ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5102/2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.01.2012 la Tribunalul Bacău sub nr. x/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 8/25.07.2012 prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 5/25.05.2011 privind angajarea răspunderii solidare, a deciziei de impunere nr. x/17.01.2011, a raportului de inspecție fiscală nr. x din 3.01.2011, a deciziilor de calcul a accesoriilor nr. 3230/11.04.2011 și 3252/4.05.2011, a procesului-verbal nr. x/29.06.2010 întocmit de Garda Financiară, a notei de constatare nr. x/26.04.2011 întocmită de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău.

Prin sentința civilă nr. 1316/27.09.2012, Tribunalul Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău. Prin sentința nr. 220/6.11.2012, Curtea de Apel Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând conflictul negativ de competență, prin decizia nr. 4780/29.03.2013 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2012*.

Prin sentința civilă nr. 14/28.01.2014 a fost admisă în parte contestația, a fost anulată parțial decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 și decizia de soluționare a contestației administrative nr. 8/25.07.2011, în sensul că a fost menținută atragerea răspunderii solidare numai pentru suma de 596.959,03 RON. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

Prin decizia nr. 2422/11.06.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a casat sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că sentința a fost pronunțată fără citarea societății debitoare, în calitate de subiect de drept căruia îi sunt adresate actele administrative contestate în cauză.

În rejudecare, instanța a dispus, prin încheierea din 15.10.2015, introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. "C." S.R.L.

Prin sentința nr. 3 din 14 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, contestația.

A anulat decizia de soluționare a contestației administrative formulată de reclamantul A., nr. 8/25.07.2011, emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău.

A anulat, parțial, decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău, în sensul că a înlăturat răspunderea reclamanților A. și B. în solidar cu S.C. "C." S.R.L. pentru obligațiile de plată restante la bugetul consolidat al statului ale acestei societăți.

A respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 3 din 14.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Bacău.

Prin decizia nr. 2411/04.10.2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței civile nr. 3 din 14 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a casat sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin sentința nr. 42 din 16 aprilie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată din oficiu, ca fiind nefondată.

A admis în parte acțiunea reclamantului.

A admis în parte contestația formulată.

A anulat parțial Decizia de atragere a răspunderii solitare nr. 5/25.05.2011 și a Decizia de soluționare a contestației nr. 8/25.07.2011, în sensul că a menținut răspunderea solidară pentru suma de 596.959,03 RON și a dispus obligarea pârâtelor să plătească către reclamant, la plata sumei de 3.725 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 42 din 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Bacău și reclamantul A..

Reclamantul A. în susținerea cererii de recurs a invocat nulitatea hotărârii recurate pentru nemotivarea acesteia.

Arată recurentul că, deși instanța a susținut că "trebuie repartizate sumele de 10.084,03 RON, contravaloare autoturism, precum și TVA însușit, în cuantum de 2101 RON", nu au rezultat și motivele pentru care ar fi trebuit repartizate aceste sume, instanța limitându-se la a preciza că nu s-a dovedit plata prețului.

Evidențiază că motivul atragerii răspunderii solidare nu a constituit în concret neplata prețului mijloacelor de transport, ci faptul că urmare a vânzării autoturismelor aparținând C., societatea ar fi suferit o pierdere contabilă ce a dus la starea de insolvență a acesteia. Dovada plății autovehiculelor vândute în anii 2007-2009 a fost identificată de către expert, fiind arătat că toate autovehiculele au fost achitate de recurent fiind specificate și chitanțele de plată a prețului.

Pierderile contabile înregistrate în exercițiile financiare 2007, 2008 nu au influențat capacitatea societății de a-și achita obligațiile exigibile și nu au condus singure la intrarea în insolvență a societății.

În consecință, vânzarea mijloacelor de transport nu a putut conduce la starea de insolvență a societății C..

În ceea ce privește aportul asociatului B. adus în societate, arată că suma a fost achitată fostului administrator la data de 25.11.2009, anterior cesiunii părților sociale.

Această plată nu a modificat activul net al societății, fiind stins pasivul acesteia astfel că nu a condus la starea de insolvabilitate a societății.

Apreciază că instanța a analizat artificial raportul de expertiză efectuat în cauză, concluzia trasă fiind străină de lucrare.

