ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1746/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 7 august 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 481.879,20 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1350 C. civ.

La termenul de judecată din 16 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în raport cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâta S.C. B. S.R.L., cu motivarea că între plângerea penală înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București și acest litigiu nu există nicio legătură.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1658 din 16 martie 2016, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 481.879,20 RON cu titlu de penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a serviciilor prestate, penalități calculate până la 27 iulie 2015. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8423,79 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esență, prima instanță a reținut că între reclamanta S.C. A. S.R.L. în calitate de executant și pârâta S.C. B. S.R.L. în calitate de beneficiar au fost încheiate trei contracte având ca obiect vânzarea și montarea unor posturi de transformare de medie tensiune.

S-a constatat că reclamanta S.C. A. S.R.L. și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în sensul că a livrat și a montat posturile de transformare de medie tensiune ce au făcut obiectul contractelor nr. x din 15 octombrie 2012, nr. 370 din 15 octombrie 2012 și nr. 8087 din 22 august 2013, fiind emise mai multe facturi fiscale.

Prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1531 C. civ., art. 249 și art. 662 alin. (2), (3) și (4) C. proc. civ., concluzionând că societatea reclamantă, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada existenței unui contract valabil încheiat și a executării propriilor obligații, afirmând în același timp neexecutarea obligațiilor de către pârâtă, motiv pentru care s-a apreciat că acesteia din urmă îi revenea sarcina de a dovedi că a executat propriile obligații, condiție neîndeplinită în speță.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând în principal, suspendarea judecarii cauzei până la definitivarea cercetărilor penale ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2015 instrumentat de Parchetul de pe langa Judecătoria Sectorului 2 București. În subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului declarat și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1882 din 31 octombrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1658 din 16 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a obligat apelanta la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată către intimată.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, cu privire la cererea de suspendare formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., că între plângerea penală ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 instrumentat de Parchetul de pe langă Judecătoria Sectorului 2 București și prezenta cauză nu există nicio legătură, fiind în mod corect respinsă această cerere.

Astfel, s-a reținut că în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe langa Judecătoria Sectorului 2 București au fost sesizate aspecte în legătură cu contractul de subantrepriza nr. 15916 din 29 noiembrie 2011 încheiat între A. S.R.L. în calitate de antreprenor și B. S.R.L. în calitate de subantreprenor, contractul având ca obiect execuția unor lucrări edilitare la metrou magistrala M5 București.

În schimb, s-a reținut că litigiul pendinte are ca obiect obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata penalităților de intarziere datorate în baza contractelor nr. x din 15 octombrie 2012, nr. 370 din 15 octombrie 2012 și nr. 8087 din 22 august 2013, contracte care nu au nicio legătură cu lucrările la magistrala de metrou M5.

Cu privire la critica vizând plata penalităților de întârziere în cuantum de 481.879,20 RON, calculate până la 27 iulie 2015, instanța de apel a reținut că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora pentru îndeplinirea cu întârzierea a lucrărilor rezultate din contracte.

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, având ca obiect cererea reclamantei S.C. B. S.R.L. de obligare a pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 394.295,21 RON reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 1 decembrie 2012 - 3 iulie 2014, calculate conform art. 7 din contractul nr. x din 15 octombrie 2012.

S-a reținut că în dosarul nr. x/2015 instanța a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la această sumă în lipsa unei comenzi ferme de începere a lucrărilor, în funcție de care să se poată stabili cu certitudine momentul la care expirase termenul contractual de finalizare a executării lucrărilor. Totodată, s-a apreciat că nu se poate reține nici depășirea culpabilă a acestuia, cu consecința neîndeplinirii condițiilor de angajare a raspunderii contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 1882 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând în principal admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecința în principal a suspendării judecării cauzei până la definitivarea cercetărilor penale ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București și, în subsidiar cu consecința respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din dezvoltarea acestuia rezultă critici care se încadrează și pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a preluat de plano motivarea hotărârii judecătorești nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, fără a mai cerceta fondul raportului juridic dedus judecății.

Totodată, recurenta a susținut că decizia pronunțată de instanța de apel este și nemotivată, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, deși a invocat îndeplinirea propriilor obligații contractuale, fapt care ar conduce la respingerea cererii de chemare în judecată.

