura de comunicare realizându-se la sediul reprezentantului judiciar al acesteia, în condițiile în care, potrivit înscrisurilor existente la dosar, anterior emiterii deciziei de impunere, societatea reclamantă a intrat în procedura falimentului, procedură reglementată prin Legea 85/2006.

Soluția pronunțată de Curtea de Apel este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, instanța de fond în mod corect confirmând soluția administrativă de respingere ca nedepusă în termen a contestației.

Astfel, s-a reținut că la data de 13.10.2014, prin sentința de deschidere a procedurii, s-a ridicat în totalitate dreptul de administrare al societății reclamante și, potrivit dispozițiilor legale reținute ca fiind incidente, reclamanta era reprezentată de administratorul/lichidatorul judiciar D., mandatul administratorului special fiind redus la a reprezenta doar interesele acționarilor/asociaților, nu și pe cele ale societății debitoare.

Conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau lichidator care îi conduce și activitatea comercială", iar conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 "atribuțiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului de către judecătorul sindic".

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea 85/2006, printre atribuțiile lichidatorului se regăsește și conducerea activității debitorului, acesta fiind singurul reprezentant al societății în raport cu orice alt subiect de drept.

Pentru comunicarea deciziei de impunere sunt relevante dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 92/2003, în care se stabilește că "actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat", fiind arătată ordinea în care se poate efectua această comunicare pentru a putea fi efectivă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 536/2011 a Curții Constituționale).

Comunicarea unui act fiscal către contribuabil este cea efectuată către reprezentantul legal al persoanei juridice în cauză.

Or, în calitatea sa de reprezentant judiciar al debitoarei, lichidatorul judiciar a primit corespondența adresată societății, semnând de primirea acesteia la data de 18.09.2015.

Conform art. 207 alin. (1) Codul de procedură fiscalălă, "Contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii".

Termenul de depunere a contestației prevăzut de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală are caracter imperativ și începe să curgă din ziua următoare celei în care s-a comunicat decizia de impunere, în speță începând cu data de 21.09.2015 și sfârșind la data de 21.10.2015, inclusiv.

În cauză, însă, reclamanta - societate în insolvență - a depus contestația la data de 15.06.2016, cu depășirea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) Codul de procedură fiscalălă.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază ca fiind irelevante trimiterile pe care recurenta le face la dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceste norme reglementând comunicarea actelor de procedură civilă și nu comunicarea actelor emise în cadrul unei proceduri administrative.

Pentru considerentele expuse, găsind nefondate criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.I. C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.I. C. împotriva sentinței nr. 106 din 11 iulie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2020.