Mai mult, instanța nu a analizat dacă a fost dovedită producerea consecințelor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. a), b), d) din O.G. nr. 92/2003 și nu a reținut Ordonanța de clasare emisă la data de 12.11.2015.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Bacău, în susținerea cererii de recurs, a apreciat că sentința este nelegală.

Astfel, argumentul intimatului privitor la lipsa datoriilor bugetare la momentul cesionării părților sociale nu este real iar susținerea că suma ar reprezenta un împrumut anterior acordat debitoarei nu este dovedită.

Reaua-credință rezultă din aceea că intimatul știa sau trebuia să cunoască că prin însușirea activelor debitoarei se poate ajunge la apariția stării de insolvabilitate sau de mărire a acesteia, în dauna creditorului bugetar.

În opinia recurentei-pârâte, rezultă că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003, art. 27 Codul de procedură fiscală, a intimatului-reclamant astfel: starea de insolvabilitatea s-a declarat conform art. 176 Codul de procedură fiscală la S.C. C. S.R.L. Bacău; intimatul și fostul administrator au ascuns, în perioada 2004-23.11.2009, documentele de evidență contabilă, documentele de proprietate a bunurilor, au ascuns inclusiv bunurile proprietatea debitorului prin declararea fictivă a sediului societății și au înstrăinat bunurile mobile de natura mijloacelor financiare ale societății și mijloace de transport; ascunderea bunurilor s-a făcut cu rea-credință, împiedicând efectuarea inspecției fiscale și instituirea măsurilor de executare silită de organele de executare silită, înstrăinarea bunurilor mobile de natura mijloacelor financiare și mijloacelor de transport ale societății s-a efectuat cu rea-credință într-un scop contrar intereselor acesteia, sustrăgându-se astfel de la declararea și plata obligațiilor fiscale; între starea de insolvabilitate a societății debitoare și ascunderea respectiv înstrăinarea bunurilor există legătură de cauzalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată, solicită instanței reducerea acestora, având în vedere și faptul că acțiunea a fost admisă în parte.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele.

Prin Decizia nr. 05/25.05.2011 emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul DGFP Bacău, s-a angajat răspunderea solidară a persoanelor fizice A., B. și D., pentru obligațiile de plată restante la bugetul general consolidat al statului, în cuantum de 5.085.948 RON, ale debitoarei S.C. C. S.R.L. Bacău.

În motivarea deciziei contestate, s-a reținut că, la data emiterii acesteia, societatea prezenta datorii restante la bugetul general consolidat al statului, conform evidenței analitice pe plătitor, în sumă de 5.085.948 RON, fiind emisă decizia de impunere nr. x/04.01.2011 la care s-a adăugat decizia de calcul accesorii nr. 3230/11.04.2011 și decizia nr. 3252/04.05.2011.

S-a constatat că, până la data de 23.11.2009, societatea a fost administrată de numiții A. și B. iar, începând cu această dată, S.C. C. S.R.L. Bacău a fost cesionată către numitul D., în calitate de administrator și asociat unic care a preluat evidența contabilă a societății la data de 26.11.2009.

Organele fiscale au constatat că reprezentanții legali ai societății au refuzat în mod nejustificat prezentarea documentelor de evidență contabilă și fiscală ale societății și de asemenea, au declarat în mod fictiv sediul societății la adresa din Bacău, județul Bacău, urmărind prin aceasta sustragerea de la efectuarea inspecției fiscale și implicit punerea la dispoziție a documentelor contabile și a documentelor de proprietate a bunurilor proprietatea debitorului, organelor de executare silită.

S-a apreciat că, întrucât prin faptele prezentate mai sus, s-a urmărit ascunderea cu rea-credință a documentelor de evidență contabilă, a documentelor de proprietate a bunurilor proprietatea debitorului inclusiv ascunderea bunurilor proprietatea debitorului prin declararea fictivă a sediului societății, împiedicând totodată organele de inspecție fiscală și organele de executare silită de a duce la îndeplinire măsurile de efectuare a inspecției fiscale și de executare silită, administratorii, asociații și acționarii societății se fac responsabili pentru provocarea insolvabilității S.C. C. S.R.L. Bacău.