Astfel, simpla invocare a autorității de lucru judecat, fără examinarea motivelor concrete de apel, preluarea de plano a unei alte hotărâri judecătorești echivalează cu lipsa motivării, instanța de apel încălcând astfel dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, dar și ale art. 425 C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii judecătorești cu aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la fondul raportului juridic dedus judecății, care nu a fost analizat prin decizia recurată, recurenta-pârâtă a subliniat că, în speță, criticile referitoare la compensarea creanțelor reciproce și cele vizând neexecutarea obligațiilor contractuale ar fi trebuit să fie efectiv analizate de către instanța de apel, deoarece au fost invocate prin motivele de apel. Prin urmare, s-a arătat că hotărârea recurată nu a fost motivată corespunzător.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., făcând o confuzie între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat. În speță, prin raportare la cele două litigii, recurenta a subliniat că nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat întrucât obiectul celor două litigii este diferit, iar poziția procesuală este inversată.

O altă critică se referă la greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susținându-se în acest sens că, pentru o mai bună administrare a actului de justiție, se impunea suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, având în vedere că a fost începută urmărirea penală pentru mai multe infracțiuni care au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, susținându-se în esență că, în mod corect, decizia recurată a fost motivată prin raportare la efectul pozitiv al lucrului judecată, astfel cum rezultă din decizia nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul a fost timbrat cu suma de 4212 RON taxă judiciară de timbru, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada aflându-se la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 15 octombrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1882 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a preluat de plano motivarea hotărârii judecătorești nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, invocând autoritatea de lucru judecat a acesteia, fără a mai cerceta fondul raportului juridic dedus judecății, împrejurare care echivalează cu lipsa motivării hotărârii recurate.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost motivată prin raportare la efectul pozitiv al lucrului judecat, ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, aceasta având ca obiect penalități de întârziere aferente perioadei 1 decembrie 2012 - 3 iulie 2014, calculate conform art. 7 din contractul nr. x din 15 octombrie 2012.

Acest litigiu, chiar dacă nu prezintă triplă identitate de părți, obiect și cauză cu primul, are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, motiv pentru care ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În speță, instanța de apel nu a respins ca nefondat apelul în baza autorității de lucru judecat, ci a procedat la o judecare pe fond a cauzei, ținând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat, în sensul constatării că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.

Instanța de apel în mod corect a reținut că puterea de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Astfel, prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar facilitează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Prin urmare, chiar dacă instanța de apel nu a analizat fiecare critică a pârâtei formulate în apel, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, acest lucru nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Însă, în cauză se constată că recurenta nu a indicat nicio dispoziție de drept material care ar fi fost încălcată de către instanța de apel, astfel încât se constată că memoriul de recurs nu conține critici ce ar putea fi încadrate în acest motiv de casare.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., făcând o confuzie între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat. În speță, prin raportare la cele două litigii, recurenta a subliniat că nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat întrucât obiectul este diferit, iar poziția procesuală este inversată.

Analizând această critică, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta-pârâtă nu dezvoltă argumentele referitoare la o eventuală confuzie a instanței de apel cu privire la puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat.

Motivarea instanței de apel s-a realizat prin raportare la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1999 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, reținându-se că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în litigiul pendinte, având legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, evitându-se astfel posibilitatea contrazicerii considerentelor expuse în prima hotărâre.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge critica privind încălcarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, reținând efectul pozitiv al lucrului judecat, iar nu autoritatea de lucru judecat.

O altă critică invocată de recurentă se referă la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cu privire la cerera de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București.

Examinând decizia recurată, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că dosarul penal nu are nicio legătură cu prezenta cauză, deoarece sunt vizate contracte diferite, respectiv în dosarul penal contractul de subantrepriza nr. x/29.11.2011, având ca obiect execuția unor lucrări edilitare la metrou magistrala M5 București, iar în litigiul de față contractele nr. x din 15 octombrie 2012, nr. 370 din 15 octombrie 2012 și nr. 8087 din 22 august 2013, cu privire la care s-au solicitat penalități de întârziere. În consecință, această critică va fi respinsă ca nefondată.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia menținerii soluției primei instanței, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată conține motivele de drept pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. În consecință, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. suma de 7500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturii și ordinului de plata aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1882 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. SPRL suma de 7500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2019.