Al doilea aspect reținut de către organele fiscale a fost faptul că S.C. C. S.R.L. Bacău prin A. și B., în calitate de administratori și asociați a acesteia, în semestrul II 2008 și semestrul I 2009, au efectuat activități economice și au înregistrat în evidența contabilă operațiuni contabile ce au dus la nedeclararea la bugetul de stat a unui TVA în sumă de 2.750.053 RON și impozit pe profit în sumă de 369.875 RON, sume stabilite suplimentar de organele de inspecție fiscală, prin raportul de inspecție fiscală x/03.01.2011 și decizia de impunere nr. x/04.01.2011 ce au generat majorări de întârziere și penalități de întârziere pentru TVA și la impozitul pe profit.

În opinia organului fiscal, administratorii societății au efectuat înregistrări inexacte, având drept consecință nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale, înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor societății debitoare precum și denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și implicit a elementelor de activ și de pasiv reflectate în bilanț.

A treia situație avută în vedere prin decizia contestată a fost aprecierea organului fiscal în sensul că reprezentanții legali ai S.C. C. S.R.L. Bacău, în calitate de administratori și asociați în perioada 2004-23.11.2009, au folosit cu rea-credință bunurile mobile de natura mijloacelor financiare și mijloacele de transport ale societății într-un scop contrar intereselor acestora respectiv:

- prin retragerea de către administratorul B. din contul S.C. C. S.R.L. Bacău a sumei de 584.774 RON și transferarea acesteia în contul personal la data de 25.11.2009 deși nu mai avea nicio calitate în societate, în urma cesionării părților sociale;

- prin înstrăinarea cu rea-credință a bunurilor mobile de natura mijloacelor de transport în perioada 2007-2009 după cum urmează: factura x/12.11.2009 - motoscuter x - vânzare către administratorul A. la o valoare de 2.101 RON fără TVA; factura x/12.11.2009 - autoturism x - vânzare către administratorul A. la o valoare de 10.084,03 RON fără TVA; factura x/21.02.2007 - autoutilitara x - vânzare către E. la o valoare de 168 RON fără TVA; factura x/15.02.2008 - autoturism x - vânzare către F. la o valoare de 1000 RON fără TVA; factura x/06.10.2008 - autoturism x - vânzare către G. la o valoare de 7.405 RON fără TVA.

În opinia emitentului deciziei, administratorii A. și B. au folosit și înstrăinat cu rea-credință, bunuri de natura mijloacelor financiare și bunuri mobile - mijloace de transport, proprietatea societății, după care au cesionat societatea numitului D..

În consecință, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (2) lit. a), b) și d) din O.G. nr. 92/2003.

Contrar argumentelor primei instanțe, Înalta Curte apreciază că decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 și decizia de soluționare a contestației nr. 8/25.07.2011, în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. sunt nelegale, nefiind întrunite condițiile atragerii răspunderii solidare, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (2) lit. a), b) și d) din O.G. nr. 92/2003.

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală în vigoare la data emiterii deciziei contestate, având denumirea marginală "Răspunderea solidară", "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;".

Pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară în condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală, era necesar ca organul fiscal să dovedească îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii delictuale, respectiv existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, reaua-credință a persoanei fizice.

În ceea ce privește cazul de răspundere solidară reglementat de art. 27 alin. (2) lit. a) Codul de procedură fiscală, se impunea a fi dovedit că: recurentul-reclamant A., anterior datei declarării insolvabilității S.C. C. S.R.L. Bacău, cu rea-credință, a dobândit active de la societatea debitoare și că, în acest mod, a provocat insolvabilitatea acesteia.

Din analiza deciziei nr. 5/25.05.2011, desi nu există o descriere explicită, rezultă că singurele fapte care s-ar putea încadra în acest caz de răspundere solidară sunt: - retragerea din contul societății a sumei de 584.774 RON, de către administratorul B. și transferarea acesteia în contul personal, la data de 25.11.2009;

- dobândirea unui motoscuter x la valoarea de 2.101 RON în urma vânzării de la societatea debitoare;

- dobândirea unui autoturism x la valoarea de 10.084,03 RON în urma vânzării de la societatea debitoare.

În ceea ce privește retragerea din contul societății a sumei de 584.774 RON, Înalta Curte remarcă faptul că această faptă nu poate fi imputată recurentului-reclamant A. întrucât suma a fost retrasă de către asociatul acestuia, B., aspect neobservat de judecătorul fondului care, în mod lapidar, a menționat doar că suma a fost retrasă din patrimoniul societății, fără să indice și persoana care a efectuat retragerea de numerar.

Or, în cazul atragerii răspunderii, nu se pot avea în vedere decât faptele personale ale fiecăruia dintre administratori/asociați astfel că reclamantul nu poate să răspundă decât în limitele și raportat la paguba efectiv produsă în mod direct, patrimoniului societății debitoare.

Referitor la dobândirea motoscuterului și autoturismului marca x, de către recurentul-reclamant, prin cumpărare în cursul anului 2009, organul fiscal emitent al deciziei contestate nu explică în nicio modalitate în ce constă reaua-credință a acestuia prin achiziționarea activelor mobile și care este legătura directă cu declararea stării de insolvabilitate a societății debitoare.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că, în urma vânzării motoscuterului, a fost emisă chitanța nr. x/12.11.2009, atașată facturii iar în urma vânzării autoturismului x a fost emisă chitanța seria x nr. x/12.11.2009.

Judecătorul fondului a efectuat a analiză eronată a întregii situații de fapt și de drept, nefiind arătată încadrarea juridică a faptelor care ar fi atras răspunderea solidară și nefiind analizate corespunzător probele administrate în cauză.

Singurul aspect reținut de către instanța de fond cu privire la cele două vehicule a fost doar că nu au fost prezentate documente contabile aferente plății prețului, afirmație care nu corespunde concluziilor raportului de expertiză în care se precizează cu claritate că au fost emise chitanțe aferente vânzărilor iar copiile acestor înscrisuri au fost depuse în cadrul dosarului de rejudecare nr. 347/110/2012*** al Curții de Apel Bacău, la filele x și 145.

Expertul care a întocmit raportul de expertiză a precizat că, în ceea ce privește impactul financiar al vânzării unor mijloace de transport din patrimoniul societății în exercițiul financiar 2009, asupra capacității societății de a-și achita datoriile la scadență, acesta nu există.

De altfel, era obligația recurentului-pârât care a emis decizia de antrenare a răspunderii solidare să demonstreze legătura de cauzalitate dintre cele două vănzări și starea de insolvabilitate a societății debitoare, nu să se rezume la simple afirmații fără niciun suport juridic.

În consecință, nu se pot reține ca fiind întrunite condițiile răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. a), situația de fapt descrisă de recurentul-pârât neîncadrându-se în ipoteza acestui text legal.

În ceea ce privește cazul de răspundere solidară reglementat de art. 27 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, era necesar a fi dovedit că: recurentul-reclamant, în calitate de fost administrator al societății debitoare, cu rea-credință, a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului.

Lecturând decizia contestată, se reține că faptele prezentate de organul fiscal la punctul 1) respectiv: refuzul reprezentantului legal de a prezenta documentele de evidență contabilă și fiscale ale societății, declararea în mod fictiv a sediului societății cu consecința că s-ar fi urmărit prin acestea, sustragerea de la efectuarea inspecției fiscale și punerea la dispoziție a documentelor contabile și a documentelor de proprietate a bunurilor proprietatea debitorului, organelor de executare silită, nu se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 27 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, nici faptele descrise la punctul 2) din decizie, respectiv efectuarea unor înregistări inexacte având drept consecință nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale, înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință a bunurilor societății, nu se pot încadra în limitele impuse de același text legal.

Descrierea faptei este eliptică, nefiind arătat în ce constau "înregistrările inexacte" și mai mult, nu se pot lua în considerare datoriile societății (persoană juridică) către bugetul de stat, ce se reflectă în decizia de impunere, întrucât ceea ce se analizează este împrejurarea că datoriile fiscale ar rezulta din modul în care au fost exercitate atribuțiile de către reclamant, în calitate de administrator. Or, maniera în care sunt descrise circumstanțele de fapt, într-un mod general și impersonal, nu dă posibilitatea instanței de a identifica care sunt, în mod concret, faptele ilicite imputabile reclamantului.

În ceea ce privește înstrăinarea bunurilor mobile de natura mijloacelor de transport (dintre care două mijloace de transport către recurentul-reclamant și trei mijloace către terțe persoane), organul fiscal nu argumentează în niciun mod în ce constă reaua-credință a reclamantului, în calitatea sa de fost administrator, prin faptul că s-a procedat la vânzarea acestor bunuri, în condițiile în care prețul a fost achitat, și nici nu se arată din ce mijloace de probă rezultă că efectuarea operațiunii juridice de vânzare-cumpărare ar fi provocat insolvabilitatea societății.

Mai mult, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că pierderile contabile înregistrate în exercițiile financiare 2007 și 2008 nu au afectat în mod substanțial capacitatea societății de a-și achita obligațiile de plată exigibile la datele analizate și nu dus singure la intrarea în insolvență a societății, produsă mai târziu, după data de 31.12.2009.

Instanța de recurs reține și faptul că, prin încheierea nr. 11985/02.12.2009 s-a dispus înscrierea de mențiuni la Oficiul registrului comerțului în ceea ce privește retragerea din societate și din calitatea de administrator a recurentului-reclamant, la data de 26.11.2009 fiind încheiat procesul-verbal de predare a documentelor societății între foștii administratori și noul asociat și administrator, numitul D..

În aceste condiții, în niciun caz nu se poate imputa fostului administrator fapta de a nu prezenta, cu rea-credință, documentele contabile ale societății în scopul de a împiedica efectuarea inspecției fiscale și executarea silită, atât timp cât evidența contabilă a fost predată noului asociat.

De asemenea, trebuie avută în vedere și Ordonanța de clasare pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în dosarul penal nr. x/2013 în cuprinsul căreia s-a reținut că, dacă veniturile au fost evidențiate în acte contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu se poate afirma că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile și, chiar dacă operațiunile nu au fost menționate în declarații periodice, nu înseamnă că a fost ascunsă sursa impozabilă. Mai mult, s-a menționat în aceeași Ordonanță că documentele contabile nici nu au fost solicitate de către organele fiscale iar faptul că societatea nu funcționează la un sediu declarat nu poate echivala cu sustragerea de la plata obligațiilor fiscale.

În consecință, nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele descrise de organul fiscal în cadrul deciziei contestate și starea de insolvabilitate a societății debitoare, care să se poată încadra în cazul de răspundere solidară prevăzut de art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G nr. 92/2003.

În ceea ce privește al treilea caz de antrenare a răspunderii solidare, reglementat de art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, era necesar a fi dovedit că recurentul-reclamant, cu rea-credință, a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Astfel cum s-a argumentat anterior, nu se poate observa nicio descriere concretă a faptelor personale ale recurentului-reclamant din care să se poată concluziona, în mod cert, că ar fi condus la nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Simpla menționare în sensul că foștii administratori au "efectuat activități economice și au înregistrat în evidența contabilă operațiuni contabile ce au dus la nedeclararea la bugetul de stat a unui TVA în sumă de 2.750.053 RON și impozit pe profit în sumă de 369.875 RON " are un caracter irelevant, nefiind arătat în ce constă reaua-credință a recurentului-reclamant, care sunt activitățile economice desfășurate cu rea-credință, care sunt operațiunile contabile efectuate cu rea-credință.

Doar faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator iar, în ipoteza susținută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

În consecință, motivele de recurs, lapidar expuse de către recurenta-pârâtă, sunt neîntemeiate, nefiind identificate niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ. (este de menționat și faptul că pârâta-recurentă a indicat eronat, ca și temei de drept al motivelor de recurs, art. 488 punctul 8 din noul C. proc. civ., acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 19.01.2012, anterior modificărilor aduse Codului, care au intrat în vigoare în luna februarie 2013)

Față de argumentele expuse, acțiunea se impunea a fi admisă în totalitate, întrucât atât decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 cât și si decizia de soluționare a contestației nr. 8/25.07.2011, în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare a reclamantului sunt emise cu nerespectarea prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a), b) și d) din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare la data emiterii actelor.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, nu se impune reformarea hotărârii întrucât acțiunea a fost admisă în totalitate, în urma rejudecării cauzei de către instanța de recurs.

Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 312 și ale art. 304 indice 1 din vechiul C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței nr. 42 din 16 aprilie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Se va admite recursul declarat de reclamantul A., se va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea.

Se va anula Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 și Decizia de soluționare a contestației nr. 8/25.07.2011 în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare a reclamantului.

Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței nr. 42 din 16 aprilie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 42 din 16 aprilie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Admite acțiunea.

Anulează Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 5/25.05.2011 și Decizia de soluționare a contestației nr. 8/25.07.2011 în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare a reclamantului.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2019.